Capitolul XIV.

Jagienka îşi şterse lacrimile şi se duse cu scutierul la Jurând să-i spună noutăţile. Îl găsi într-o odaie mare cu o lupoaică îmblânzită la picioare, stând cu preotul Kaleb, Anulka şi bătrânul Tolima. Preotul de la Spychów, care era totodată şi cântăreţ, le cânta la lăută un cântec despre o luptă mai de demult a lui Jurând cu „teutonii spurcaţi”, iar ei, rezemându-şi capetele în mâini, ascultau cufundaţi în îngândurare şi tristeţe. În odaie luminau razele Lunii. După o zi aproape răcoroasă, se lăsase o seară liniştită, foarte călduroasă. Ferestrele erau deschise şi în lumina Lunii se vedeau rotindu-se prin încăpere cărăbuşii care roiau prin teii ce creşteau în curte. În cămin, mocneau totuşi câteva reteveie la care un slujitor încălzea miedul amestecat cu vin întăritor şi mirosind a ierburi.

Cântăreţul sau mai degrabă preotul Kaleb tocmai începea un cântec nou „Despre încăierarea cu noroc”:

Trece Jurând trece Pe roibu-i călare.

Când intră Jagineka şi spuse:

Lăudat fie Iisus Cristos!

În vecii vecilor, răspunse preotul Kaleb.

Jurând şedea pe o laviţă cu coatele sprijinite de spătar, dar când îi auzi glasul, se întoarse repede spre ea şi o întâmpină dând din capul alb ca laptele.

A venit scutierul lui Zbyszko de la Szczytno, îi aduse la cunoştinţă fata, şi a adus noutăţi de la capelan. Maćko nu se mai întoarce aici, fiindcă a plecat la cneazul Witold.

Cum adică nu se mai întoarce? Întrebă părintele Kaleb.

Aşa că ea începu să-i povestească tot ce aflase despre Zygfryd, cum se răzbunase pentru moartea lui Rotgier, despre Danusia, cum bătrânul comtur vrusese să i-o ducă lui Rotgier, ca să-i bea sângele nevinovat, şi cum o apărase pe neaşteptate călăul. Nu-i ascunse nici că Maćko nădăjduia acum ca împreună cu Zbyszko s-o găsească pe Danusia, s-o ia înapoi şi s-o aducă la Spychówa, pricină din care el plecase la Zbyszko, iar lor le poruncise să rămână aici.

Şi la sfârşit, parcă de tristeţe sau de jale, glasul începu să-i tremure, iar când încheie, în încăpere se aşternu tăcerea. Doar în teii care creşteau în curte răsunau trilurile privighetorilor, care păreau să pătrundă prin ferestrele deschise în toată odaia. Ochii tuturor se îndreptară către Jurând care, cu ochii închişi şi capul dat pe spate, nu dădea nici un semn de viaţă.

Auzi, stăpâne? Îl întrebă în cele din urmă preotul Kaleb.

Suferindul îşi dădu capul şi mai mult pe spate, ridică mâna stângă şi arătă cu degetul spre cer.

Strălucirea Lunii îi cădea drept pe faţă, pe părul coliliu, pe ochii stinşi; se citea pe această faţă atâta suferinţă şi în acelaşi timp atâta încredere în voinţa lui Dumnezeu, încât toţi aveau impresia că văd doar sufletul slobozit din cătuşele trupului, care, rupt pentru totdeauna de viaţa pământească, nu mai zăreşte şi nu mai aşteaptă nimic.

Aşa că iarăşi se înstăpâni tăcerea şi iarăşi se auzeau numai cântecele privighetorilor, care se revărsau în toată curtea şi în odaie.

Pe Jagienka însă, o cuprinse deodată o milă nespusă şi copilărească parcă de acest bătrân nefericit şi lăsându-se în seama primului impuls, se repezi la el şi apucându-i mâna, începu să i-o sărute şi s-o ude cu lacrimi.

Şi eu sunt orfană! Strigă din adâncul inimii îndurerate, nu sunt copil de casă, ci Jagienka de Zgorzelice. Maćko m-a luat cu el, ca să mă scape de oamenii răi, dar acum o să rămân cu Domnia Ta până când Dumnezeu ţi-o va trimite pe Danusia.

Jurând nu arătă nici o mirare, de parcă ştia dinainte că era fată, mulţumindu-se s-o strângă la piept, iar ea, continuând să-i sărute mâna, urmă cu glasul întrerupt din suspine:

Am să rămân cu Domnia Ta, iar Danuśka o să se întoarcă. O să plec pe urmă la Zgorzelice. Dumnezeu veghează asupra orfanilor! Nemţii l-au omorât şi pe tatăl meu, dar iubirea Domniei Tale trăieşte şi se va întoarce. Dumnezeu milostivul şi Maica Preacurată să te ajute.

Preotul Kaleb căzu în genunchi şi rosti cu glas solemn:

Kyrie eleison!

Cristoase eleison! Îi răspunseră numaidecât cehul şi Tolima.

Îngenuncheară cu toţii, înţelegând că aceasta este litania care se rosteşte nu numai în clipa morţii, ci şi pentru izbăvirea din primejdia de moarte a persoanelor apropiate şi scumpe. Îngenunche şi Jagienka, Jurând alunecă şi el de pe laviţă în genunchi şi începură să cânte în cor:

Kyrie eleison! Cristoase eleison!

Părinte din ceruri, Dumnezeule, miluieşte-ne pre noi.

Glasurile oamenilor şi strigătele de ajutor: „Miluieşte-ne pre noi!” se amestecau cu cântecul privighetorilor.

Deodată, lupoaica îmblânzită se ridică de pe pielea de urs de lângă laviţa lui Jurând, se apropie de fereastra deschisă, se rezemă cu labele dinainte de pervaz şi înălţându-şi spre Lună botul ascuţit, începu să urle încet şi jalnic.

Cu toate că cehul ţinea la Jagienka, iar inima îl îndemna tot mai mult spre frumoasa Anulka, sufletul viteaz îl împingea înainte de toate către război. Se întorsese într-adevăr la Spychów la porunca lui Maćko, întrucât îi plăcea ascultarea, iar pe de altă parte, îi părea bine când se gândea că le va lăsa pe cele două fete sub pază şi îngrijire, dar când însăşi Jagienka îi spusese, ceea ce era adevărat, că la Spychów nu le ameninţă nimic şi datoria lui este să rămână alături de Zbyszko, încuviinţă cu bucurie. Maćko nu era stăpânul lui nemijlocit, aşa că putea să-i explice fără greutate că nu rămăsese la Spychów la dorinţa adevăratei sale stăpâne, care-i poruncise să se ducă la Zbyszko.

Iar Jagienka procedase astfel, gândindu-se că un scutier cu puterea şi îndemânarea lui poate să-i fie oricând de folos lui Zbyszko şi să-l scape din bucluc. Doar o dovedise de atâtea ori în timpul vânătorii prinţului, când Zbyszko fusese aproape să-şi piardă viaţa din cauza bourului. Cu atât mai mult putea să-l ajute la război, mai ales că acesta se ducea acum la hotarul Samogiţiei. Głowacz se grăbea atât de mult să plece la luptă, încât după ce se întoarse cu Jagienka de la Jurând, îi îmbrăţişă picioarele şi-i spuse:

Luminăţia Ta, aş prefera să-mi iau rămas-bun şi să te rog să mă laşi să plec.

Cum aşa, se miră Jagienka, vrei să pleci chiar astăzi?

Mâine, înainte de a se lumina de ziuă, ca să se odihnească şi caii. Drumul este grozav de lung până în Samogiţia.

Bine, atunci du-te, ca să-l ajungi mai uşor din urmă pe cavalerul Maćko.

Îmi va fi greu. Stăpânul cel bătrân ţine la trudă şi are câteva zile înaintea mea. Şi pe urmă, el se duce prin Prusia, ca să scurteze drumul, pe când eu sunt nevoit să merg prin pădure. Stăpânul are şi scrisorile de la Lichtenstein, pe care poate să le arate pe drum, iar eu trebuie să le arăt uite asta, ca să pot trece.

Spunând acestea, îşi puse mâna pe mânerul paloşului pe care-l avea la cingătoare, dar Jagienka strigă:

Ai grijă! Dacă tot pleci, trebuie să şi ajungi, să nu rămâi prin vreo temniţă teutonă. Să fii cu ochii în patru şi prin pădure, unde acum umblă tot felul de duhuri rele, la care oamenii de pe acolo se închinau înainte de a se creştina. Îmi aduc aminte că şi cavalerul Maćko, şi Zbyszko mi-au povestit despre ele la Zgorzelice.

Ţin minte, dar eu nu mă tem, că săracele, nu mai sunt duhuri şi nu mai au nici o putere. Mă descurc eu şi cu ele, şi cu nemţii pe care am să-i întâlnesc, numai războiul să nu se sfârşească.

Păi ce, e vorba să se sfârşească? Spune-mi ce-ai auzit vorbindu-se despre asta printre nemţi.

La acestea, slujitorul îşi încruntă sprânceana, stătu o clipă pe gânduri, după care zise:

Şi una, şi alta. Am întrebat în amănunt despre toate, mai ales cavalerul Maćko, care-i un om iscusit şi ştie să-l tragă de limbă pe orice neamţ. Chipurile, întreabă de altceva şi se preface binevoitor, nu se trădează cu nimic, dar nimereşte la ţintă şi de la fiecare îţi scoate noutatea, cum scoţi peştele cu undiţa din apă. Dacă Domnia Ta ai răbdare să mă asculţi, îşi spun îndată. Acum câţiva ani, cneazul Witold, vrând să pornească asupra tătarilor şi totodată să asigure pacea la hotarul cu nemţii, le-a cedat acestora Samogiţia. Ce mai vorbă lungă, prietenie la cataramă! Le-a îngăduit să ridice castele, ba, i-a ajutat chiar el. S-au adunat cu maestrul pe o insulă, au băut, au mâncat şi şi-au arătat dragostea unul la altul. Prin pădurile de acolo, nemţii aveau voie chiar să vâneze, iar când bieţii samogiţieni s-au ridicat împotriva asupririi călugărilor, cneazul Witold s-a arătat de partea nemţilor şi le-a trimis oastea lui într-ajutor, stârnind murmure în toată Lituania, că se ridica împotriva propriului sânge. Toate acestea mi le-a povestit la Szczytno ajutorul de primar, lăudând rânduiala teutonilor în Samogiţia, trimiţându-le preoţi care să-i creştineze şi grâne pe timp de foamete. Se vede că au trimis, fiindcă marele maestru, care se teme mai mult decât ceilalţi de pedeapsa lui Dumnezeu, aşa le-a poruncit. În schimb, le-a luat copiii în Prusia, iar nevestele au fost ruşinate în faţa bărbaţilor şi a fraţilor, căci cei care s-au împotrivit, au fost spânzuraţi şi din această cauză s-a iscat războiul, jupâniţă.

Şi cneazul Witold?

Cneazul a închis încă multă vreme ochii în Samogiţia şi le-a arătat dragoste nemţilor. Nu prea demult, când prinţesa, soţia lui, a călătorit prin Prusia, s-a dus în vizită până la Malborg. Acolo a fost primită ca însăşi regina Poloniei. Asta s-a întâmplat cu câtva timp în urmă! Au acoperit-o cu daruri şi câte turniruri, ospeţe şi tot felul de minuni au fost în fiecare oraş, nimeni n-ar fi în stare să le numere. Lumea credea că dragostea dintre teutoni şi prinţul Witold va dura în veci, când deodată, sufletul i s-a schimbat pe neaşteptate.

Judecând după ce spuneau nu o dată şi răposatul tata, şi Maćko, se schimba cam des.

Faţă de cei cumsecade nu, dar faţă de teutoni adesea şi asta numai din pricină că nu-şi ţin cuvântul niciodată. Acum, i-au cerut să-i predea pe fugari, iar el le-a răspuns că pe cei din starea de jos o să-i predea, dar pe cei liberi n-are de gând, întrucât, ca oameni liberi, au dreptul să trăiască unde vor. Şi unde n-au început să se asprească lucrurile, să curgă scrisorile şi să se ameninţe unul pe altul. Când au aflat, samogiţienii s-au aruncat asupra nemţilor! Le-au nimicit garnizoanele, le-au dărâmat castelele, iar acum năvălesc şi în Prusia, iar cneazul Witold nu numai că nu-i struneşte, dar mai şi râde de necazul nemţilor şi le trimite pe ascuns ajutor samogiţienilor.

Pricep, se bucură Jagienka. Dar dacă îi ajută pe ascuns, înseamnă că încă nu e război.

Este – cu samogiţienii – dar în realitate şi cu Witold. Nemţii vin de pretutindeni să apere castelele de la hotar şi ar năvăli şi în Samogiţia, numai că trebuie să mai aştepte până la iarnă, pentru că pământul este desfundat şi cavalerii n-au cum să lupte. Pe unde trece samogiţianul, neamţul se scufundă, de aceea iarna este prietena nemţilor. Dar odată cu venirea gerului, se va urni toată puterea teutonă, iar cneazul Witold îi va ajuta pe samogiţieni, şi asta se va întâmpla cu îngăduinţa regelui polon, care este stăpân şi peste marele cneaz, şi peste întreaga Lituanie.

Atunci ar putea fi război şi cu regele?

Lumea vorbeşte, şi acolo la nemţi, şi aici la noi, că aşa va fi. De aceea, cavalerii teutoni o să cerşească ajutor pe la toate curţile, şi glugile le stau pe cap ca la hoţi de frică, doar puterea regelui nu este glumă, iar cavalerii polonezi, când aud de teutoni, îşi scuipă în palmă numaidecât.

Jagienka oftă şi spuse:

Totdeauna băieţii au mai mult noroc pe lume decât fetele. Tu, spre exemplu, pleci la luptă, cum au plecat Zbyszko şi Maćko, iar noi o să rămânem aici la Spychów.

Cum poate fi altfel, stăpână? O să rămâneţi, dar n-o să vă ameninţe nici o primejdie. Numele lui Jurând îi înspăimântă şi acum pe nemţi, lucru pe care l-am văzut şi la Sczytno: când au aflat că se află la Spychów, i-a cuprins îndată frica.

Ştim şi noi că n-o să vină aici, pentru că ne apără şi mlaştina, şi bătrânul Tolima, numai că o să ne fie greu să stăm aici fără nici o veste.

Dacă se va întâmpla ceva, am să vă dau de ştire. Ştiu că încă înainte de plecarea noastră la Szczytno, se pregăteau să se ducă la război de bunăvoie doi slujitori buni, pe care Tolima nu-i poate împiedica, fiindcă sunt şlahtici din Łęczyca. Acum, o să meargă cu mine şi în caz de ceva, o să reped degrabă pe vreunul să vă dea de ştire.

Dumnezeu să te răsplătească. Am ştiut întotdeauna că te descurci în orice situaţie, dar pentru inima ta bună şi pentru bunăvoinţa ce mi-o arăţi, o să-ţi fiu recunoscătoare până la moarte.

La acestea, cehul se lăsă într-un genunchi şi spuse:

Domnia Ta nu mi-ai arătat niciodată decât bunăvoinţă, nu m-ai nedreptăţit niciodată. Eram un băieţandru când cavalerul Zych m-a luat prins la Bolesławiec şi mi-a dăruit libertatea fără răscumpărare, dar mie mi-a fost mai dragă slujba la Zgorzelice, decât viaţa în libertate. Să dea Dumnezeu să-mi vărs sângele pentru Domnia Ta, stăpână!

Dumnezeu să te călăuzească şi să vii cu bine, răspunse Jagienka întinzându-i mâna.

Dar el preferă să i se aplece la picioare, şi să-i sărute tălpile, ca s-o cinstească şi mai mult, apoi îşi înălţă capul şi rămânând în genunchi, începu să spună cu teamă şi umilinţă:

Sunt un simplu slujitor, dar sunt şlahtic şi sluga credincioasă a Domniei Tale. Dă-mi ceva ca amintire pentru drum, nu mă refuza! Se apropie vremea cositului la război, iar Sfântul Jerzy îmi este martor că n-am să rămân în urmă, ci printre cei din frunte.

Ce vrei să-ţi dau ca amintire? Întrebă Jagienka puţin mirată.

Încinge-mă cu vreo eşarfă pentru drum şi de-o fi să mor, să-mi fie mai uşor să-mi dau sufletul sub semnul Domniei Tale.

Şi iarăşi i se ploconi până la pământ, apoi îşi împreună mâinile, implorând-o şi privind-o în ochi, dar pe chipul Jagienkăi se răsfrânse descumpănirea şi, după un răstimp, îi răspunse cu o răbufnire de amărăciune parcă:

Ei, dragă Doamne, nu mă ruga una ca asta, fiindcă eşarfa mea nu-ţi va fi de nici un folos. Să te încingă cineva fericit, deoarece numai acela îţi aduce fericirea. În inima mea, nu-i nimic, afară de tristeţe! Nu mă aşteaptă decât suferinţă! Of, n-o să-ţi aduc fericirea nici ţie, nici altuia, pentru că nu pot să dau din ce nu am. Hlawa, mi-e atât de rău pe lume că.

Aici, tăcu deodată, simţind că, dacă va mai pronunţa un singur cuvânt, va izbucni în plâns, fiindcă şi aşa ochii i se înceţoşaseră de lacrimi. Cehul era adânc mişcat, întrucât înţelegea că fetei îi era tot atât de rău să se întoarcă la Zgorzelice, unde-şi aveau sălaşul Cztan şi Wilk, ca şi să rămână la Spychów, unde mai devreme sau mai târziu puteau să vină Zbyszko şi Danusia. Hlawa îşi dădea prea bine seama de tot ce se petrecea în inima Jagienkăi, dar fiindcă n-avea cum s-o ajute, se apucă iarăşi să-i îmbrăţişeze picioarele şi să repete:

Ehei, să mor pentru Domnia Ta!

Dar ea îl opri.

Ridică-te, iar pentru drum, să te încingă Anula cu o năframă, sau să-ţi dea altă amintire, deoarece ea îţi vrea de mult numai binele.

Şi începu s-o strige pe Anula, care veni repede din odaia alăturată, fiindcă ascultând mai înainte la uşă, nu se arătase numai din timiditate, deşi ardea de nerăbdare să-şi ia rămas-bun de la chipeşul scutier. Intră, aşadar, speriată, cu inima bătându-i, cu ochii străluminaţi de lacrimi şi de somn, şi coborându-şi pleoapele, se opri în faţa lor asemenea unei flori de măr, neputând să rostească nici o vorbă.

Hlawa nutrea pentru Jagienka, pe lângă prietenie, respect şi admiraţie, dar nu cuteza să se atingă nici cu gândul de ea. Îndrăznea însă deseori să ridice ochii la Anulka fiindcă, simţindu-i sângele iute curgându-i prin vene, nu se putea apăra de farmecul ei. Acum, îl cuceri şi mai mult cu emoţia şi lacrimile ei, în care se răsfrângea iubirea, cum se răsfrânge fundul auriu în apa pârâiaşului.

Se întoarse deci spre ea şi-i zise:

Ştii că plec la luptă şi poate că n-o să mă mai întorc. Nu-ţi pare rău de mine?

Ba îmi pare! Răspunse fata cu glas subţirel.

Şi începură să-i curgă lacrimile, pe care le avea întotdeauna pregătite. Cehul se pierdu cu totul şi începu să-i sărute mâinile, înfrânându-şi dorinţa unor sărutări mai înflăcărate.

Încinge-l cu ceva sau dă-i vreo amintire pentru drum, să lupte sub semnul tău, o îndemnă Jagienka.

Dar fiicei Sieciechowei nu-i era prea uşor să-i dea ceva, deoarece era îmbrăcată în haine de copilandru. Începu să caute: nu tu panglică, nu tu vreo eşarfă! Şi pentru că veşmintele femeieşti erau încă în cufere, de când plecaseră de la Zgorzelice, o scoase din necaz tot Jagienka, sfătuind-o să-i dea plasa în care-şi ţinea părul.

Of, Doamne, fie şi plasa! Strigă Hlawa înveselit întrucâtva. O s-o agăţ la coif şi vai de neamţul care se va întinde s-o ia.

Aşa că Anulka îşi duse amândouă mâinile la cap şi după o clipă, cosiţele-i bălaie i se împrăştiară pe spate şi pe braţe. Văzând-o cu părul cânepiu şi atât de minunată, Hlawa mai că se schimbă la faţă. Obrajii i se îmbujorară, apoi păli iarăşi; luă plasa, o sărută, o ascunse în sân, îi îmbrăţişă încă o dată genunchii Jagienkăi, apoi, mai tare decât trebuia pe ai Anulkăi şi după cuvintele: „Fie şi aşa!” ieşi din odaie fără să mai spună nimic.

Cu toate că era trudit şi nedormit, nu se duse la culcare. Bău vârtos toată noaptea cu cei doi tineri şlahtici din Łęczyca, care aveau să meargă cu el în Samogiţia. Nu se îmbătă, totuşi, şi când apăru prima geană a zorilor, se afla în curtea cetăţuii, unde aşteptau caii gata de drum.

În peretele de deasupra şopronului, se întredeschise numaidecât o fereastră cu băşică de porc şi prin crăpătură priviră în curte doi ochi albaştri. Cehul, care-i observă, voi să se ducă spre ei, ca să arate plasa agăţată la coif şi să-şi mai ia încă o dată rămas-bun, dar îi aţinură calea preotul Kaleb şi bătrânul Tolima, care coborau înadins să-i dea sfaturi pentru drum.

Să treci pe la curtea lui Janusz, îi zise preotul Kaleb. Poate că şi cavalerul Maćko a fost pe acolo. În orice caz, o să afli veşti noi, fiindcă ai mulţi prieteni la castel. De acolo şi drumul spre Lituania îţi este cunoscut, iar călăuza prin pădure o poţi găsi mai lesne. Dacă vrei să ajungi la stăpânul Zbyszko, să n-o iei de-a dreptul prin Samogiţia, fiindcă o să dai de o barieră prusiană, ci să mergi prin Lituania. Ai grijă că şi samogiţienii pot să te omoare, înainte de a apuca să le spui cine eşti şi e altceva dacă vii din partea cneazului Witold. De altfel, Dumnezeu să vă binecuvânteze, pe tine şi pe ceilalţi doi cavaleri, să vă întoarceţi sănătoşi şi să aduceţi şi copila, pentru care mă voi ruga în fiecare zi şi voi sta întins în formă de cruce până va apărea Luceafărul-de-Seară.

Mulţumesc, părinte, pentru binecuvântare, răspunse Hlawa. Nu ne va fi uşor s-o smulgem vie din mâinile diavolilor de acolo, dar totul stă în puterea Domnului Iisus şi tot e mai bună speranţa decât mâhnirea.

Sigur că-i mai bună, de aceea nici eu n-o pierd. Aşa-i, nădejdea trăieşte chiar dacă inima e plină de teamă. Cel mai rău e că însuşi Jurând, când îi aude numele, îşi îndreaptă îndată degetul spre cer, ca şi când ar vedea-o acolo.

Cum poate s-o vadă, când nu mai are ochi?

Preotul îşi urmă vorba, adresându-se pe jumătate cehului, pe jumătate sieşi:

Câteodată, când cuiva i se întâmplă să i se stingă ochii pământeşti, acela vede şi ceea ce nu văd ceilalţi. Se întâmplă nu o dată! Dar se întâmplă să vadă şi că Dumnezeu a îngăduit nedreptatea faţă de acest mieluşel. Căci ce rău putea să le facă ea teutonilor? Niciunul! Era nevinovată precum crinul lui Dumnezeu, dragă oamenilor şi cântătoare asemenea păsăruicii de pe câmp! Dumnezeu iubeşte copiii şi are milă faţă de suferinţele oamenilor. Ba, dacă ar fi ucis-o, ar fi putut chiar s-o redea vieţii, ca şi pe mama Sfântului Petru, care sculându-se din mormânt, a ţinut mulţi ani gospodăria. Du-te sănătos şi mâna Domnului să vă aibă pe toţi în pază!

Spunând acestea, se întoarse la capelă, ca să ţină slujba de dimineaţă, iar cehul încălecă, se înclină încă o dată în faţa ferestrei şi plecă, pentru că se luminase de-a binelea.