Capitolul XV.

Prinţul Janusz şi prinţesa plecaseră să asiste la pescuitul de primăvară de la Czersk cu o parte a curţii, deoarece le plăcea nespus această privelişte şi o socoteau una dintre cele mai plăcute distracţii. Cehul află totuşi o mulţime de lucruri însemnate de la Mikołaj de Długolas cu privire la treburile particulare ca şi la război. Află, aşadar, mai întâi că bătrânul cavaler Maćko renunţase să mai plece în Samogiţia de-a dreptul prin „bariera prusiană”, fiindcă numai cu câteva zile în urmă fusese la Varşovia, unde-i găsise pe prinţ şi pe soţia lui. Despre război, bătrânul Mikołaj îi adeveri toate veştile pe care Hlawa le auzise la Szczytno. Toată Samogiţia se răzvrătise împotriva nemţilor ca un singur bărbat, iar cneazul Witold nu numai că nu ajuta Ordinul împotriva samogiţienilor nefericiţi, ci fără să-i declare încă război şi tărăgănând lucrurile prin tot felul de negocieri, întărea Samogiţia cu bani, oameni, cai şi grâne. În acest timp, atât el cât şi cavalerii creştini învinovăţindu-se unii pe alţii de călcarea jurămintelor, necredinţă şi trădare. Din partea marelui cneaz plecase cu astfel de scrisori înţeleptul Mikołaj de Rzeniew, care se pricepea să descurce firele încurcate de iscusinţa teutonilor, dovedind nedreptăţile nemăsurate din ţinuturile lituaniene şi samogiţiene.

În acest timp, în vreme ce în Seimul de la Wilno se întăreau şi mai mult legăturile dintre Lituania şi Polonia, inimile teutonilor încremeneau, întrucât era uşor de prevăzut că Jagiełło, ca senior al tuturor pământurilor aflate în puterea cneazului Witold, va trece în caz de război de partea lui. Contele Jan Sayn, comturul de Grundziądz, şi contele Schwartzburg de Gdánsk, plecaseră din porunca maestrului la rege să-l întrebe la ce trebuie să se aştepte din partea lui. Regele nu le răspunsese nimic, cu toate că veniseră încărcaţi de daruri: şoimi dresaţi şi vase scumpe. Aşa că ameninţaseră cu război, dar fără convingere, întrucât ştiau prea bine că maestrul şi sfatul se temeau în sufletele lor de puterea înfricoşătoare a lui Jagiełło şi doreau să amâne cât mai mult ziua mâniei şi a înfrângerii.

Şi se rupeau ca o pânză de păianjen orice negocieri, mai ales cele purtate cu Witold. Seara, după sosirea lui Hlawa, veniră ştiri proaspete la castelul din Varşovia. Sosi anume Bronisz de Ciasnoć, un curtean al prinţului Janusz, pe care acesta îl trimisese mai înainte după veşti în Lituania, şi cu el doi cneji însemnaţi cu scrisori de la Witold şi samogiţieni. Noutăţile erau ameninţătoare. Ordinul se pregătea de război. Se întăreau castelele, se măcina pulbere, se ciopleau ghiulele de piatră, se strângeau spre hotare oştenii şi cavalerii, iar detaşamentele de călărime uşoară şi pedestraşii năvăleau în graniţele Lituaniei şi ale Samogiţiei dinspre Ragneta, Gotteswerder şi alte întărituri mărginaşe. Prin desişurile pădurilor, pe câmpuri şi prin sate răsunau strigăte războinice, iar seara deasupra codrilor întunecaţi luminau jariştile incendiilor. În cele din urmă, Witold luă pe faţă Samogiţia sub oblăduirea lui, îşi trimisese oamenii lui, iar drept căpetenie a poporului înarmat îl hotărî pe vestitul întru bărbăţie Skirwoiłło. Acesta năvăli în Prusia trecând totul prin foc şi sabie. Însuşi prinţul îşi îndreptă oastea către Samogiţia, aprovizionă unele castele, pe altele, precum Kowno, le distruse, ca să nu le slujească de apărare teutonilor şi nu mai era o taină pentru nimeni că, odată cu sosirea iernii – când gerul va încătuşa mlaştinile şi noroaiele – sau poate chiar mai devreme – dacă vara va fi uscată – va începe războiul cel mare, care va cuprinde toată Lituania, Samogiţia şi Prusia, iar dacă regele i-ar sări în ajutor lui Witold, atunci avea să vină o zi în care valul nemţilor sau se va revărsa peste jumătate de lume, sau, respins, se va retrage pentru multe veacuri în vechile făgaşe.

Dar asta avea să urmeze mai târziu. Deocamdată, prin lume răsunau gemete şi strigăte pentru dreptate. Scrisoarea nefericitului popor se citea la Cracovia şi la Praga, la curtea Papei şi în alte regate apusene. Prinţului Janusz îi aduseră acea scrisoare deschisă boiernaşii care veniseră odată cu Bronisz de Ciasnoć. Aşadar, nu puţini mazurieni îşi pipăiau fără să vrea mânerul paloşului de la şold şi chibzuiau în sufletul lor dacă n-ar trebui să se înroleze de bunăvoie în steagurile lui Witold. Se ştia că marele cneaz se arăta bucuros faţă de călita şlahtă lehită, tot atât de îndârjită în luptă ca şi boiernaşii lituanieni şi cei samogiţieni, dar mai instruită şi mai bine înarmată. Pe unii îi împingea şi ura faţă de vechii vrăjmaşi ai seminţiei lehite, iar pe alţii mila. „Ascultaţi, ascultaţi! Strigau samogiţienii către regii, principii şi către toate popoarele. Am fost un popor volnic şi de sânge ales, iar Ordinul vrea să ne preschimbe în robi! El nu vrea sufletele noastre, ci pământ şi avuţie. Suntem atât de săraci, că nu ne mai rămâne decât să cerşim sau să tâlhărim! Cum pot ei să ne spele de păcate cu apa botezului, când ei înşişi au mâinile murdare! Noi vrem botezul, dar nu cu sânge şi paloş, ci vrem credinţa, dar numai pe aceea propovăduită de monarhi virtuoşi, de Jagiełło şi Witold. Ascultaţi şi scăpaţi-ne, că altminteri pierim! Ordinul nu vrea să ne boteze, ca să ne asuprească mai uşor; nu ne trimite preoţi, ci călăi. Prisăcile noastre, turmele şi toate roadele pământului ni le-au luat; nu mai avem voie nici peşte să pescuim, nici animale să vânăm prin păduri! Vă implorăm, ascultaţi-ne, că ne-am încovoiat grumazul, cândva liber, la corvezile muncilor de noapte la castele, copiii ni i-au luat zălog, iar nevestele şi fiicele ni le ruşinează în văzul bărbaţilor şi al părinţilor. Ne-ar sta mai bine să gemem decât să vorbim! Neamurile ni le-au ars, conducătorii ne-au fost duşi în Prusia, oamenii de seamă – Korkuć, Wassygin, Swolk şi Sagajło – omorâţi; ne sorb sângele ca lupii. O, ascultaţi-ne! Suntem şi noi oameni, nu animale, de aceea îl rugăm pe Sfântul Părinte să poruncească episcopilor polonezi să ne boteze, fiindcă dorim botezul din toată inima, dar botez cu apa mărinimiei, nu cu sângele viu al distrugerii”.

Aşa şi în alte feluri se tânguiau samogiţienii, iar când plângerile lor au fost auzite şi la curtea din Mazowsze, numaidecât câţiva cavaleri şi curteni au hotărât să le vină în ajutor, înţelegând că nici nu mai era nevoie să-i ceară îngăduinţa prinţului, fie şi pentru că prinţesa era soră bună cu Witold. Inimile tuturor au început să clocotească de mânie, când au aflat de la Bronisz şi boiernaşi că mulţi tineri samogiţieni cu suflet mare, nemaiputând îndura ruşinea şi cruzimile la care se dedau prusienii asupra lor, îşi puneau capăt zilelor.

Hlawa se bucura de dorinţa de luptă a cavalerilor mazurieni, deoarece se gândea că, de bună seamă, cu cât mai mulţi polonezi se duceau la prinţul Witold, cu atât războiul va fi mai mare şi va putea să-şi arate vitejia împotriva teutonilor. Se mai bucura şi pentru că avea să-l vadă pe Zbyszko, de care se legase, şi pe bătrânul cavaler Maćko, despre care credea că merită să-l vadă la treabă, şi odată cu ei, alte locuri, castele necunoscute, cavaleri necunoscuţi până atunci şi oştiri, în sfârşit, chiar pe prinţul Witold, a cărui faimă se răspândise în lume.

Şi cu acest gând hotărî să meargă pe „drumurile mari şi umblate” fără să mai întârzie pe nicăieri mai mult decât era nevoie pentru odihna cailor. Boiernaşii care-l însoţiseră pe Bronisz de Ciasnoć şi ceilalţi lituanieni ce se aflau la curtea prinţesei cunoşteau toate drumurile şi punctele de trecere şi aveau să-i călăuzească pe el şi pe cavalerii mazurieni voluntari de la o aşezare la alta, de la o întăritură la alta şi prin pădurile nesfârşite cu care era acoperită cea mai mare parte din Mazowsze, Lituania şi Samogiţia.