Capitolul XIX.

Zbyszko se apucă să-l întrebe în grabă, cum vin, câţi călăreţi sunt, câţi oşteni pedestraşi şi înainte de toate, cât de departe se găsesc. Din răspunsul samogiţianului, află că detaşamentul nu depăşea o sută cincizeci de luptători, dintre aceştia cincizeci de călăreţi sub conducerea nu a unui frate teuton, ci a unui cavaler laic, că sunt rânduiţi în formaţie, aducând cu ei care încărcate cu roţi de rezervă, că înaintea lor, la depărtare de două aruncături de săgeată, vine „straja” alcătuită din opt oameni, care coboară adesea de pe şleau şi cercetează pădurea şi tufişurile, în sfârşit, că se găsesc la un sfert de milă.

Zbyszko nu prea era bucuros că înaintează în formaţie. Ştia din experienţă cât de greu este în acest caz să rupi rândurile nemţilor şi cum se pricepe o astfel de „grupă” să se apere retrăgându-se şi să muşte asemenea unui vier mistreţ, înconjurat de câini. În schimb, îl bucură vestea că sunt destul de aproape, la un sfert de milă, întrucât înţelese din aceasta că oamenii pe care-i trimisese înainte, se aflau în spatele nemţilor şi în caz că-i vor învinge, nu vor lăsa să le scape nici picior de om viu. Cât despre ceata dinaintea nemţilor, nu se arătă prea îngrijorat din cauza ei, întrucât aşteptându-se să fie aşa, le poruncise samogiţienilor fie să lase straja să treacă în linişte, fie, dacă voiau să cerceteze locurile, să-i vâneze fără zgomot până la unul.

Porunca din urmă se dovedi de prisos. Ceata ajunse în curând în dreptul lor. Ascunşi în spatele tufişurilor, samogiţienii mai apropiaţi de şleau îi văzură foarte bine pe oşteni cum se opresc la cotitură şi se sfătuiesc între ei. Mai-marele lor, un neamţ voinic cu barba roşcată, făcându-le semn să tacă, începu să asculte. O vreme, îl văzură că stă în cumpănă, dacă să intre sau nu în pădure, în sfârşit, auzind doar ciocănitorile, se vede că se gândi că păsările n-ar fi trudit cu atâta râvnă dacă s-ar fi ascuns cineva prin pădure, aşa că dădu din mână şi îşi conduse oamenii mai departe.

Zbyszko aşteptă până când dispărură la următoarea cotitură, apoi se apropie cu grijă până la drum în fruntea bărbaţilor mai greu înarmaţi. Printre aceştia erau Maćko, cehul, cei doi şlahtici din tşkawica, trei cavaleri tineri de lângă Ciechanów şi zece-cincisprezece boieri samogiţieni mai bine înarmaţi. Cum nu mai era nevoie să stea ascunşi, Zbyszko voia ca îndată ce vor apărea nemţii, să înainteze până la mijlocul şleaului, să se repeadă asupra lor, să-i lovească şi să-i împrăştie. Dacă-i izbutea această încercare şi lupta s-ar fi transformat într-o mulţime de încăierări om cu om, putea fi sigur că samogiţienii se vor descurcau nu prea greu cu nemţii.

Şi se lăsă din nou o clipă de tăcere tulburată doar de murmurul obişnuit al pădurii. Curând, la urechile războinicilor ajunseră dinspre partea de răsărit a drumului şi glasurile oamenilor. La început, amestecate şi destul de îndepărtate, deveneau treptat tot mai apropiate şi mai clare.

Atunci, Zbyszko îşi conduse detaşamentul la mijlocul şleaului şi-l aşeză în formă de clin. El însuşi se afla în frunte, avându-i imediat în spatele lui pe Maćko şi pe ceh. În rândul următor erau trei oameni, în cel următor patru. Erau cu toţii bine înarmaţi: le lipseau într-adevăr „copacii” puternici, adică suliţele cavalerilor, care ar fi fost doar o piedică în pădure; în schimb, aveau în mâini suliţe samogiţiene scurte şi mai uşoare pentru prima izbire, şi paloşele şi baltagele la şei pentru lupta la înghesuială.

Hlawa îşi ciuli atent urechile, apoi îi şopti lui Maćko:

Cântă, mama lor de mişei!

Mi se pare ciudat că acolo pădurea se închide înaintea noastră şi ei nu se văd de aici, răspunse Maćko.

La acestea, Zbyszko care socotea că nu mai trebuie să se ascundă sau să nu vorbească, se întoarse spre ei şi spuse:

Pentru că drumul urmează cursul pârâului şi de aceea coteşte adesea. O să ne vedem pe neaşteptate, iar asta-i chiar mai bine.

Dar ştiu că sunt tare veseli! Repetă cehul.

Într-adevăr, nemţii cântau un cântec care nu era prea cuvios, ceea ce se putea ghici şi după melodie. Ascultând cu atenţie, se putea desluşi că nu cântau decât câţiva oameni şi ceilalţi repetau numai un singur cuvânt, ce răsuna ca tunetul în toată pădurea.

Şi mergeau aşa cu toţii la moarte, veseli şi plini de viaţă.

O să-i vedem îndată, rosti Maćko.

Şi faţa i se alungi deodată şi căpătă o expresie de lup, deoarece sufletul îi era aspru şi îndârjit, iar afară de asta încă nu plătise până acum pentru săgeata care-l nimerise dintr-o arbaletă, atunci când se dusese la maestru pentru a-l scăpa pe Zbyszko.

Aşadar, acum începu să-i clocotească sângele prin vene, iar dorinţa de răzbunare îi inundă inima.

„Nu-i va fi prea bine celui care se va încleşta cel dintâi cu el”, se gândi Hlawa, trăgând cu coada ochiului spre bătrânul cavaler.

În acest timp, o adiere aduse cu ea strigătul pe care-l repetau toţi în cor: „Tandaradei! Tandaradei!” şi cehul auzi numaidecât cuvintele unui cântec pe care-l ştia şi el:

Bi den rôsen er wol mac tandaradei!

Merken wa mir'z houbet lac.58

Cântecul se opri deodată, pentru că pe amândouă părţile drumului se auzi un croncănit gălăgios şi puternic, de parcă în acest colţ de pădure se ţinea o adunare a corbilor. Nemţii fură uimiţi că erau atât de mulţi şi toţi se auzeau de jos de pe pământ. Primul şir de oşteni tocmai se ivi la cotitură şi încremeni la vederea călăreţilor necunoscuţi care se aflau înaintea lor.

În aceeaşi clipă, Zbyszko se aplecă în şa, îşi îmboldi calul cu pintenii şi porni înainte:

Pe ei!

Îl urmară şi ceilalţi. Din amândouă părţile pădurii, răsună strigătul înfricoşător al luptătorilor samogiţieni. Vreo două sute de paşi îi mai despărţeau pe oamenii lui Zbyszko de nemţii care îndreptară cât ai bate din palme o pădure de suliţe spre călăreţi, în vreme ce rândurile celelalte se întoarseră tot atât de repede cu faţa către cele două laturi ale şleaului, ca să se apere de năvala celor din pădure. Cavalerii polonezi le-ar fi admirat îndemânarea şi disciplina dacă ar fi avut timp şi dacă telegarii nu i-ar fi purtat cu iuţeala fulgerului spre vârfurile strălucitoare îndreptate către ei.

Printr-o împrejurare prielnică pentru Zbyszko, călărimea nemţilor se găsea în spatele oştenilor, însoţind carele. Pornise şi ea numaidecât în ajutorul pedestrimii, dar n-avea nici cum să treacă prin ea şi nici s-o ocolească şi s-o ferească de prima năvală. Pe de altă parte, o înconjură un furnicar de samogiţieni care începură să iasă din desişuri ca un roi de viespi otrăvite, când drumeţul neatent îi loveşte cuibul. Zbyszko năvăli odată cu oamenii lui asupra pedestrimii.

Dar fără izbândă, fiindcă aceştia, proptind cozile suliţelor grele şi ale halebardelor în pământ, le ţinură deopotrivă şi cu atâta putere, încât mărunţii cai samogiţieni nu fură în stare să spargă rândurile. Calul lui Maćko, tăiat de o halebardă la genunchi, se ridică pe picioarele din spate, apoi se prăbuşi cu botul în pământ. O clipă, moartea îl ameninţă pe bătrânul cavaler, dar el, hârşit cu orice situaţie în luptă şi cu multă experienţă, scoase picioarele din scări, înşfăcă cu mâna-i puternică vârful lăncii nemţeşti, care în loc să se înfigă în pieptul lui, îi sluji de astă dată doar ca sprijin, se repezi între cai şi scoţând paloşul, începu să izbească în suliţe şi halebarde asemenea şoimului care dă buzna peste stolul cocorilor cu ciocul lung.

Zbyszko, când calul strunit cu putere se opri din avânt, aproape aşezându-se pe picioarele dinapoi, se rezemă în suliţa-i scurtă care se frânse, aşa că începu şi el să mânuiască paloşul. Cehul care se încredea înainte de toate în topor, îl zvârli într-o grămadă de nemţi şi pentru o clipă rămase fără armă. Unul dintre şlahticii din Łękawica îşi pierdu viaţa, iar celălalt, când îl văzu căzând, îl cuprinse turbarea, astfel că începu să urle ca un lup şi ridicându-şi calul însângerat în două picioare, se repezi orbeşte în îmbulzeală. Boiernaşii samogiţieni îşi roteau săbiile printre vârfurile şi cozile suliţelor de după care se iţeau feţele oştenilor nemţi, ce răsfrângeau parcă admiraţia şi totodată îndârjirea. Dar se întâmplă că rândurile nu se stricară. Samogiţienii care atacaseră din amândouă părţile, se desprinseră şi ei de nemţi ca de un arici. Reveniră într-adevăr fără întârziere cu şi mai multă înflăcărare, dar tot nu-i răzbiră.

Unii se căţărară într-o clipită în copacii de lângă drum şi începură să tragă cu arcurile în mijlocul oştenilor, a căror căpetenie, când îi văzu, porunci să se retragă spre călărimea lor. Arcaşii nemţi începură şi ei să tragă cu arbaletele, aşa că la răstimpuri câte unul dintre samogiţienii ascunşi printre ramuri cădea ca un con de brad la pământ şi murind, scormonea muşchiul cu degetele sau se zbătea ca un peşte pe uscat. Înconjuraţi din toate părţile, nemţii nu puteau de bună seamă să se gândească la victorie, văzând, însă, foloasele apărării, crezură că măcar o mână dintre ei va izbuti să scape din măcel şi să ajungă din nou la râu.

Niciunul nu se gândea să se predea, căci ei înşişi necruţându-şi prinşii, ştiau că nu se puteau aştepta la milă din partea poporului răzvrătit şi adus la deznădejde. Se retrăgeau deci în tăcere: om lângă om, umăr lângă umăr, aci ridicând, aci coborând lăncile şi halebardele, tăind, împungând, trăgând cu arbaletele, pe cât le îngăduia vânzoleala luptei, şi apropiindu-se mereu de călărimea lor care se încleştase pe viaţă şi pe moarte cu alte grupuri de vrăjmaşi.

Deodată, se petrecu ceva neaşteptat care hotărî soarta bătăliei înverşunate. Şlahticul acela din Łękawica, care-şi pierduse minţile după ce-i murise fratele, se aplecă fără să coboare de pe cal şi ridică trupul fără viaţă de pe jos, vrând se vede să nu fie strivit de copite şi să-l ducă deocamdată într-un loc mai liniştit, ca să-l găsească mai uşor după luptă. Dar în aceeaşi clipă, un nou val de turbare îi năvăli în creier, răvăşindu-i minţile cu totul; fiindcă în loc să iasă din drum, se aruncă asupra oştenilor duşmani şi zvârli trupul în vârfurile lăncilor care, înfigându-se în pieptul, burta şi şoldurile lui, se aplecară sub greutate şi înainte ca nemţii să le scoată, nebunul se prăvăli cu cal cu tot în locul rămas neapărat, răsturnând oamenii ca o furtună.

Într-o clipită, zeci de mâini se întinseră spre el, zeci de lănci îi străpunseră un şold al calului, dar acum rândurile se amestecară şi înainte de a le reface, se repezi pe urma lui unul dintre şlahticii samogiţieni, care se găsea mai aproape, după el Zbyszko, însoţit de ceh şi învălmăşeala sporea cu fiecare clipă. Ceilalţi şlahtici înşfăcară şi ei trupurile celor căzuţi şi începură să le arunce în vârfurile suliţelor; din laturi atacară iarăşi samogiţienii. Întreaga formaţie se clătină, cutremurându-se ca o casă căreia-i crapă pereţii, se despică asemenea unui copac spart de pana nemiloasă şi în cele din urmă cedă.

Lupta se schimbă într-o clipă în măcel. Lăncile lungi ale nemţilor şi halebardele nu mai erau de nici un folos în îmbulzeală. În schimb, spadele călăreţilor scrâşneau pe tidve şi grumazuri. Caii pătrundeau în buluceala omenească, răsturnând şi călcând în picioare oştenii fără noroc. Călăreţilor le era mai uşor să izbească de sus, aşa că tăiau fără încetare şi odihnă. Din laturile drumului apăreau alte şi alte cete de oameni sălbatici, purtând blănuri de lup, şi lacomi de sânge. Urletele lor acopereau glasurile care implorau milă şi gemetele muribunzilor. Învinşii aruncau armele; câte unii încercau să se furişeze în pădure; alţii se prefăceau morţi şi se prăbuşeau; unii stăteau drepţi, cu feţele albe ca zăpada şi ochii mijiţi, alţii se rugau; unul, căruia i se rătăcise mintea de spaimă, începu să cânte din fluier, zâmbind şi ridicându-şi ochii spre cer, până când o măciucă samogiţiană îi zdrobi capul. Pădurea încetă să mai foşnească, de parcă se înfricoşase de moarte.

În cele din urmă, convoiul teuton începu să se împuţineze văzând cu ochii. Câteodată doar prin desişuri mai răsuna ecoul unei lupte scurte sau un strigăt înspăimântat de disperare. Zbyszko şi Maćko, urmaţi de toţi călăreţii, se repeziră acum asupra călărimii.

Aceasta se mai apăra încă, aşezată în cerc, fiindcă aşa obişnuiau nemţii să se apere întotdeauna, când duşmanul îl întrecea în putere şi izbutea să-i împresoare. Călăreţii, pe cai buni şi în armuri mai de soi decât ale pedestraşilor, luptau cu bărbăţie şi cu o înflăcărare vrednice de admiraţie. Printre ei nu era nici o mantie albă, ci doar şlahtici prusieni care aveau datoria să se prezinte la luptă la porunca Ordinului. Caii lor, în cea mai mare parte, erau şi ei apăraţi, unii erau acoperiţi de zale şi toţi aveau fruntare din tablă de fier cu un corn de oţel la mijloc. Îi conducea un cavaler zvelt şi înalt, într-o platoşă albastră întunecată şi coif la fel, cu viziera coborâtă.

Din adâncurile pădurii se abătea asupra lor o ploaie de săgeţi, dar vârfurile lor se desprindeau fără rezultat de fruntare, armuri şi umărarele călite. Valul de pedestraşi şi călăreţi samogiţieni îi înconjura de aproape, dar ei se apărau tăind şi împungând cu paloşele lungi şi cu atâta înverşunare, încât înaintea copitelor cailor zăceau o cunună de trupuri. Primele rânduri ale atacatorilor voiau să se retragă şi, împinse din spate, n-aveau cum. Ochii străluceau de lucirile lăncilor şi ale paloşelor. Caii începură să necheze, să muşte şi să dea din picioare. Atacară şlahticii samogiţieni, atacă Zbyszko, cehul şi mazurienii. Sub loviturile lor puternice, „grupa” începu să se clatine şi să se legene ca o pădure sub palele vântului, iar ei, asemenea tăietorilor din desişul pădurii, înaintau încet, pas cu pas, trudind din răsputeri.

Maćko, însă, porunci să se adune de pe câmpul de luptă halebardele nemţeşti cu coada lungă şi înarmând cu ele vreo treizeci de războinici sălbatici, începu să se îmbulzească spre nemţi. Când ajunse la ei, strigă: „Loviţi caii peste picioare!” şi dintr-odată se arăta rezultatul înfricoşător. Cavalerii nemţi nu ajungeau cu paloşele la oamenii lui, iar în acest timp, halebardele începură să rănească genunchii cailor. Atunci, cavalerul albastru îşi dădu seama că se apropie sfârşitul bătăliei şi că nu-i mai rămâne decât să răzbată printre aceşti atacatori, care le tăiau drumul de întoarcere, sau să piară.

Alese prima cale şi cât ai clipi din ochi, la porunca lui, lavina cavalerilor se întoarse cu fruntea spre partea din care venise. Samogiţienii le săriră numaidecât în spate, dar nemţii, apărându-şi spinarea cu scuturile şi izbind înainte şi pe laturi rupseră inelul care-i înconjura, lăsară frâu liber cailor şi începură să gonească asemenea unui uragan către răsărit. Se repezi să-i întâmpine detaşamentul care tocmai intra în luptă, dar strivit de greutatea armurilor şi a cailor, fu culcat la pământ ca un lan de grâu lovit de pala vântului. Drumul spre castel era liber, dar salvarea îndepărtată şi nesigură, deoarece caii samogiţienilor erau mai iuţi decât ai nemţilor. Cavalerul albastru înţelese repede situaţia.

„Vai nouă! Îşi spuse în gând, nu mai scapă niciunul dintre ei, poate doar cu propriul sânge să le răscumpăr salvarea”.

Şi cumpănind în acest fel, le strigă celor mai apropiaţi să-şi strunească fugarii, iar el făcu un ocol şi neinteresându-l dacă auzise cineva chemarea, se întoarse cu faţa către duşman.

Zbyszko alerga în frunte, aşa că neamţul îl lovi în obrăzarul de la coif, dar nu-l străpunse şi nu-i vătămă faţa. Atunci Zbyszko, în loc să răspundă cu lovitură la lovitură, îl luă în braţe pe cavaler şi vrând să-l prindă viu, încercă să-l smulgă din şa. Dar scara i se rupse din cauza efortului prea mare şi se prăvăliră amândoi la pământ. O clipă, se rostogoliră luptând cu mâinile şi picioarele, dar tânărul neobişnuit de puternic îşi învinse repede potrivnicul şi, apăsându-i burta cu genunchiul, îl ţinu sub el cum ţine lupul câinele care îndrăzneşte să-l atace în desiş.

Îl ţinea fără rost, fiindcă neamţul îşi pierduse cunoştinţa. În acest timp, sosiră în galop Maćko şi cehul, pe care văzându-i, Zbyszko începu să strige:

Veniţi şi legaţi-l! E un cavaler de vază şi e învestit!

Cehul sări din şa, dar văzând nemişcarea cavalerului, nu-l mai legă, ci îl dezarmă, îi descheie umărarele şi cingătoarea de care-i atârna spada scurtă, îi reteză curelele care-i ţineau coiful şi în cele din urmă se apucă să-i desfacă şuruburile ce-i închideau viziera.

Dar abia avu timp să privească la faţa cavalerului, că se ridică şi strigă:

Stăpâne, stăpâne, ia priveşte aici!

De Lorche! Exclamă Zbyszko.

Dar de Lorche zăcea palid, cu faţa asudată şi ochii închişi, ţeapăn, ca un trup fără viaţă.