Capitolul XX.

Zbyszko porunci să-l urce într-unul din carele de pradă, încărcate cu roţi şi osii pentru oastea care se grăbea să vină în ajutorul castelului. Încălecă şi el pe alt cal şi porni împreună cu Maćko să-i urmărească mai departe pe nemţi. Urmărirea nu era prea grea, întrucât caii nemţeşti nu erau prea buni pentru fugă, mai ales pe şleaul desfundat de ploile de primăvară. Îndeosebi Maćko, călărind o iapă iute şi uşoară a şlahticului ucis din Łękawica, îi întrecu aproape pe toţi samogiţienii şi în curând îl ajunse pe primul raitier. Strigă într-adevăr la el, după obiceiul cavaleresc, să se dea prins sau să se întoarcă să lupte, dar când celălalt, prefăcându-se că nu aude, aruncă şi pavăza, ca să-i fie mai uşor calului, şi aplecându-se în şa îşi îmboldi bidiviul cu pintenii, bătrânul cavaler îl izbi cu baltagul între spete şi îl doborî la pământ.

Şi astfel se răzbună pe cei care fugeau, pentru săgeata care-l nimerise hoţeşte odinioară, iar ei alergau înaintea lui ca o ciurdă de cerbi îngroziţi ce nu mai voiau să lupte şi nici măcar să se apere, preferând să scape cu fuga de straşnicul bărbat. Unii intrară în pădure, dar unul se prăbuşi lângă pârâu şi pe acesta îl sugrumară samogiţienii cu o frânghie. După ceilalţi, grupuri întregi se repeziră prin desişuri, unde în curând începu o vânătoare sălbatică, plină de zgomote, strigăte şi chemări. Adâncurile pădurii răsunară multă vreme, până când îi prinseră pe toţi. După care, bătrânul cavaler de Bogdaniec împreună cu Zbyszko şi cehul se întoarseră la locul unde începuse lupta şi zăceau pedestraşii măcelăriţi. Trupurile lor erau despuiate până la piele, unele schilodite de samogiţienii răzbunători. Izbânda era însemnată şi oamenii foarte bucuroşi. După ultima înfrângere a lui Skirwoiłło la Gotteswerder, descurajarea începuse să cuprindă inimile samogiţienilor, mai ales că întăririle făgăduite de Witold nu veneau atât de repede, cum se aşteptau; acum, însă, nădejdea renăscu şi înflăcărarea spori din nou, asemenea vâlvătăii când arunci lemne pe foc.

Căzuseră prea mulţi samogiţieni şi nemţi, ca să-i mai îngroape, dar Zbyszko porunci să se sape cu suliţele gropi pentru cei doi şlahtici din Łękawica, care contribuiseră cel mai mult la biruinţă, şi să-i îngroape sub nişte pini, în coaja cărora însemnă două cruci cu paloşul. După aceea, poruncindu-i cehului să-l îngrijească pe de Lorche, care încă nu-şi revenise din leşin, porni în grabă cu oamenii săi pe acelaşi şleau către Skirwoiłło, ca să-l ajute la vreme de cumpănă.

Dar după un drum lung, găsi câmpul de luptă pustiu, presărat ca şi cel dinainte cu trupurile samogiţienilor şi ale nemţilor ucişi. Zbyszko înţelese repede că groaznicul Skirwoiłło obţinuse şi el o biruinţă însemnată, fiindcă dacă ar fi fost înfrânt, s-ar fi întâlnit cu nemţii care se îndreptau spre castel. Izbânda, însă, fusese sângeroasă, pentru că mai departe de câmpul de bătaie propriu-zis zăceau destule trupuri fără viaţă. Experimentatul Maćko trase de aici concluzia că o parte din nemţi izbutise să scape din măcel.

Dacă Skirwoiłło îi urmărise sau nu, era greu de ghicit, căci urmele erau amestecate şi se şterseră unele pe altele. Maćko mai socoti că lupta avusese loc mai de mult, poate înainte de cea a lui Zbyszko, întrucât trupurile erau înnegrite şi umflate, iar unele sfârtecate de lupii care dispăreau în tufişuri la apropierea bărbaţilor înarmaţi.

În aceste împrejurări, Zbyszko hotărî să nu-l mai aştepte pe Skirwoiłło şi să se întoarcă la vechiul loc de tabără. Când ajunseră, seara târziu, o găsi acolo pe căpetenia samogiţiană care venise puţin mai devreme. Faţa-i posomorâtă de obicei, răspândea de astă dată o bucurie prevestitoare de rău. Se interesă numaidecât de bătălie şi aflând despre victorie, rosti cu un glas ce amintea de croncănitul corbului:

Sunt mulţumit şi de tine, şi de mine. În curând, vor sosi întăririle, iar dacă marele cneaz va veni, o să se bucure şi el, întrucât castelul va fi al nostru.

Pe cine ai luat ostatici? Întrebă Zbyszko.

Numai plevuşcă, nici o ştiucă. Au fost una, două, dar au scăpat. Ştiuci colţoase! Au tăiat oamenii şi au fugit!

Mie mi-a dat Dumnezeu unul, răspunse tânărul. Un cavaler avut şi faimos – deşi e laic – un oaspete!

Vajnicul samogiţian îşi înconjură gâtul cu mâinile, apoi făcu un gest cu dreapta, arătând parcă ştreangul agăţat de spânzurătoare.

Va avea şi el partea lui, spuse, ca şi ceilalţi.

La acestea, Zbyszko îşi încruntă sprâncenele.

Nu va avea parte nici de una, nici de cealaltă, fiindcă este prinsul şi prietenul meu. Prinţul Janusz ne-a învestit cavaleri împreună şi n-am să te las să-i clinteşti nici un fir de păr.

N-ai să mă laşi?

N-am să te las.

Şi începură să se uite încruntaţi unul la celălalt. Se părea că vor răbufni amândoi, dar Zbyszko, nevrând să se certe cu bătrâna căpetenie, pe care o preţuia şi o respecta, iar pe de altă parte, având şi sufletul tulburat de întâmplările zilei, îi încolăci gâtul cu braţele, îl strânse la piept şi-l întrebă:

Vrei oare să-mi spulberi şi ultima nădejde odată cu el? Pentru ce mă pedepseşti?

Skirwoiłło nu se împotrivi îmbrăţişării, iar după ce îşi retrase capul din braţele lui Zbyszko, începu să se uite la el pe sub sprâncene şi să răsufle greu.

Ei, spuse după un moment de aşteptare, mâine voi porunci să-i spânzure pe prinşii mei, dar dacă ai nevoie de vreunul, ţi-l dăruiesc.

După care, se îmbrăţişară încă o dată şi se despărţiră împăcaţi spre marea mulţumire a lui Maćko, care zise:

Se vede că nu faci nimic cu el cu răul, dar cu binele îl prefaci în ceară moale.

Aşa sunt toţi, răspunse Zbyszko, dar nemţii nu ştiu de asta. Spunând acestea, porunci să-l aducă la foc pe cavalerul de Lorche, care se odihnea într-o colibă; cehul îl aduse cât ai bate din palme, dezarmat, fără coif, numai în tunica de piele pe care erau însemnate dungile de la armură şi cu o tichie roşie pe cap. De Lorche ştia de la scutier al cui prins este, dar tocmai de acea se arătă rece, mândru, cu o faţă pe care la lumina flăcărilor se putea citi împotrivirea şi dispreţul.

Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, îi spuse Zbyszko, că ai încăput în mâinile mele, pentru că din partea mea nu te ameninţă nimic.

Şi-i întinse mâna prietenos, dar de Lorche rămase nemişcat.

Nu dau mâna cu cavalerii care au ruşinat onoarea de cavaler, luptând cu sarazinii împotriva creştinilor.

Unul dintre mazurienii de faţă îi traduse cuvintele, al căror sens Zbyszko îl ghicise de altfel. Aşadar, în primul moment, începu să-i clocotească sângele.

Nerodule! Strigă, ducând mâna fără să vrea la mânerul pumnalului.

Iar de Lorche îşi înălţă capul.

Ucide-mă, îl sfidă, ştiu că voi nu cruţaţi ostaticii.

Dar voi îi cruţaţi? Strigă un mazurian, nemaiputându-se stăpâni. Nu i-aţi spânzurat pe malul insulei pe toţi prinşii din bătălia dinainte? Tocmai de aceea şi Skirwoiłło îi spânzură pe ai voştri.

Aşa am făcut, răspunse de Lorche, dar toţi erau păgâni.

Cu toate acestea, se simţea parcă ruşinea în răspunsul lui şi nu era greu de ghicit că în sufletul lui nu lăuda asemenea faptă.

Între timp, Zbyszko se linişti şi-i spuse cu gravitate.

De Lorche! Am primit cingătorile şi pintenii din aceleaşi mâini; mă cunoşti şi ştii că onoarea de cavaler mi-e mai dragă decât fericirea şi viaţa, de aceea, ascultă ce am să-ţi spun, jurând pe Sfântul Jerzy: mulţi dintre aceşti oameni au primit botezul de mult, iar cei care mai sunt păgâni îşi întind mâinile spre Cruce ca spre mântuire, dar ştii tu oare cine le pune piedici, nelăsându-i să dobândească mântuirea şi botezul?

Mazurianul îi tălmăcea din zbor cuvintele lui Zbyszko, aşa că de Lorche privi întrebător la faţa tânărului.

Iar acesta urmă:

Nemţii?

Nu e cu putinţă! Se minună cavalerul din Geldria.

Pe suliţa şi pintenii Sfântului Jerzy, nemţii! Pentru că dacă ar fi Crucea stăpână aici, ei ar pierde pretextul de a năvăli şi a lua în stăpânire aceste pământuri, de a asupri acest popor nefericit. Doar i-ai cunoscut şi tu, de Lorche, şi ştii cel mai bine, dacă faptele lor sunt drepte.

Eu am crezut că stârpesc păcatele, luptând cu păgânii şi convingându-i să primească botezul.

Ei îi botează cu paloşe şi cu sânge, nu cu apa mântuirii. Citeşte doar această scrisoare şi ai să afli dacă nu tocmai tu îi slujeşti pe aceşti împilători hrăpăreţi, pe starostii iadului împotriva credinţei şi a dragostei creştine.

Cu aceste cuvinte, îi înmână scrisoarea samogiţienilor către regi şi principi, care era cea mai răspândită pretutindeni, iar de Lorche o luă şi începu s-o parcurgă cu privirea la lumina focului.

Sfârşi repede, deoarece nu-i era străină truda cititului, şi rămase cu totul uluit şi întrebă:

Să fie adevărate toate acestea?

Aşa să ne ajute Dumnezeu care vede cel mai bine că nu-mi slujesc numai interesul meu, ci şi dreptatea.

De Lorche tăcu o vreme, după care zise:

Sunt ostaticul tău.

Dă-mi mâna, răspunse Zbyszko. Eşti fratele meu, nu ostatic.

Îşi strânseră mâinile şi se aşezară la cină, pe care cehul poruncise slujitorilor să le-o pregătească. În timpul mesei, de Lorche află tot atât de mirat că Zbyszko, cu toate împuternicirile primite, n-o recăpătase pe Danusia şi comturii refuzau să mai ţină seama de scrisorile lui din cauza războiului.

Abia acum înţeleg de ce eşti aici, îi spuse lui Zbyszko, şi har Domnului că am căzut în mâinile tale. Cred că fraţii cavaleri îţi vor da pe cine doreşti în locul meu, pentru că altfel s-ar isca mare zarvă în Apus; ştii doar că provin dintr-un neam puternic.

Aici, se lovi deodată cu palma peste frunte şi izbucni:

Pe toate relicvele din Aquisgran! Păi, în fruntea întăririlor care se duceau la Gotteswerder, se aflau Arnold von Baden şi bătrânul Zygfryd von Löwe. Ştiu asta din scrisorile pe care le-au primit la castel. Ei n-au fost luaţi ostatici?

Nu! Răspunse Zbyszko zvâcnind în picioare. Pe nimeni dintre cei mai însemnaţi! Dar – pe viul Dumnezeu!

— Mi-ai adus o veste bună. Mai sunt şi alţi prinşi de la care voi afla, înainte de a fi spânzuraţi, dacă Zygfryd avea vreo femeie cu el.

Şi începu să-şi cheme slujitorii să-i lumineze cu vreascuri aprinse în timp ce alerga spre locul unde se găseau prinşii lui Skirwoiłło. De Lorche, Maćko şi cehul îl urmau de aproape.

Ascultă! Îi spuse pe drum geldrianul. Eliberează-mă pe cuvânt de onoare şi o s-o caut prin toată Prusia, iar dacă am s-o găsesc, am să mă întorc la tine, ca s-o schimbi cu mine.

Dacă mai este în viaţă! Răspunse Zbyszko.

Dar în acest timp, ajunseră la sălaşul prinşilor lui Skirwoiłło. Unii dintre ei zăceau întinşi pe spate, alţii stăteau în picioare pe lângă trunchiuri, legaţi cu curele. Flăcările vreascurilor aprinse luminau capul lui Zbyszko, aşa că toate privirile acestor nefericiţi se îndreptară spre el.

Deodată, mai în spate, se auzi un glas răsunător, plin de spaimă:

Stăpânul şi apărătorul meu, scapă-mă!

Zbyszko smulse câteva aşchii aprinse din mâna unui slujitor şi dădu fuga spre copacul de sub care se auzise glasul şi ridicând braţul, strigă:

Sanderus!

Sanderus! Repetă cehul uimit.

Iar acesta, neputând să-şi mişte mâinile, întinse gâtul şi începu să strige:

Milă! Ştiu unde se află fiica lui Jurând! Scapă-mă!