Capitolul XVIII.

Ajunseră în revărsatul zorilor la Niewiaźa şi o trecură: care călare, care ţinându-se de coada calului, care pe maldăre de răchită. Totul se petrecu atât de repede, încât Maćko, Zbyszko, Hlawa şi aceia dintre mazurieni care veniseră voluntari, se mirară de îndemânarea acestor oameni şi abia acum înţeleseră de ce nici pădurile, nici mlaştinile şi nici râurile nu erau în stare să oprească expediţiile lituanienilor. Când ieşiră din apă, niciunul nu-şi scoase hainele, nu-şi lepădară cojoacele şi blănurile de lup, uscându-le întinse pe spinare la soare, încât fumegau ca nişte smolării, şi după o odihnă scurtă, porniră în marş forţat spre miazănoapte. Seara târziu ajunseră la Niemen. Trecerea lui, ca aceea a unui râu mai mare, pe deasupra şi umflat de apele primăverii, nu fu uşoară. Vadul pe care-l ştia Skirwoiłło se preschimbase pe alocuri într-o baltă şi caii fură nevoiţi să înoate mai mult decât un sfert de stadie. Doi oameni fură aduşi de sforul apei până lângă Zbyszko şi ceh, care încercară în zadar să-i scape, fiindcă din cauza întunericului şi a apei învolburate, îi pierdură din ochi, iar ei nu îndrăzniră să strige după ajutor, deoarece căpetenia le poruncise dinainte să nu facă zgomot. Cu toate acestea, toţi ceilalţi ajunseră cu bine pe malul celălalt, unde aşteptară fără foc până dimineaţa.

La prima rază de lumină, oastea se împărţi în două. Cu o parte, Skirwoiłło porni în întâmpinarea cavalerilor care conduceau întăririle pentru Gotteswerder, iar pe a doua Zbyszko o călăuzi înapoi spre insulă, ca să-i ia prin surprindere pe apărătorii castelului care voiau să le iasă înainte celorlalţi. Sus, ziua era luminoasă şi senină, dar jos, pădurea, luminişurile şi ochiurile de apă erau acoperite de o abureală deasă, alburie, care ascundea depărtările. Era o împrejurare prielnică pentru Zbyszko şi oamenii lui, întrucât nemţii care veneau dinspre castel nu puteau să-i vadă de departe şi să se retragă la timp, ca să evite bătălia. Tânărul cavaler era foarte bucuros de aceasta şi-i spuse lui Maćko, care călărea lângă el:

Înainte de a ne vedea în ceaţa asta, o să ne izbim unii de ceilalţi. Să dea Dumnezeu s-o ţină aşa cel puţin până la amiază.

Spunând acestea, se repezi înainte, ca să le împartă poruncile de trebuinţă sotnicilor care mergeau în frunte, dar se întoarse repede şi zise:

În scurt timp, o să dăm peste drumul care duce de la punctul de trecere din faţa insulei spre mijlocul ţinutului. Acolo, o să ne ascundem în desiş şi o să-i aşteptăm.

De unde ştii de drum? Întrebă Maćko.

De la ţăranii de aici, vreo cincisprezece, pe care-i am printre oamenii mei. Ei o să ne călăuzească peste tot.

Şi cât de departe de castel şi de insulă îi vom ataca?

La o milă.

Asta-i bine, fiindcă dacă ar fi mai aproape, ar putea să le repeadă oşteni în ajutor, pe când aşa, nu numai că n-o să ajungă, dar nici măcar n-o să audă nimic.

Păi, m-am gândit şi eu la asta.

Dacă te-ai gândit la asta, gândeşte-te şi la cealaltă: dacă ţăranii îţi sunt credincioşi, trimite vreo doi, trei înainte şi care-i vede cel dintâi pe nemţi, să ne dea numaidecât de ştire că vin.

Am făcut-o şi pe asta!

Atunci, am să-ţi mai spun ceva. Porunceşte la vreo sută sau două sute de oameni să nu se arunce în luptă de la început şi să le taie calea dinspre insulă.

E grozav! Răspunse Zbyszko, dar şi această poruncă a fost dată. Nemţii o să cadă ca într-o capcană sau ca într-un şanţ.

Auzind aceasta, Maćko îşi privi nepotul cu bunăvoinţă, fiindcă era foarte bucuros că Zbyszko, deşi atât de tânăr, se pricepea atât de bine la război, aşa că zâmbi şi mormăi:

Sângele nostru nu se dezminte!

Dar scutierul Hlawa se bucura în inima lui mai abitir decât Maćko, căci pentru el nu era o plăcere mai mare ca bătălia.

Nu ştiu, zise, cum se vor lupta oamenii noştri, dar merg fără zgomot, disciplinaţi şi se vede că au chef să se bată. Dacă Skirwoiłło a plănuit bine, n-ar mai trebui să scape picior de om viu de la cotitură.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să scape prea puţini, răspunse Zbyszko. Dar am dat poruncă să ia cât mai mulţi prinşi, iar dacă se va nimeri printre ei şi un cavaler sau un frate călugăr, să-l lase neapărat în viaţă.

La ce bun, stăpâne? Întrebă cehul.

Iar Zbyszko răspunse:

Aveţi grijă şi voi să fie aşa. Cavalerul, dacă este oaspete, colindă oraşele şi castelele, vede o mulţime de oameni şi aude o groază de lucruri, iar dacă-i călugăr, şi mai multe. Iar eu tocmai de asta am venit aici, ca să prind vreun ostatic de vază şi să-l dau la schimb. E singura cale care mi-a mai rămas. Dacă a mai rămas vreuna.

Cu aceste cuvinte, dădu pinteni calului şi iarăşi ajunse în fruntea convoiului să dea ultimele porunci şi totodată să scape de gândurile rele, pentru care nu mai avea vreme, deoarece locul ales pentru capcană nu mai era prea departe.

De ce crede tânărul stăpân că soţia lui mai trăieşte şi se află prin părţile astea? Întrebă cehul.

Pentru că dacă Zygfryd n-a omorât-o din prima pornire la Szczytno, răspunse Maćko, are dreptate să creadă că este vie. Iar dacă ar fi omorât-o, preotul de la Szczytno nu ne-ar fi povestit asemenea lucruri, pe care le-a auzit şi Zbyszko. Grea treabă chiar şi pentru cel mai mare sadic să ridice mâna la o femeie fără apărare sau la un copil nevinovat.

Grea, dar nu pentru un teuton. Păi, copiii prinţului Witold?

E drept că ei au inimă de lup, dar şi asta e adevărat că la Szczytno el n-a ucis-o şi a plecat în aceste locuri, ascunzând-o şi pe ea în vreunul din castele.

Ehei, dacă am reuşi să punem mâna pe insulă şi pe castelul acesta!

Uită-te şi tu la oamenii ăştia, îl îndemnă Maćko.

Sigur, aşa este, dar eu am un gând pe care o să i-l spun şi tânărului stăpân.

De-ai avea şi zece, numai cu suliţele n-ai să dărâmi zidurile.

Spunând acestea, Maćko arătă la şirurile de suliţe cu care erau înarmaţi cei mai mulţi luptători, după care întrebă:

Ai mai văzut vreodată asemenea oaste?

De bună seamă, cehul nu mai văzuse. În faţa lui înainta grupul strâns al războinicilor în neorânduială, fiindcă în pădure şi printre tufişuri era greu să păstrezi rândurile. De altminteri, pedestraşii erau amestecaţi cu călăreţii şi ca să ţină pasul cu caii, se agăţau de coame, de şei şi de cozile lor. Aveau grumazurile acoperite cu piei de lup, de râs şi de urs, iar pe cap se înălţau ba colţi de mistreţi, ba coarne de cerbi, ba urechi păroase, astfel că dacă n-ai fi fost armele care se vedeau deasupra lor, arcurile neunse cu smoală şi tolbele cu săgeţi pe spinare, celor care priveau din spate ar fi putut să li se pară, mai ales în ceaţă, că toate aceste grupuri de sălbăticiuni ale pădurii porniseră din bungetele neumblate şi se îndreptau undeva la nimereală, gonite de pofta de sânge şi de foame. Era ceva înfricoşător în asta şi în acelaşi timp atât de neobişnuit, ca şi când ar fi privit la aşa-zisul „gomon”, în timpul căruia, cum crede prostimea, se ridică şi pornesc care încotro animalele şi chiar pietrele şi tufişurile.

De aceea, la această privelişte, unul dintre şlahticii din Łękawica, care veniseră cu cehul, se apropie de el, îşi făcu semnul crucii şi zise:

În numele Tatălui şi al Fiului! Parcă mergem cu o haită de lupi adevăraţi, nu cu oameni.

Iar Hlawa, deşi vedea pentru prima dată o astfel de oaste, răspunse ca un om cu experienţă care le ştie pe toate şi nu se mai miră de nimic:

Lupii umblă iarna în haite, dar fiarele de teutoni atacă şi primăvara.

Era într-adevăr primăvară, luna mai! Alunişul care căptuşea pădurea se acoperise de verdeaţă. Din muşchiul pufos şi moale pe care călcau fără zgomot picioarele luptătorilor, răsăreau dediţei vineţii şi oiţe albe, tufele fragede şi ferigile dantelate. Udaţi de ploi bogate, copacii miroseau a coajă umedă, iar pământul împrăştia miros de ace de brad şi de putregai. Soarele făcea ape-ape în culorile curcubeului în picăturile agăţate de frunze, iar păsăretul ciripea deasupra cu înfocare.

Ei mergeau din ce în ce mai repede, deoarece Zbyszko îi grăbea. După o clipă, veni din nou în spatele convoiului, unde se aflau Maćko, cehul şi voluntarii mazurieni. Speranţa unei încăierări în toată regula îl înviorase vizibil, pentru că pe faţă nu i se mai răsfrângea îngrijorarea obişnuită şi ochii îi străluceau ca mai demult.

Haideţi! Le strigă. Acum, se cuvine să mergem în frunte, nu în urma tuturor.

Şi-i conduse înaintea detaşamentului.

Auziţi, adăugă, s-ar putea să-i surprindem nepregătiţi pe nemţi, dar dacă bănuiesc ceva şi izbutesc să se aşeze în formaţie, o să-i atacăm noi mai întâi, fiindcă avem platoşe şi paloşe mai bune!

Aşa vom şi proceda! Încuviinţă Maćko.

Ceilalţi se aşezară mai bine în şa, ca şi când ar fi trebuit să lovească numaidecât. Ici şi acolo, câte unul trăgea aer în piept şi încerca dacă spada îi iese uşor din teacă.

Zbyszko le mai repetă o dată că dacă printre oşteni sunt şi cavaleri sau fraţi în mantii albe peste armuri, să nu-i ucidă, ci să-i ia ostatici, după care se duse iarăşi la călăuze şi opri detaşamentul.

Ajunseră la drumul care pornea de la cheiul din faţa insulei spre lăuntrul ţinutului. La drept vorbind, nu era încă un drum adevărat, ci mai degrabă un şleau croit nu demult prin pădure ca oştenii şi carele de povară să poată merge pe el. De amândouă părţile, se înălţau copaci bătrâni, printre care fuseseră aşezate pe margini în stive trunchiurile tăiate pentru deschiderea drumului. Tufele de alun erau unde şi unde atât de dese, încât nu se mai vedea nimic în adâncul pădurii. Zbyszko alese un loc potrivit la o cotitură, astfel că cei care soseau, neputând să-i vadă de departe, să nu mai aibă timp să se retragă la vreme sau să se aşeze în formaţie de luptă. Acolo, ocupă amândouă laturile şleaului şi porunci să se aştepte vrăjmaşul.

Obişnuiţi cu pădurea şi cu modul de a lupta printre copaci, samogiţienii se tupilară atât de bine în spatele trunchiurilor şi ale buturugilor, după tufişurile de alun şi lăstărişul de brad, încât parcă-i înghiţise pământul. Oamenii nu vorbeau, caii nu sforăiau. Din când în când, la cercul oştenilor ascunşi ajungeau vietăţile mai mici sau mai mari ale pădurii, care abia când dădeau peste ei, o rupeau la fugă într-o latură. La răstimpuri, se iscau adieri uşoare şi umpleau pădurea de foşnete solemne şi grave, care conteneau repede, iar atunci se mai auzeau doar cântecul îndepărtat al cucului şi răpăitul ciocănitorilor.

Samogiţienii ascultau cu bucurie aceste ecouri, deoarece îndeosebi ciocănitoarea era pentru ei un semn bun. Pădurea era plină de aceste păsări şi ciocănitul răsuna din toate părţile, îndârjit şi des, parcă semănând cu munca oamenilor, ca şi când toate şi-ar fi avut fierăriile acolo şi s-ar fi apucat dis-de-dimineaţă de truda lor înflăcărată. Maćko şi mazurienii aveau impresia că ascultă dulgherii bătând căpriorii la acoperişul unei case noi şi îşi aduceau aminte de locurile natale.

Dar timpul se scurgea şi se alungea şi deocamdată nu se auzea nimic afară de foşnetul pădurii şi ciripitul păsărelelor. Ceaţa care stăruia jos se rări, soarele se ridicase bine şi începuse să pripească, iar ei continuau să stea întinşi. Într-un târziu, Hlawa, căruia i se urâse cu aşteptarea şi tăcerea, se apropie de urechea lui Zbyszko şi începu să-i şoptească:

Stăpâne. Dacă dă Dumnezeu şi nu scapă niciunul din feciorii ăştia de câini, n-am putea oare să ne furişăm noaptea la castel, să trecem apa şi să-l luăm prin surprindere?

Păi, tu crezi că acolo nu sunt luntrii care să-i prevină?

Au şi o să-i prevină, şopti cehul, dar prinşii o să ne spună parola cu cuţitul la gât, ba, o să strige chiar ei pe limba lor. Numai să ajungem pe insulă, că ea apără castelul.

Aici, se întrerupse, fiindcă Zbyszko îi puse deodată degetul pe buze; dinspre şleau ajunse până la ei croncănitul unui corb.

Tăcere! Îi porunci, acesta-i un semnal!

Într-adevăr, după cât ai spune două rugăciuni, pe şleau apăru un samogiţian pe un cal păros, ale cărui copite erau învelite în blană de oaie, astfel ca să nu se audă tropotul şi să nu lase urme în noroi.

În timp ce se apropia, se uita atent în amândouă părţile şi deodată, auzind dintr-un tufiş răspunsul la croncănitul corbului, se făcu nevăzut în pădure, iar după o clipă se afla lângă Zbyszko.

Vin! Îi spuse.