Capitolul XLI.

La Cracovia nu zăboviră prea mult şi ar fi întârziat şi mai puţin, dacă n-ar fi fost rugămintea lui Jaśko, care voia să vadă oamenii şi oraşul, fiindcă totul i se părea un vis minunat. Totuşi, bătrânul cavaler se grăbea să ajungă mai repede acasă, la secerat, astfel că nu ajutară prea mult rugăminţile flăcăului şi la Sfânta Maria Mare, fură înapoi, unul la Bogdaniec, celălalt la Zgorzelice, lângă sora lui.

De atunci, viaţa începu să li se scurgă destul de monoton, ocupaţi cum erau cu munca în gospodărie şi obişnuitele treburi săteşti. Pe câmpia de la Zgorzelice şi îndeosebi la Moczydoły, zestrea Jagienkăi, recolta fu foarte bună, dar la Bogdaniec, din cauza anului uscat, grânele nu crescuseră prea bine, aşa că le strânseră fără greutate. Acolo, era mai puţin pământ arabil, fiindcă moşia se afla lângă pădure, iar din pricină că stăpânii lipsiseră multă vreme, până şi tarlaua despădurită de abate fusese lăsată pârloagă din nou. Bătrânul cavaler, deşi simţitor la orice pierdere, nu se necăji prea mult de astă dată, întrucât cu bani puteai face uşor ordine în toate, numai să ai pentru cine să trudeşti. Şi tocmai această îndoială îi otrăvea acum munca şi zilele. De bună seamă, nu se lăsă pe tânjală; se scula dis-de-dimineaţă, se ducea la cirezile de vite, supraveghea munca la câmp şi la pădure, găsi locul pentru castel şi pregăti materialul de construcţie, dar când după o zi obositoare, soarele se topea în razele aurii şi roşietice ale amurgului, nu o dată îl apuca un dor nespus, amestecat cu o nelinişte pe care nu le mai încercase niciodată. „Eu alerg aici, mă străduiesc, îşi spunea, iar acolo flăcăul meu poate că zace pe undeva pe câmp, străpuns de suliţă şi lupii îi clănţăne din dinţi, în loc de prohod”. La acest gând, i se strângea inima de dragoste şi de durere. Atunci, asculta cu luare-aminte să audă vreun tropot care să-i anunţe venirea zilnică a Jagienkăi, fiindcă prefăcându-se vesel faţă de ea, se înveselea şi el cu adevărat, întremându-şi astfel sufletul.

Iar ea venea în fiecare zi, de obicei spre seară, cu arbaleta şi suliţa lângă şa, ca să aibă cu ce se apăra la întoarcere. Nu era cu putinţă, dar s-ar fi putut întâmpla să-l găsească odată pe Zbyszko acasă, pentru că Maćko nu cuteza să-l aştepte să vină mai devreme de un an sau un an şi jumătate. Se pare că în sufletul ei fata nutrea şi această nădejde, deoarece nu mai venea ca mai de mult, într-o cămaşă strânsă cu o panglică, într-un pieptar întors pe dos şi cu frunze prinse în părul răvăşit. Acum, avea cosiţa împletită frumos şi pieptul bombat, acoperit de postav de Sieradz. Maćko îi ieşea înainte şi prima ei întrebare era totdeauna parcă scrisă de cineva: „Ei, ce-i?” iar primul lui răspuns: „Ei, nimic!” apoi o însoţea în odaie şi tăifăsuiau la gura sobei despre Zbyszko, despre Lituania, despre teutoni şi despre război, mereu şi mereu acelaşi lucruri, şi niciodată niciunul dintre ei nu se sătura să asculte; dimpotrivă.

Şi astfel se scurseră luni întregi. Se întâmpla ca uneori să vină şi el la Zgorzelice, dar de cele mai multe ori venea ea la Bogdaniec. Totuşi, câteodată, când prin împrejurimi se petreceau întâmplări de năprasnă sau în timpul împerecherii urşilor, când fiarele mai în vârstă umblau înnebunite după ursoaice şi atacau oamenii, Maćko o conducea pe fată acasă. Bine înarmat, bătrânul cavaler nu se temea de nici un animal sălbatic; era mai primejdios el pentru ele, decât ele pentru el. Călăreau atunci scară lângă scară şi deseori bungeturile pădurii răsunau ameninţător, dar ei, uitând de toate, câte puteau să li se întâmple, discutau numai despre Zbyszko: Unde se află? Ce face? Învinsese sau va învinge curând atâţia teutoni câţi le jurase Danusiei şi mamei ei răposate, şi dacă o să se întoarcă repede acasă? Jagienka îi punea cu aceste prilejuri lui Maćko întrebări pe care i le mai pusese de o sută de ori, iar el îi răspundea de fiecare dată cu atâta grijă şi seriozitate, de parcă le auzea pentru prima oară.

Domnia Ta zici, îl întreba, că bătălia la câmp deschis nu este chiar atât de primejdioasă pentru un cavaler, precum cucerirea castelelor?

Păi, vezi şi tu ce i s-a întâmplat lui Wilk! De un buştean rostogolit de pe valul înalt nu te apară nici o armură, pe când la câmp deschis, orice cavaler bine instruit, poate să lupte şi cu zece inşi.

Zbyszko are armură bună?

Are chiar mai multe, dar cea mai bună este cea pe care a cucerit-o de la un frizian, pentru că este făcută la Neapole. Acum un an, îi era cam largă lui Zbyszko, dar acum este tocmai bună.

Pe asta n-o străpunge nici o armă, nu-i aşa?

Ce-i făcut de mâna omului, tot de ea poate fi şi distrus. O armură de Neapole, poate fi străpunsă de un paloş meşterit tot acolo sau de săgeţile englezilor.

Săgeţile englezilor? Continuă să-l descoasă Jagienka.

Păi nu ţi-am spus? Nu există arcaşi mai buni ca ei în toată lumea. Poate doar mazurienii din pădure, dar nici ei n-au arbalete atât de bune. O arbaletă englezească străpunge de la o sută de paşi cea mai bună armură. Am văzut cu ochii mei la Wilno. Şi niciunul nu-şi greşeşte ţinta, ba câte unul îţi nimereşte şi porumbelul din zbor.

A, feciorii de păgâni! Şi cum v-aţi descurcat cu ei?

N-am avut încotro, i-am atacat numaidecât! Feciorii de câini mânuiesc bine şi baltagul, dar în lupta de aproape sunt mai buni ai noştri.

V-a ferit braţul lui Dumnezeu, iar acum o să-l ferească şi pe Zbyszko.

Aşa zic şi eu de multe ori: „Doamne, dacă ne-ai creat şi ne-ai aşezat la Bogdaniec, acum ai grijă să nu pierim!” Hm, asta-i treaba lui Dumnezeu. Ca să vorbim drept, nu-i uşor lucru să ai grijă de toată lumea şi să nu uiţi nimic, dar în primul rând, omul trebuie să-i aducă şi el aminte, să nu se zgârcească prea mult faţă de Biserică, iar în al doilea, mintea omului nu-i mintea Domnului.

Astfel stăteau de vorbă, dându-şi curaj şi speranţă unul altuia. Şi în acest timp, zilele, săptămânile şi lunile se scurgeau una după alta. Toamna avu loc gâlceava dintre Maćko şi Wilk de Brzozowa. Era o ceartă mai veche între Wilk şi abate pentru hotarul unei păduri pe care abatele, luând în arendă Bogdaniec, o defrişase şi şi-o însuşise. Atunci, el îi provocase la duel pe cei doi Wilk cu suliţa sau cu paloşele lungi, dar aceştia nu voiseră să se bată cu o persoană duhovnicească, iar la judecată nu câştigaseră nimic. Acum, bătrânul Wilk îşi ceruse pământul, dar Maćko, care nu se lăcomea la nimic mai mult ca la pământ, lăsându-se dus de firea-i iute, şi îndemnat şi de gândul că orzul se face foarte bine pe tarlaua defrişată, nici nu vru să audă de una ca asta. Ar fi ajuns negreşit la judecată, dacă nu s-ar fi întâlnit din întâmplare la parohul din Krześnia. Acolo, când la sfârşitul unei discuţii aprige bătrânul Wilk spuse: „înainte de a ne judeca oamenii, să ne judece Dumnezeu, care-mi va răzbuna nedreptatea lovind în neamul Domniei Tale”, îndârjitul Maćko se muie, păşi, amuţi o clipă, apoi îi vorbi astfel vecinului său pus pe ceartă:

Ascultă-mă, Domnia Ta, nu eu am început-o, ci abatele. Dumnezeu ştie cine are dreptate, dar dacă vrei să-l blestemi pe Zbyszko, ia-ţi pământul înapoi, iar lui Zbyszko să-i dea Dumnezeu sănătate şi noroc, aşa cum îl rog să-ţi dea şi Domniei Tale din toată inima.

Şi-i întinse mâna, iar potrivnicul, cunoscându-l din alte vremuri, se miră nespus, întrucât nu se aşteptase ca în această inimă ce părea neînduplecată, să sălăşluiască atâta dragoste pentru nepotul lui, a cărui soartă îl preocupa acum. Multă vreme nu fu în stare să rostească un cuvânt, până când, bucuros de asemenea întorsătură a lucrurilor, parohul din Krześnia făcu semnul crucii asupra lor şi zise:

Dacă-i aşa, asta-i altceva! Nu era vorba de câştig, fiindcă eu sunt bătrân şi nu mai am cui să las averea, ci de dreptate. Cine se ia cu mine bine, îi mai dau şi de la mine. Iar pe nepotul dumitale, să-l binecuvânteze Dumnezeu, ca la bătrâneţe să nu plângi şi Domnia Ta după el, cum plâng eu după al meu.

Şi se aruncară unul în braţele celuilalt, iar după aceea se încontrară multă vreme cine să ia pădurea. În cele din urmă, Maćko se lăsă înduplecat, de vreme ce Wilk tot e singur pe lume şi n-are cui să-şi lase averea.

După care îl pofti pe bătrân la Bogdaniec, unde îl omeni din belşug cu mâncare şi băutură, pentru că şi el era foarte bucuros. Îl bucura şi speranţa că orzul va creşte de minune acolo, dar şi gândul că înlăturase nemulţumirea lui Dumnezeu în ce-l privea pe Zbyszko.

„Numai să se întoarcă şi n-o să ducă lipsă de pământ şi avuţie!” se gândea.

Jagienka era şi ea tot atât de bucuroasă de împăcarea lor.

Acum, spuse după ce ascultă cele întâmplate, dacă Domnul Iisus, milostivul, va voi să arate că-i este mai dragă pacea decât spada, trebuie să-l aducă sănătos acasă pe Zbyszko.

La aceasta, chipul lui Maćko se lumină, de parcă ar fi căzut asupra lui o rază de soare.

Aşa cred şi eu! Zise. Dumnezeu este atotputernic, aşa este, sunt însă mijloace potrivite. Numai că trebuie să-ţi umble mintea.

Domniei Tale nu ţi-a lipsit niciodată viclenia, răspunse fata, ridicându-şi ochii spre cer.

Şi după un răstimp, gândindu-se parcă la ceva, urmă iarăşi:

Da' ştiu că ţii la Zbyszko ăsta al Domniei Tale!

Cine n-ar ţine! Răspunse bătrânul cavaler. Dar tu, vrei să spui că-l urăşti?

Jagienka nu răspunse nimic, dar cum sta pe laviţă alături de Maćko, se apropie şi mai mult de el şi întorcându-şi capul, începu să-l înghiontească uşor cu cotul:

Dă-mi pace, Domnia Ta, ce vină am eu?