Capitolul XLII.

Totuşi, războiul pentru Samogiţia dintre cavalerii teutoni şi Witold îi preocupa prea mult pe oamenii din regat, ca să nu se întrebe despre desfăşurarea lui. Unii erau siguri că-i va veni în ajutor vărului şi expediţia împotriva teutonilor va avea loc în curând. Cavalerii şi-o doreau cu ardoare, iar prin toate aşezările şlahticilor umbla zvonul că şi un mare număr dintre stăpânii de la Cracovia care făceau parte din sfatul regelui înclină spre război, socotind că trebuie să sfârşească odată cu acest vrăjmaş care nu se mulţumise niciodată cu ce era al lui şi se gândea la bunul altuia chiar şi atunci când se temea de puterea vecinului. Dar Maćko, care era un om cu scaun la cap şi văzuse şi ştia multe, nu credea într-un război apropiat şi le spunea şi acum tânărului Jaśko de Zgorzelice şi altor vecini pe care-i întâlnea la Krześnia:

Cât trăieşte maestrul Konrad, nu va fi nimic, fiindcă el este mai înţelept decât alţii şi ştie că n-ar fi un război obişnuit, ci cum s-ar zice: „moartea ta sau a mea”. Şi cunoscând puterea regelui, el nu va îngădui una ca asta.

Da, dar dacă regele îi va declara război cel dintâi? Întrebau vecinii.

Maćko, însă, clătina din cap:

Vedeţi voi. Eu am judecat de aproape şi am înţeles multe. Dacă regele s-ar trage dintr-un neam cu regii noştri de demult, creştin de veacuri întregi, poate că le-ar declara el cel dintâi război nemţilor. Dar Władysław Jagiełło (nu vreau să-i ştirbesc onoarea, pentru că este un stăpân bun, pe care să ni-l ţină Dumnezeu sănătos), până l-am ales noi rege, era mare prinţ de Lituania şi păgân; abia s-a creştinat, şi nemţii latră prin lume că sufletul lui este încă păgân. De aceea, îi este peste mână să pornească cel dintâi războiul şi să verse sânge creştinesc. Din care pricină nici lui Witold nu-i va sări în ajutor, deşi-l furnică braţele, pentru că mai ştiu şi că-i urăşte pe teutoni ca pe lepră.

Cu astfel de vorbe, Maćko îşi câştiga faima de om cu mintea ageră, care izbuteşte să înfăţişeze limpede orice lucru. La Krześnia se adunau în fiecare duminică după slujbă în jurul lui, iar de la un timp devenise un obicei ca unul sau altul dintre vecini, auzind vreo noutate, venea la Bogdaniec să-i explice bătrânul cavaler ceea ce şlahticii obişnuiţi nu puteau pricepe. El îi primea pe toţi cu plăcere şi discuta cu fiecare, iar când se sătura de vorbă, nu uita niciodată să-i spună astfel la despărţire:

Vă miraţi de mintea mea, dar când va da Dumnezeu şi se va întoarce Zbyszko, abia atunci o să vedeţi ce-mi poate capul! El ar merita să facă parte şi din sfatul regelui, atât e de mintos şi de isteţ.

Şi convingându-şi oaspeţii, se convinse în cele din urmă şi pe sine şi totodată şi pe Jagienka. Când sosi primăvara, abia mai puteau sta în casă. Se întoarseră rândunelele, se întoarseră berzele; cristeii începură să cânte prin luncă, prepeliţele să se audă prin grânele verzi; şi mai înainte veniseră, însă, cârdurile de cocori şi lişiţe. Numai Zbyszko nu se întorcea. Dar în timp ce păsările veneau dinspre miazăzi, pe aripile viforului de miazănoapte sosiră veşti despre război. Se vorbea despre bătălii şi numeroase încăierări, în care iscusitul Witold aci învingea, aci era înfrânt; se vorbea despre mari nenorociri produse printre nemţi de iarnă şi boli. Până când se răspândi în toată ţara vestea îmbucurătoare că viteazul fiu al lui Kiejstut cucerise Nowe Kowno, adică Gotteswerder, nemailăsând piatră peste piatră. Când auzi această veste, Maćko încălecă şi se duse degrabă la Zgorzelice.

Ha! Exclamă, cunosc locurile astea. Acolo i-am bătut straşnic pe teutoni cu Zbyszko şi Skirwoiłło. Acolo l-am luat prins şi pe cavalerul de Lorche. A dat Dumnezeu şi s-au poticnit nemţii, întrucât castelul nu putea fi cucerit.

Jagienka auzise înainte de venirea lui Maćko despre Nowe Kowno, ba auzise chiar ceva mai mult, anume că Witold începuse negocierile de pace. Această ultimă veste o interesa chiar mai mult decât cea dinainte, fiindcă dacă s-ar fi făcut pace, Zbyszko, dacă ar mai fi fost în viaţă, ar fi trebuit să se întoarcă acasă.

Aşa că începu să-l întrebe pe bătrânul cavaler dacă un asemenea lucru este vrednic de crezare, iar acesta îi răspunse:

Cu Witold orice este cu putinţă, pentru că este un om foarte diferit de ceilalţi şi cel mai viclean dintre stăpânitorii creştini. Când are nevoie să-şi întindă stăpânirea spre Rutenia, face pace cu nemţii, iar după ce sfârşeşte acolo ce voise să facă, iar îi ia de chică pe nemţi! Nu pot s-o scoată la capăt nici cu el, nici cu nefericita asta de Samogiţie. O dată le-o ia, a doua oară le-o dă înapoi şi nu numai că le-o dă înapoi, dar chiar el îi ajută s-o asuprească. Printre noi, ba şi în Lituania sunt unii care i-o iau în nume de rău că se joacă astfel cu sângele acestei seminţii. Şi eu, la drept vorbind, aş socoti o ruşine, dacă n-ar fi Witold. Pentru că mai zic şi astfel: dar dacă el este mai deştept ca mine şi ştie ce face? Am auzit chiar de la Skirwoiłło că el face să coacă veşnic puroiul din această ţară în trupul teutonilor, în aşa fel că să nu se vindece niciodată. Mamele din Samogiţia vor naşte mereu, iar de sânge nu-i păcat, numai să nu curgă degeaba.

Pe mine mă interesează numai dacă Zbyszko o să se întoarcă.

Cum o vrea Dumnezeu, draga mea, numai s-o spui într-un ceas bun.

Dar se mai scurseră câteva luni. Veniră veşti că s-ar fi făcut pace; grânele se îngălbeniră, spicele se îngreunară, tarlalele semănate cu hrişcă se făcură ruginii de-a binelea, dar despre Zbyszko nu se auzea nimic.

În cele din urmă, după primul seceriş, Maćko nu se mai putu abţine şi anunţă că va pleca la Spychów, să afle veşti din acele locuri mai apropiate de Lituania şi să vadă cum gospodăreşte cehul.

Jagienka se încăpăţână să meargă cu el, dar el nu vru s-o ia, aşa că începură certurile care durară o săptămână întreagă. Până când, într-o seară, când se hârjoneau la Zgorzelice, în curte intră ca o vijelie călărind pe deşelate un flăcăiaş desculţ de la Bogdaniec, fără pălărie pe ciuful cânepiu, şi le strigă din faţa prispei, unde şedeau:

S-a întors tânărul stăpân!

Zbyszko se întorsese într-adevăr, dar părea cam ciudat; era nu numai slăbit, ars de adierile câmpului şi tras la faţă, dar şi indiferent la toate şi scump la vorbă. Cehul şi soţia, care veniseră odată cu el, vorbeau şi pentru el, şi pentru sine. Le spuse deci că tânărul cavaler izbândise se vede în campania lui, deoarece la Spychów, depusese pe sicriele Danusiei şi al mamei ei un braţ întreg de pene de păun şi de struţ. Adusese de asemenea cu el cai şi armuri, din care două erau cu adevărat preţioase, deşi îndoite de multe lovituri de paloş şi secure. Maćko ardea de curiozitate să afle chiar din gura nepotului în amănunt despre toate acestea, dar tânărul dădu doar din mână şi răspunse în doi peri, iar a treia zi se îmbolnăvi şi trebui să se întindă în pat. Se arătă că avea şoldul stâng străpuns şi două coaste rupte care, prost oblojite, îl „împiedicau” să meargă şi să răsufle. Reveniră, în acelaşi timp, şi durerile pe care le suferise mai demult după lupta cu bourul, iar călătoria până la Spychów îl vlăguise cu totul. Toate acestea nu erau prea grave, fiindcă era tânăr şi puternic ca un stejar, dar deocamdată simţea că nu mai are putere, de parcă toată truda pe care o suportase, abia acum i se lăsase în oase. La început, Maćko se gândi că după două sau trei zile de odihnă la pat o să treacă totul, dar lucrurile se petrecură pe dos. Se dovediră fără folos toate unsorile şi ierburile pe care i le prescrise un cioban din partea locului, toate fierturile trimise de Jagienka şi de preotul din Krześnia. Zbyszko era tot mai slab, din ce în ce mai neputincios şi tot mai trist.

Ce ai? Poate vrei ceva? Îl întreba bătrânul cavaler.

Nu vreau nimic, îmi e totuna, răspundea Zbyszko.

Şi în acest fel zilele treceau una după alta. Jagienka, gândindu-se că s-ar putea să fie ceva mai rău decât o moleşeală obişnuită şi că tânărul are vreo taină care îl apasă, îl rugă pe Maćko să-l mai întrebe o dată ce-ar putea fi.

Maćko îi îndeplini dorinţa fără să şovăie, dar cumpănind un răstimp, spuse:

Şi dacă el ar prefera să-ţi spună ţie? Că de plăcut, se vede că te place, deoarece ori de câte ori intri în odaie, te urmăreşte cu ochii.

Ai văzut Domnia Ta? Întrebă Jagienka.

Dacă-ţi spun că te urmăreşte, atunci te urmăreşte. Iar când nu eşti acolo, se uită mereu la uşă. Întreabă-l tu.

Şi deocamdată rămase aşa. Totuşi, se arătă că Jagienka nu ştie şi nu îndrăzneşte. Abia când trebui s-o facă, înţelese că s-ar cuveni să-i vorbească despre Danusia şi despre dragostea lui Zbyszko pentru răposată, iar aceste lucruri nu voiau să-i iasă din gură.

Domnia Ta eşti mai viclean, îi spuse lui Maćko, eşti mai isteţ şi ai mai multă experienţă; vorbeşte-i, Domnia Ta, eu nu pot.

Aşadar, Maćko, vrând-nevrând, îşi luă inima în dinţi şi într-o dimineaţă, când Zbyszko părea ceva mai vioi decât de obicei, începu vorba după cum urmează:

Hlawa mi-a spus că ai adus la Spychów o legătură întreagă de pene de păun şi le-ai pus în criptă.

Fără să-şi dezlipească privirile de la tavanul la care se uita întins cu faţa în sus, Zbyszko dădu doar din cap în semn de încuviinţare.

Ei, te-a ajutat Dumnezeu, că şi la război găseşti mai uşor oşteni decât cavaleri. Oşteni poţi să omori câţi vrei, pe când cavalerii sunt mai rari. Parcă ţi s-au aşezat singuri sub paloş?

Pe unii i-am provocat la luptă pe pământ bătătorit, iar o dată m-au înconjurat în bătălie, răspunse alene tânărul.

Ai adus şi pradă destulă.

O parte mi-a dăruit-o cneazul Witold.

Tot atât de darnic este?

Zbyszko înclină iarăşi din cap, neavând chef de vorbă.

Dar Maćko nu se dădu bătut şi hotărî să treacă la fapte.

Spune-mi sincer, îl rugă. Cred că atunci când ai pus penele pe sicriu te-ai simţit foarte uşurat? Omul se bucură întotdeauna când îşi îndeplineşte jurământul. Te bucuri, nu-i aşa?

Zbyszko îşi întoarse privirile de la tavan spre Maćko şi răspunse parcă uimit întrucâtva:

Câtuşi de puţin.

Cum aşa? Teme-te de Dumnezeu! Eu am crezut că după ce vei bucura sufletele acelea din cer, totul se va sfârşi.

Tânărul închise o clipă ochii îngândurat şi răspunse într-un târziu.

Se vede că sufletului omenesc nu-i foloseşte la nimic sângele vărsat.

Se aşternu o clipă de tăcere.

Atunci, de ce te-ai mai dus la război? Îl întrebă Maćko.

De ce? Răspunse puţin înviorat Zbyszko. M-am gândit şi eu că mă va uşura! Am crezut că şi Danuśka, şi eu ne vom bucura. Dar pe urmă, m-am mirat şi eu. Am ieşit din criptă şi mi-a fost tot atât de greu ca şi înainte. Se vede că aşa este, sufletele mântuite n-au nevoie de sângele vărsat.

Trebuie să ţi-o fi spus cineva, fiindcă nu cred că ai născocit-o tu însuţi.

Eu însumi mi-am dat seama, pentru că lumea nu mi s-a părut mai veselă decât înainte. Doar părintele Kaleb mi-a confirmat-o.

Să ucizi vrăjmaşul în război, nu-i nici un păcat, ba e chiar lucru de laudă, iar aceştia sunt doar duşmanii seminţiei noastre.

Nici eu nu cred că e păcat şi nu-mi pare rău de ei.

Numai de Danuśka?

Aşa-i: cum îmi aduc aminte de ea, mă şi apucă jalea. Dar e voia lui Dumnezeu! Ei îi este mai bine în grădina lui, deja m-am obişnuit cu asta.

Atunci, de ce mai eşti trist? Ce-ţi mai trebuie?

Ştiu şi eu.

De odihnă nu duci lipsă, iar de slăbiciune o să scapi curând. Du-te la baie, scaldă-te, bea o carafă de mied să năduşeşti şi gata!

Da şi?

O să te cuprindă veselia de îndată.

De unde s-o iau? În mine, n-o găsesc, iar de împrumutat, nu vrea nimeni să mi-o împrumute.

Pentru că tu ascunzi ceva!

Zbyszko ridică din umeri.

Nu sunt vesel, dar nici nu ascund nimic.

O spuse cu atâta sinceritate, încât Maćko renunţă la bănuiala lui şi începu să-şi mângâie părul cu mâna, cum obişnuia să facă atunci când se gândea intens la ceva, şi în sfârşit, zise:

Atunci, o să-ţi spun eu ce-ţi lipseşte: pe una nici n-ai sfârşit-o, iar pe cealaltă încă n-ai început-o, înţelegi?

Nu prea, dar poate fi! Răspunse tânărul.

Şi se întinse ca un om pe care-l cuprinde somnul.

Totuşi, Maćko era sigur că ghicise adevăratul motiv şi se bucura grozav că nu are de ce să fie neliniştit. Căpătă şi mai multă încredere în judecata proprie şi îşi spuse în sinea lui: „Nu mă mai mir că lumea vine să-mi ceară sfatul!”

Iar când după această discuţie, în aceeaşi seară, veni Jagienka, nici nu coborî bine de pe cal, că-i şi spuse ce-i lipseşte lui Zbyszko.

Tânăra descălecă într-o clipă şi se porni să-l întrebe:

Ei, ce e, ce-i lipseşte? Spune-mi şi mie!

Chiar tu ai leacul care-i trebuie.

Eu? Ce leac?

Iar el o luă de mijloc şi începu să-i şoptească ceva la ureche, dar nu prea mult, fiindcă se depărtă ca opărită de el şi ascunzându-şi faţa îmbujorată între pătura de la cal şi şaua înaltă, strigă:

Lasă-mă în pace! Eşti un nesuferit!

Pe Dumnezeul meu, că spun adevărul, spuse Maćko, răzând.