Capitolul XLIII.

Bătrânul Maćko ghicise bine, dar numai pe jumătate. Zbyszko sfârşise într-adevăr cu totul prima parte din viaţă. De fiecare dată când şi-o amintea pe Danusia, îi părea rău, dar el însuşi spunea că ei trebuie să-i fie mai bine în palatul ceresc decât îi fusese în cel al prinţului. Se învăţase cu gândul că nu mai e pe lume, se obişnuise cu el şi socotea că nu poate fi altfel. Cândva, la Cracovia, admirase foarte mult la ferestrele bisericilor, tăiate în sticlă şi prinse în rame de plumb, diferite figuri ale sfintelor fecioare, colorate, strălucind în soare, iar acum şi-o închipuia la fel şi pe Danusia. O vedea albastră, transparentă, din profil, cu braţele încrucişate, ochii înălţaţi şi cântând la lăută printre alţi cântăreţi mântuiţi ai lui Dumnezeu, care-i cântă Maicii Domnului şi Fiului Ei. Nu mai avea nimic pământesc în ea şi devenise asemenea unui duh curat şi aerian că uneori, când şi-o amintea cum o slujea pe prinţesă la conacul din pădure, râdea, vorbea cu ceilalţi de la masă, era cuprins parcă de uimire, că putea fi chiar ea. Încă din timpul campaniei, alături de Witold, când era preocupat de treburile războiului, nu-i mai era dor de răposata lui, aşa cum îşi doreşte soţul soţia, ci se gândea doar aşa cum se gândeşte un om cuvios la patroana lui. În acest fel, iubirea lui, pierzând treptat elementele pământeşti, se preschimba tot mai mult doar într-o amintire dulce, albastră asemenea cerului şi pur şi simplu dumnezeiască.

Dacă ar fi fost un om firav la trup şi cu o gândire mai adâncă, ar fi devenit călugăr şi în viaţa liniştită de la mănăstire ar fi păstrat ca pe ceva sfânt acea amintire albăstrie până în clipa în care spiritul zboară din cătuşele trupeşti în văzduhul nemărginit ca o pasăre din colivie. Dar el abia începea al treizecilea an din viaţă şi storcea sucul dintr-o ramură strânsă în pumn, tăind răsuflarea calului strâns între genunchi. Era cum erau pe atunci şlahticii şi ţăranii care, dacă nu mureau în copilărie sau nu deveneau preoţi, necunoscând limitele şi măsura în avânturile trupeşti şi în putere, fie că se apucau de jafuri, destrăbălare şi beţie, fie că, însurându-se de tineri, când se vestea vreun război, se înrolau cu douăzeci şi patru de feciori fiecare sau chiar mai mulţi fii puternici ca nişte mistreţi.

Dar el nu ştia că este aşa, cu atât mai puţin că la început se îmbolnăvise. Totuşi, treptat, coastele rău lipite îi crescură la loc, alcătuind doar o umflătură foarte mică într-o parte, care nu-l împiedica deloc şi pe care o ascundea nu numai platoşa, ci şi veşmântul obişnuit. Vlăguirea îi trecea. Părul bălai şi bogat, tăiat în semn de doliu după Danusia, îi crescuse iarăşi până la jumătatea spinării. Îi reveni şi frumuseţea obişnuită de altădată. Cu câţiva ani în urmă, când mergea să moară la Cracovia de mâna călăului, arăta ca un copil de casă dintr-un neam mare, iar acum era şi mai frumos, un adevărat fiu de rege, cu spate, piept şi umeri de uriaş şi faţă de fecioară. Puterea şi viaţa clocoteau în el ca într-o găleată pusă la foc şi, sporite de curăţenie, odihnă îndelungată, îi alergau prin vene ca o flacără. Neştiind ce este, el se credea mereu bolnav şi îşi petrecea timpul în pat, bucuros că Maćko şi Jagienka îl păzesc, îndeplinindu-i orice dorinţă. Uneori, avea impresia că se simte tot atât de bine ca în rai, alteori, mai ales când nu era Jagienka lângă el, se simţea rău, mâhnit şi nu-l mulţumea nimic. Atunci îl apucau căscatul, poftele, fierbinţeala şi-l vestea pe Maćko că atunci când îi va trece boala, va porni iarăşi în lume împotriva nemţilor, a tătarilor sau a altor sălbatici, numai să scape de viaţa care-l apăsa îngrozitor. Iar Maćko, în loc să se împotrivească, înclina din cap, îi dădea dreptate şi în acest timp trimitea după Jagienka, după venirea căreia se topeau numaidecât gândurile lui Zbyszko la alte campanii şi războaie, aşa cum se topesc zăpezile când le pripeşte soarele de primăvară.

Iar ea se grăbea să vină îndată la fiecare chemare şi din propria voinţă, deoarece îl îndrăgise pe Zbyszko cu toate puterile sufletului şi ale inimii. În timpul şederii ei la curtea episcopului şi a prinţului de la Płock, văzuse cavaleri, tot atât de frumoşi, tot atât de faimoşi în putere şi bărbăţie, care nu o dată îngenuncheaseră înaintea ei jurându-i credinţă până la moarte, dar ăsta era alesul ei, pe ăsta îl iubea din copilărie cu prima dragoste, iar nenorocirile prin care trecuse, îi sporiseră dragostea atât de mult, încât îi era mai drag şi de o sută de ori mai scump nu numai decât toţi cavalerii, dar şi decât toţi principii de pe pământ. Acum, când îi revenea sănătatea, devenea din zi în zi mai chipeş, iubirea ei se preschimbă aproape în uitare de sine şi-i acoperi întreaga lume.

Cu toate acestea, n-o recunoştea nici faţă de ea însăşi, iar de Zbyszko o ascundea cum putea mai bine de teamă să n-o dispreţuiască din nou. Până şi faţă de Maćko, cu cât era mai de mult înclinată spre mărturisiri, cu atât se arăta acum mai prudentă şi mai tăcută. Putea s-o trădeze doar atenţia pe care o dovedea în îngrijirea lui Zbyszko, dar până şi în această îngrijire se străduia să păstreze aparenţele şi în acest scop i se adresă odată lui Zbyszko cu viclenie:

Dacă îţi port puţin de grijă, o fac numai din prietenie pentru Maćko, dar tu ce-ai crezut la început? Ia spune!

Şi chipurile îndreptându-şi părul de pe frunte, îşi acoperi faţa cu palma şi începu să se uite la el printre degete, iar el, surprins de întrebarea neaşteptată, roşi ca o fecioară şi îi răspunse abia după un răstimp:

N-am crezut nimic. Tu acum eşti alta.

Urmă o clipă de tăcere.

Alta? Se miră în sfârşit fata cu un glas coborât şi moale. Ei, sigur că sunt alta. Dar că nu te pot suferi deloc, Doamne fereşte, n-aş putea să zic.

Să te răsplătească Dumnezeu şi pentru asta, răspunse Zbyszko.

Şi de atunci se simţiră bine împreună, numai că se arătau puţin stângaci unul faţă de celălalt, nu prea le era la îndemână. Câteodată, putea să pară că amândoi una vorbesc şi la alta se gândesc. Se cufundau în tăcere. Întins pe pat, Zbyszko o urmărea cu privirile, cum zicea Maćko, oriunde se ducea, fiindcă mai ales atunci i se părea atât de frumoasă, încât nu se mai sătura s-o vadă. Erau şi momente când privirile li se întâlneau deodată, iar atunci obrajii li se învăpăiau şi pieptul bombat al fetei urca şi cobora parcă mai repede, iar inima îşi grăbea şi ea bătaia, parcă aşteptând să-l audă spunând ceva, de ce i se topeşte şi i se inundă sufletul. Dar Zbyszko tăcea, pentru că îşi pierduse îndrăzneala de demult şi se temea să n-o sperie cu vreun cuvânt nepotrivit, şi cu toate acestea, contrar celor ce vedea cu ochii lui, el însuşi se convingea că ea îi arăta doar prietenia unei surori din bună-voinţă faţă de Maćko.

Şi odată începu să discute cu Maćko despre asta. Se străduia să vorbească liniştit, ba chiar indiferent şi nici nu-şi dădu seama cum cuvintele lui semănau tot mai mult cu o plângere pe jumătate amară, pe jumătate tristă. Maćko, însă, îl ascultă cu răbdare, iar în cele din urmă, rosti doar câteva cuvinte:

Prost mai eşti!

Şi ieşi din odaie.

Dar în curte, începu să-şi frece palmele şi să-şi lovească pulpele de bucurie.

„Hm! Îşi spuse, atunci când puteai s-o cumperi ieftin, nici nu voiai să te uiţi la ea, acum n-ai decât să te îndopi cu teamă, dacă eşti prost. Eu am să construiesc castelul, iar tu linge-te pe buze în acest timp. N-o să-ţi spun nimic şi n-o să-ţi iau albeaţa de pe ochi, de-ai necheza mai tare decât toţi caii din Bogdaniec. Când vreascurile stau pe cărbuni, acolo şi aşa mai devreme sau mai târziu răbufneşte flacăra, dar eu n-o să suflu peste jar, fiindcă nu mai cred că e nevoie”.

Şi nu numai că nu sufla, dar se şi împotrivea lui Zbyszko şi-l aţâţa ca un bătrân pezevenchi care se joacă bucuros cu un tânăr fără experienţă. Aşadar, odată, când Zbyszko îi repetă iarăşi că va pleca într-o campanie îndepărtată, ca să scape de viaţa asta apăsătoare, îi spuse:

Câtă vreme nu-ţi creştea nimic sub nas, te mai sfătuiam, dar acum, faci ce te taie capul. Dacă vrei neapărat să te încrezi în mintea ta şi să pleci, atunci pleacă.

Zbyszko mai că zvâcni de uimire şi se aşeză în pat în capul oaselor.

Cum adică? Nici măcar nu te mai împotriveşti?

De ce să mă împotrivesc? Îmi pare, însă, grozav de rău de neam, care s-ar pierde odată cu tine, dar poate că s-ar găsi vreun leac şi pentru asta.

Ce leac? Întrebă Zbyszko neliniştit.

Ce leac? Ei, ce rost are să mai vorbim că anii mi s-au înmulţit, dar am destulă putere şi în oase. La Jagienka s-ar uita vreun ţăran mai tânăr, dar pentru că am fost prieten cu tatăl ei, cine ştie.

Ai fost prieten cu tatăl ei, răspunse Zbyszko, dar cu mine n-ai fost niciodată binevoitor, niciodată, niciodată!

Şi se întrerupse, pentru că începu să-i tremure bărbia, iar Maćko zise:

Păi, dacă vrei neapărat să mori, ce mai pot să fac?

Bine! N-ai decât să faci ce vrei, dar eu am să plec chiar azi în lume!

Eşti un prost! Repetă Maćko.

Şi iarăşi ieşi din odaie să supravegheze ţăranii, pe cei de la Bogdaniec, ca şi pe cei împrumutaţi de la Zgorzelice şi Moczydoły de Jagienka, ca să-l ajute la săpatul şanţului de apărare, care avea să înconjoare castelul.