Capitolul XLIV.

Într-adevăr, Zbyszko nu-şi duse ameninţarea la îndeplinire şi nu plecă, în schimb, după ce mai trecu o săptămână, se însănătoşi de-a binelea şi nu mai putu să stea la pat. Maćko îi spuse că acum se cuvine să se ducă la Zgorzelice şi să-i mulţumească Jagienkăi pentru îngrijirea pe care i-o arătase, aşa că într-o bună zi, după ce se îmbăie bine, se hotărî să se ducă fără întârziere. În acest scop, porunci să i se scoată din cufăr veşmintele frumoase, să le schimbe pe cele purtate de obicei, apoi îşi aranjă părul. Aceasta era, însă, o îndeletnicire nu prea uşoară şi de durată, şi asta nu numai din pricina părului des al lui Zbyszko, care-i cădea până la jumătatea spinării. În viaţa de zi cu zi, cavalerii purtau părul într-o plasă de forma unei ciuperci, care mai avea şi o parte bună, că în timpul campaniilor, coiful nu-i strângea prea tare, în schimb, la tot felul de sărbători, nunţi sau când mergeau în vizită prin case, unde se aflau jupâniţe, îl aranjau în bucle frumos răsucite, pe care adesea le ungeau cu albuş de ou, ca să capete strălucire şi să se întărească. Aşa voia să se aranjeze şi Zbyszko. Dar cele două femei chemate dintre slujitoare, neobişnuite cu asemenea treabă, nu erau în stare să se descurce. Uscat şi zburlit după baie, părul nu voia să se onduleze şi stătea ca ţepii de arici, asemenea unei streşini prost potrivite la acoperiş. Nu ajutară la nimic nici pieptenii din corn de bou, dobândiţi de la frizieni, nici măcar ţesala, după care una dintre femei se duse la grajduri. În cele din urmă, Zbyszko începu să-şi piardă răbdarea şi să se înfurie, când deodată intră în odaie Maćko însoţit de Jagienka care venise între timp pe neaşteptate.

Lăudat fie Iisus Cristos! Îi dădu bineţe fata.

În vecii vecilor! Răspunse Zbyszko cu faţa luminată. Ce minune! Noi tocmai voiam să plecăm la Zgorzelice, iar tu veneai încoace!

Şi ochii îi străluciră de bucurie, fiindcă ori de câte ori o vedea, i se lumina sufletul, de parcă vedea soarele răsărind.

Iar Jagienka, zărind femeile încurcate cu pieptenii în mână, ţesala de pe laviţa de lângă Zbyszko şi ciuful răvăşit, începu să râdă.

Ia te uită ce mai şomoiog de paie! Se minună arătându-şi dinţii albi de sub buzele frumoase de coral. Ţi-ar sta numai bine în postaţa de cânepă sau în livada de vişini, ca să sperii păsările.

El, însă, se încruntă şi răspunse:

Voiam să venim la Zgorzelice, dar acolo nu ţi-ar fi fost la îndemână să batjocoreşti un oaspete, pe când aici, poţi să râzi de mine cât vrei, cum faci întotdeauna cu bucurie.

Eu mă bucur să râd de tine? Întrebă fata uimită. Ei, Doamne, Dumnezeule! Păi eu am venit să vă poftesc la cină, şi nu râd de tine, ci de femeile astea, pentru că eu m-aş descurca numaidecât.

N-ai face nici tu nimic!

Dar lui Jaśko cine i-l face?

Jasiek ţi-e frate, răspunse Zbyszko.

Aşa este!

Aici bătrânul şi experimentatul Maćko, se hotărî să le vină în ajutor.

În marile familii, spuse, când cavalerului proaspăt învestit îi creşte la loc părul tuns, i-l aranjează sora lui, iar bărbatului soţia; dar mai este şi obiceiul ca atunci când cavalerul n-are nici soră, nici soţie, îl ajută fetele de şlahtici, chiar dacă nu sunt rude.

Există cu adevărat un asemenea obicei? Întrebă Jagienka lăsându-şi ochii în jos.

Nu numai pe la casele şlahticilor, dar chiar şi prin castele, ba şi la curtea regelui, răspunse Maćko.

După care, li se adresă femeilor:

Duceţi-vă în odaia slujitorilor, dacă nu sunteţi bune de nimic!

Atunci, măcar să-mi aducă apă fiartă, adăugă fata.

Maćko ieşi odată cu femeile, chipurile, ca să nu întârzie prea mult, şi în curând aduseră apa fiartă şi după ce o lăsară la îndemână, tinerii rămaseră singuri. Jagienka, muind mai întâi prosopul, începu să-i ude bine părul lui Zbyszko, iar când îl descurcă şi-l întinse, luă un pieptene şi se aşeză pe laviţă lângă tânăr ca să-şi ducă treaba la bun sfârşit.

Şi şedeau aşa, unul lângă celălalt, amândoi peste măsură de frumoşi şi nespus de îndrăgostiţi, dar puţin stângaci şi tăcuţi. Jagienka începu în sfârşit să-i aranjeze părul bălai, iar el îi simţea apropierea braţelor ridicate, mâinile, şi se înfiora din cap până-n picioare, stăpânindu-se cu toată puterea voinţei să n-o ia în braţe şi să n-o strângă la piept din toate puterile.

În tăcerea din jur li se auzea răsuflarea grăbită.

Poate că eşti bolnav? Îl întrebă fata după o clipă. Ce ai?

Nimic! Răspunse tânărul cavaler.

Parcă răsufli greu.

Şi tu răsufli tot aşa.

Tăcerea se aşternu din nou. Obrajii Jagienkăi înfloriră ca doi trandafiri, deoarece simţea că Zbyszko nu-şi dezlipea nici o clipă privirile de pe faţa ei, aşa că vrând să-şi ascundă încurcătura, îl întrebă iarăşi:

De ce te uiţi aşa la mine?

Ai ceva împotrivă?

Nu, dar întrebam şi eu.

Jagienka?

Ce-i.

Zbyszko trase aer în piept, oftă, îşi mişcă buzele, pregătindu-se parcă pentru o discuţie mai lungă, dar se vede că n-avea încă destul curaj, căci repetă din nou:

Jagienka?

Ce-i?

Aş vrea să-ţi spun ceva, dar parcă mi-e frică.

Nu te teme. Eu sunt o fată simplă, nu vreun balaur.

Sigur că nu eşti balaur! Dar pentru că unchiul Maćko zice că vrea să te ia!

Păi vrea, dar nu pentru el.

Şi tăcu, înfricoşată parcă de propriile cuvinte.

Pentru Dumnezeu, Jagus dragă. Şi tu ce zici? Întrebă Zbyszko.

Fetei i se umplură deodată ochii de lacrimi, buzele frumoase începură să-i tremure, iar glasul îi coborî atât de mult, încât Zbyszko abia putu să desluşească ce zice:

Tătuca şi abatele voiau şi ei. Iar eu, ştii şi tu!

La aceste cuvinte, bucuria răbufni în inimă ca o vâlvătaie, aşa că o luă în braţe, o ridică în sus ca pe un pai şi începu să strige în neştire:

Jagus! Jagus! Comoara mea! Soarele meu! Hei! Hei!

Şi striga atât de tare că bătrânul Maćko, crezând că s-a întâmplat ceva neobişnuit, dădu buzna înăuntru. Abia când o văzu pe Jagienka în braţele lui Zbyszko, rămase uimit că totul se petrecuse atât de repede şi strigă:

În numele Tatălui şi al Fiului! Stăpâneşte-te, băiete!

Dar Zbyszko se repezi la el, o lăsă jos pe Jagienka, şi vrură să îngenuncheze amândoi, dar înainte de a apuca s-o facă, îi cuprinse în braţele-i osoase şi-i strânse din toate puterile la piept.

Lăudat fie! Spuse. Ştiam eu că aşa se va termina, dar ce bucurie mi-aţi făcut! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Acum, voi putea să mor mai uşor. Fata e aur curat. Faţă de Dumnezeu şi de oameni! Adevărat! Acum, fie ce-o fi, când am ajuns să trăiesc asemenea bucurie. Dumnezeu m-a încercat, dar tot El m-a şi mângâiat. Trebuie să mergem la Zgorzelice să-i spunem şi lui Jaśko. Ehei, dacă ar mai fi trăit bătrânul Zych! Şi abatele. Dar cum să le ţin locul la amândoi, că la drept vorbind, aşa îmi sunteţi de dragi, că mi-e şi ruşine să spun.

Şi cu toate că avea inima oţelită, era atât de mişcat, că parcă-l strângea ceva în gât, aşa că îl mai sărută o dată pe Zbyszko, apoi pe amândoi obrajii pe Jagienka şi îngăimând pe jumătate printre lacrimi: „Mied, nu fată!” plecă la grajduri să poruncească să pună şeile pe cai.

După ce ieşi, se împletici de bucurie printre florile de lumânărică ce creşteau dinaintea casei şi începu să se uite la lujerele lor întunecate, înconjurate de frunze galbene, ca un om ameţit de băutură.

Mă rog! Sunteţi o grămadă – rosti – cu ajutorul lui Dumnezeu, boabele de Grindină de la Bogdaniec vor fi şi mai multe.

Apoi, în drum spre grajd, începu să mormăie din nou şi să numere:

Bogdaniec, averea abatelui, Spychów, Moczydoły. Dumnezeu ştie întotdeauna ce vrea, o să-i vină şi vremea bătrânului Wilk, că şi Brzozowa merită s-o cumpărăm. Luncile sunt grozave!

În acest timp, Jagienka şi Zbyszko ieşiră şi ei înaintea casei, bucuroşi, fericiţi, luminoşi ca soarele.

Unchiule! Strigă Zbyszko de departe.

Bătrânul se întoarse spre el, îşi desfăcu braţele şi începu să strige ca în pădure:

E-hei! Veniţi încoace!