Capitolul XLV.

Ei locuiau la Moczydoły, iar bătrânul Maćko le înălţa castelul la Bogdaniec. Îl zidea cu migală, întrucât voia ca temelia să fie din piatră şi var, iar turnul de strajă din cărămidă care se găsea greu prin împrejurimi. În primul an, săpă şanţurile, lucru destul de uşor, întrucât colina pe care avea să stea castelul mai fusese săpată cândva, poate în vremurile păgâne, aşa că trebuia doar să cureţe râpele de copaci şi tufişurile de măceş, care crescuseră, apoi să le întărească şi să le adâncească atât cât era nevoie. În timpul săpăturilor, descoperi un izvor bogat, care umplu în scurt timp şanţul de apărare, aşa că Maćko fu nevoit să facă o scurgere pentru prisosul de apă. După aceea, pe valul de apărare ridică o palisadă şi începu să strângă materiale de construcţie pentru castel, trunchiuri de stejari atât de groase, încât abia le cuprindeau trei ţărani, şi de zadă care să nu putrezească nici sub tencuiala de lut şi nici sub cea de mărăcini. De ridicarea pereţilor, cu tot ajutorul neîntrerupt al ţăranilor din Zgorzelice şi Moczydoły, se apucă abia după un an, dar lucră cu sârg mai ales pentru că Jagienka născu mai înainte doi gemeni. Cerul se deschise atunci în faţa bătrânului cavaler, fiindcă acum avea pentru cine să trudească, să se străduiască şi ştia că neamul Grindină nu va pieri, iar Potcoava Tocită se va mai spăla de multe ori în sângele vrăjmaşilor.

Gemenii fură botezaţi: Maćko şi Jaśko. „Flăcăi zdraveni, zise bătrânul, alţii ca ei nu mai găseşti în tot regatul, şi încă n-a venit seara”. Şi-i îndrăgi dintr-odată cu o dragoste nespusă, iar la mama lor ţinea ca la ochii din cap. Cine o lăuda de faţă cu el, putea să dobândească orice. Oamenii erau cu adevărat invidioşi până şi pe Zbyszko şi o vorbeau de bine nu numai pentru foloasele ce i le aducea, deoarece strălucea prin împrejurimi cum străluceşte cea mai frumoasă floare de pe luncă. Îi adusese soţului o zestre mare, dar chiar mai mult decât atâta, fiindcă îi dăruise o mare iubire şi o frumuseţe care orbea ochii oamenilor; cu purtările ei alese şi curajul ei se putea mândri şi un cavaler. Nu însemna nimic pentru ea ca abia după câteva zile de lehuzie să se apuce de gospodărie, apoi să meargă cu soţul la vânătoare sau să se repeadă dimineaţa călare de la Moczydoły la Bogdaniec, iar înainte de amiază să se întoarcă la Jaśko şi la Maćko. Prin urmare, bărbatul o iubea mai mult decât orice pe lume, ţinea la ea bătrânul Maćko şi la fel slujitorii, cu care se purta bine, iar la Krześnia, când intra duminica în biserică, o întâmpinau murmure de admiraţie. Mai vechiul ei curtezan, Cztan de Rogów, căsătorit cu fiica unui ţăran, care după slujbă bea la crâşmă cu bătrânul Wilk de Brzozowa, spunea ciocnind cu el: „M-am bătut de multe ori pentru ea cu fiul Domniei Tale şi voiam să ne căsătorim cu ea, dar asta era ca şi când am fi vrut să luăm Luna de pe cer”.

Alţii, în schimb, recunoşteau că una ca ea puteai să cauţi şi la curtea regelui din Cracovia. Fiindcă, pe lângă bogăţie, frumuseţe şi obiceiuri alese, mai era admirată şi pentru prospeţimea şi puterea ei. Recunoşteau cu toţii într-un glas că „asta-i o femeie care-ţi prijoane ursul în pădure cu suliţa, iar alunele nu mai trebuie să le spargă, e destul să le rânduiască pe laviţă şi să se aşeze deodată pe ele ca să se sfărâme ca sub piatra morii”. Astfel o ridicau în slăvi şi în parohia Krześnia, şi prin satele învecinate şi chiar în Sieradz, reşedinţa voievodului. Invidiindu-l pe Zbyszko de Bogdaniec, nu se mirau totuşi că o luase de soţie, deoarece se răsfrângea asupra ei şi faima lui de războinic, mai mare decât a oricui prin împrejurimi.

Tinerii săteni şi şlahticii îşi povesteau unii altora multe isprăvi despre nemţii pe care-i lăsase fără platoşe în bătăliile de sub conducerea lui Witold şi în duelurile pe pământ bătătorit. Se spunea că nu-i scăpase niciunul, că la Malborg doborâse doisprezece războinici de pe cai, printre alţii pe fratele maestrului, Ulryk, în sfârşit, că era în stare să se înfrunte chiar cu cavalerii de la Cracovia, şi până şi neînvinsul Zawisza Czarny îi era un prieten binevoitor.

Câte unii nu voiau să creadă asemenea povestiri neobişnuite, dar şi aceştia, când era vorba ca ţinutul să aleagă pe cineva care să-i reprezinte pe cavalerii polonezi într-o luptă cu cavalerii străini, îl preferau pe Zbyszko şi abia după aceea pe părosul Cztan de Rogów şi alţi găligani din partea locului, care în ceea ce priveşte instruirea cavalerilor, erau departe de tânărul moşier de la Bogdaniec.

Avuţia însemnată, ca şi faima de cavaler, îi câştigaseră şi respectul oamenilor. Pentru că, dacă primise Moczydoły ca zestre de la Jagienka şi o mare avere de la abate, asta nu era meritul lui, căci el dobândise dinainte Spychów laolaltă cu bogăţiile adunate de Jurând, iar printre oameni se şoptea de asemenea că prăzile dobândite de cavalerii de Bogdaniec în armuri, cai, veşminte şi giuvaieruri i-ar fi ajuns să cumpere încă trei sau patru sate.

În toate acestea, lumea vedea mărinimia lui Dumnezeu ce se abătuse asupra neamului Grindină cu blazonul Potcoava Tocită, neam decăzut până nu de mult şi care, afară de Bogdaniec, nu mai rămăsese cu nimic, iar acum se ridica din nou deasupra multora din partea locului.

„Fiindcă la Bogdaniec, după incendiu, nu mai rămăsese decât casa cocoşată, se vorbea, şi moşia, din lipsa mâinii de lucru, fuseseră siliţi s-o arendeze unei rude, iar acum îşi zidesc un castel”. Era şi multă admiraţie, dar având în vedere că o însoţea şi simţământul natural că întreg poporul merge înainte spre avuţie nemăsurată, fiindcă asta era rânduiala lucrurilor şi din voinţa lui Dumnezeu, această admiraţie nu era ştirbită de zavistie. Din contră, ţinutul era mândru de cele ce se petreceau la Bogdaniec. Era o dovadă convingătoare unde putea duce braţul puternic al unui şlahtic, alături de o inimă bărbată şi dorinţa de vitejie cavalerească. La vederea lor, nu puţini se simţeau strâmtoraţi în locurile lor de naştere şi pentru că în apropiere se aflau în puterea vrăjmaşului bogăţii şi pământuri nemărginite, socoteau că le pot dobândi uşor pentru binele lor şi al regatului. Şi acest surplus de energie, pe care-l simţeau marile familii, se transmitea întregii societăţi, asemenea apei în clocot dintr-un vas, care trebuie să se reverse undeva. Dregătorii puternici de la Cracovia şi regele care iubea pacea, izbutiseră până la o vreme să stăpânească această putere şi să amâne mulţi ani războiul cu duşmanul de veacuri, dar nici o forţă omenească nu era în stare să înăbuşe cu totul şi nici să oprească acest avânt ce irumpea spre măreţie în sufletele tuturor.