Capitolul XLVIII.

Maestrul Konrad muri totuşi abia după un an. Jaśko de Zgorzelice, fratele Jagienkăi, care auzi cel dintâi la Sieradz vestea morţii lui şi a alegerii lui Ulryk von Jungingen, o aduse primul la Bogdaniec, unde, ca şi în toate aşezările şlahticilor, cutremură adânc sufletele şi inimile. „Urmează vremuri cum n-au mai fost până acum”, rosti solemn bătrânul Maćko, iar Jagienka aduse mai întâi toţi copiii înaintea lui Zbyszko şi începu să-şi ia rămas-bun de la el, ca şi când aveau să plece chiar a doua zi. Maćko şi Zbyszko ştiau într-adevăr că războiul nu se porneşte netam-nesam, cum se aprinde focul în cămin, credeau totuşi cel puţin că se va ajunge la el, şi începură să se pregătească. Aleseră caii, platoşele, instruiră în meşteşugul războiului scutierii, slujitorii, primarii din sate, puşi după legea nemţească şi obligaţi să se prezinte călare la campanie, şi pe şlahticii mai săraci, pe ţărani, cei din urmă alăturându-se cu sârg celor mai avuţi. La fel se întâmpla şi prin celelalte conace, pretutindeni băteau ciocanele în fierării, peste tot se curăţau vechile armuri, se ungeau cu unsoare topită arcurile şi curelele, se strângeau roţile la căruţe, se făceau rezerve de provizii de crupe şi carne afumată. La biserică, duminica şi în zilele de sărbătoare oamenii întrebau de noutăţi şi se întristau când auzeau veşti de pace, deoarece fiecare purta în suflet simţământul adânc că odată şi odată trebuie să termine cu acest vrăjmaş al întregului popor, căci regatul nu va înflori cu putere, pace şi trudă până când, după cuvintele Sfintei Brygida, nu li se vor smulge dinţii teutonilor şi nu li se va tăia mâna dreaptă.

La Krześnia, însă, oamenii se adunau îndeosebi în jurul lui Maćko şi Zbyszko, care cunoşteau Ordinul şi războiul cu nemţii. Voiau să afle de la ei nu numai noutăţile, ci şi mijloacele de luptă împotriva nemţilor: cum să-i bată cel mai bine, cum au obiceiul să lupte, în ce îi întrec pe polonezi, în ce sunt mai prejos şi dacă după frângerea suliţelor, e mai uşor să le spargi armurile cu securea sau cu paloşul.

Ei erau într-adevăr pricepuţi în astfel de lucruri, aşa că erau ascultaţi cu luare-aminte, cu atât mai mult cu cât toţi erau convinşi că acest război nu va fi uşor, că vor trebui să-şi măsoare puterile cu cei mai buni cavaleri din toate ţările şi să nu se mulţumească să învingă duşmanul doar ici şi colo, ci s-o facă temeinic sau să piară cu toţii. Ţăranii liberi vorbeau deci între ei: „Dacă trebuie, n-avem încotro, moartea lor sau moartea noastră”. Şi generaţia care purta în sufletul ei simţământul măreţiei viitoare nu era descurajată – din contră, i se sporea înflăcărarea zi de zi şi ceas de ceas, fără laude deşarte şi trufie, ci mai degrabă cu o îndârjire concentrată şi o gravitate pregătită pentru a înfrunta moartea.

E scrisă moartea noastră sau a lor.

Dar deocamdată, timpul trecea, lucrurile tărăgănau şi războiul întârzia. Se vorbea de bună seamă despre neînţelegeri între regele Władysław şi Ordin, se amintea încă de ţinutul Dobrzynului, deşi acesta fusese răscumpărat de ani de zile şi despre disputele de la hotar, despre o aşezare, Drezdenko, de care mulţi auzeau acum pentru prima dată în viaţă, pentru care erau pretenţii de amândouă părţile, dar război nu era. Unii începură chiar să nu mai creadă că va mai fi, pentru că discuţii existaseră dintotdeauna, dar totul se sfârşea de obicei cu adunări, negocieri şi schimburi de solii. La un moment dat, se răspândi vestea că şi acum veniseră soli teutoni la Cracovia, iar cei polonezi purceseră la Malborg. Începu să se vorbească de mijlocirea regelui Cehiei şi al Ungariei, ba chiar a Papei însuşi. Departe de Cracovia, nu se ştia nimic precis, aşa că ştirile de tot felul, adesea chiar ciudate şi neînţelese, circulau printre oameni, dar război nu era.

În cele din urmă, nici măcar Maćko, în amintirea căruia se perindaseră nu puţine ameninţări cu războiul şi negocieri, nu mai ştia ce să creadă despre toate acestea, şi plecă la Cracovia, ca să afle ceva mai sigur. Nu zăbovi multă vreme acolo, pentru că a şasea săptămână se întoarse cu faţa înseninată. Când la Krześnia şlahticii îl înconjurară dornici să afle noutăţile, le răspunse cu o întrebare:

Dar vârfurile suliţelor şi baltagele le-aţi ascuţit?

Cum adică? Pe rănile Mântuitorului! Ce noutăţi sunt? Pe cine ai văzut, Domnia Ta? Strigară din toate părţile.

Pe cine am văzut? Pe Zyndram de Maszkowice! Iar ce noutăţi sunt? Asemenea, că veţi pune şeile pe cai.

Pentru Dumnezeu! Cum adică? Spune odată, Domnia Ta!

Aţi auzit de Drezdenko?

Sigur că am auzit. Dar micul castel n-are pământ mai mult decât aici la Bogdaniec.

E o pricină măruntă pentru un război, nu-i aşa?

Sigur că e măruntă; au fost ele şi mai mari, dar tot n-au fost urmate de nimic.

Dar ştiţi ce vorbă mi-a spus Zyndram de Maszkowice în legătură cu Drezdenko?

Spune mai repede, Domnia Ta, că ne ard cuşmele de curiozitate!

Mi-a spus cele ce urmează: „Mergea un orb pe un drum şi s-a împiedicat de o piatră. A căzut pentru că era orb, dar motivul era piatra”. Drezdenko este o astfel de piatră.

Cum aşa, Domnia Ta? Ordinul este încă în picioare.

Nu pricepeţi? Atunci, o să vă spun altfel: când paharul este prea plin, ajunge o picătură ca să se verse.

Aşa că înflăcărarea cavalerilor crescu atât de mult, că Maćko fu nevoit să-i strunească, fiindcă voiau să încalece numaidecât şi să plece la Sieradz.

Fiţi pregătiţi, îi îndemnă, dar mai aveţi răbdare. N-o să ne uite nici pe noi.

Aşa că aşteptară pregătiţi, dar aşteptară multă vreme, atât de mult, că unii începură să se îndoiască. Maćko, însă, nu se mai îndoia, deoarece aşa cum venirea păsărilor anunţă primăvară, aşa şi el, cum era un om cu experienţă, ştia să vadă din diferite semne că se apropie războiul şi încă unul mare.

Aşadar, mai întâi avură loc vânători în toate pădurile regale, atât de mari cum nici cei mai vârstnici nu-şi aminteau să mai fi fost vreodată. Se strânseră deci mii de hăitaşi care să înconjoare animalele, şi căzură cirezi întregi de zimbri, bouri, cerbi, mistreţi şi alt vânat mai mic. Pădurile fumegau săptămâni şi luni întregi, iar la fum se afuma carnea sărată, apoi era trimisă în oraşele voievodale, iar de acolo în depozitele din Płock. Era limpede că era vorba de rezerve pentru oştiri mari. Maćko ştia bine ce să creadă despre aceasta, pentru că asemenea vânători se organizau de fiecare dată de Witold înaintea oricărei campanii în Lituania. Dar mai erau şi alte semne. Ţăranii începură să fugă cu grămada „de la nemţi”, în regat şi în Mazowsze. Cehul care se ocupa de gospodăria de la Spychów în Mazowsze trimise de acolo vreo cincisprezece mazurieni care se ascunseseră la el după ce fugiseră din Prusia. Oamenii aceştia se rugară să li se permită să ia parte la război ca „pedestraşi”, întrucât voiau să se răzbune pe teutonii pe care-i urau din tot sufletul. Mai spuneau că unele sate de la graniţa cu Prusia aproape că se pustiiseră cu totul, întrucât ţăranii se mutaseră cu nevestele şi copiii în principatele din Mazowsze. Teutonii îi spânzurau într-adevăr pe fugarii prinşi, dar poporul nefericit nu putea fi oprit de nimic şi nu puţini preferau moartea decât sub jugul greu al nemţilor. După aceea, începură să mişune prin toată ţara „cerşetorii” din Prusia. Se îndreptau cu toţii spre Cracovia. Veneau de la Gdańsk, de la Malborg, de la Toruń, până şi din îndepărtatul Królewiec, din toate oraşele prusiene şi din toate feudele cavalerilor. Printre ei nu erau numai cerşetori, dar şi paracliseri, organişti, diferiţi slujitori de pe la mănăstiri, ba chiar clerici şi preoţi. Se credea că răspândesc veşti despre tot ce se întâmplă în Prusia: despre pregătirile de război, despre întărirea castelelor, despre garnizoane, oştile de mercenari şi oaspeţi. Se vorbea în şoaptă că voievozii din oraşele voievodale, iar la Cracovia sfetnicii regelui se închideau cu ei ceasuri întregi, ascultându-i şi notându-le veştile.

Unii se întorceau pe furiş în Prusia, apoi apăreau din nou în regat. De la Cracovia veneau ştiri că regele şi sfetnicii află de la ei tot ce fac cavalerii teutoni.

La Malborg, se petrecea totul dimpotrivă. Un duhovnic, fugit din această cetate de scaun, se opri la moşierii Koniecpolski şi le povesti că maestrul Ulryk şi alţi teutoni nu sunt îngrijoraţi de veştile din Polonia şi că sunt siguri că vor învinge şi vor doborî dintr-o singură lovitură întreg regatul pentru totdeauna, „în aşa fel ca să nu mai rămână nici o urmă”. Repetă cu acest prilej cuvintele maestrului rostite la un ospăţ de la Malborg. „Cu cât vor fi mai mulţi, cu atât se vor ieftini cojoacele în Prusia.” Se pregăteau deci de război cu bucurie, încrezători în puterea lor şi în ajutorul pe care-l vor primi din toate ţările, chiar din cele mai depărtate.

Dar cu toate aceste semne prevestitoare de război, pregătirile şi strădania lor, războiul nu venea atât de repede, cum îşi doreau oamenii. Tânărului stăpân de la Bogdaniec „i se urâse” să stea acasă. Totul era gata de mult, sufletul îi irumpea spre slavă şi la luptă, de aceea fiecare zi de întârziere îl apăsa şi de aceea îi făcea reproşuri unchiului său, ca şi când războiul sau pacea depindeau de el.

Domnia Ta ai făgăduit că va fi sigur, îi spuse, şi când colo, nici vorbă!

Deştept mai eşti, dar nu îndestul! Tu nu vezi ce se întâmplă?

Şi dacă regele va cădea de acord în ultimul ceas? Se vorbeşte doar că el nu doreşte războiul.

Pentru că nu-l doreşte, dar cine a strigat, dacă nu el: „Parcă n-aş fi fost rege când le-am îngăduit să ia Drezdenko”, şi nemţii au luat Drezdenko şi-l ţin şi acum. Ba, regele nu vrea să verse sânge creştinesc, dar sfetnicii care au mintea ageră, simţind că puterea polonă este mai mare, îi pun la zid pe nemţi şi eu îţi spun aşa că, dacă nu era Drezdenko, s-ar fi găsit altceva.

Fiindcă am auzit că încă maestrul Kondrat a luat Drezdenko, iar el se temea de rege.

Se temea, fiindcă ştia mai bine puterea polonă, dar nici el nu s-a priceput să ţină în frâu lăcomia călugărilor. La Cracovia, mi s-a spus aşa: bătrânul von Ost, stăpânul de la Drezdenko, în timp ce teutonii luau în stăpânire Nowa Marchia, el îi făcea temenele ca un vasal regelui, pentru că pământul a fost dintotdeauna al Poloniei, aşadar, voia să-i aparţină regatului. Dar teutonii l-au poftit la Malborg, l-au îmbătat cu vin şi i-au smuls un zapis. Atunci, regele şi-a pierdut şi ultima picătură de răbdare.

Adevărat că putea să şi-o piardă, strigă Zbyszko.

Dar Maćko zise:

Asta-i cum zicea Zyndram de Maszkowice. Drezdenko este numai piatra de care se împiedică şi cade un orb.

Şi ce se va întâmpla, dacă nemţii vor da Drezdenko înapoi?

Atunci se va găsi o altă piatră. Dar teutonul n-o să dea înapoi ce-a înghiţit odată, poate numai dacă-i spinteci burta, lucru pe care să dea Dumnezeu să-l facem cât mai repede.

Nu! Strigă Zbyszko întărit în sufletul lui. Kondrat poate că l-ar fi dat, dar Ulryk nu. E un cavaler adevărat, fără nici o prihană, dar e grozav de viforos.

Astfel se ciondăneau între ei, iar în acest timp, întâmplările se rostogoleau precum pietrele lovite pe cărările înguste ale munţilor de piciorul trecătorului, din ce în ce mai repede spre prăpastie.

Deodată, se răspândi în toată ţara vestea că teutonii năvăliseră şi jefuiseră Sankok, o veche aşezare polonă zălogită cavalerilor ioaniţi. Noul maestru Ulryk, care, când veniseră solii polonezi să-l firitisească pentru alegerea lui, plecase înadins de la Malborg şi care din prima clipă a conducerii lui poruncise ca în legăturile cu regele şi Polonia să se folosească limba germană în locul celei latine, arăta în sfârşit cine este. Stăpânii de la Cracovia, care îndemnau pe ascuns la război, înţeleseră că el îndemna cu voce tare şi nu numai atât, dar şi orbeşte şi cu o asemenea cutezanţă pe care nu şi-o îngăduiseră niciodată maeştrii faţă de poporul polonez, nici măcar atunci când puterea lor era într-adevăr mai mare, iar a regatului mai mică decât acum.

Totuşi, sfetnicii Ordinului, mai înţelepţi şi mai îndemânatici decât Ulryk, care-l cunoşteau pe Witold, se străduiau să-l câştige cu daruri şi laude care întreceau atât de mult măsura, încât altele asemănătoare mai puteau fi căutate poate numai în acele timpuri când împăraţilor romani li se ridicau temple şi altare încă din timpul vieţii. „Doi sunt binefăcătorii Ordinului, îi spuneau solii teutoni înlocuitorului lui Jagiełło, cel dintâi este Dumnezeu, iar al doilea Witold; de aceea, sunt sfinte orice dorinţă şi orice cuvânt al lui Witold pentru teutoni”. Şi îl implorau să le ţină lor parte în legătură cu aşezarea Drezdenko, socotind că atunci când, ca supus al regelui, va primi să-l judece pe mai marele lui, înjosindu-l astfel, bunele lor relaţii se vor rupe pentru totdeauna, în orice caz pentru un timp mai lung. Dar pentru că sfetnicii ştiau tot ce se petrece la Malborg, regele îl alese şi el ca arbitru tot pe Witold.

Şi Ordinul îşi regretă alegerea. Dregătorii teutoni, cărora li se părea că-l cunosc pe marele prinţ, nu-l cunoşteau totuşi prea bine, deoarece Witold nu numai că le dădu Drezdenko polonezilor, dar văzând şi ghicind totodată cum trebuie să se sfârşească judecata, răzvrăti iarăşi Samogiţia şi arătându-i Ordinului o faţă tot mai ameninţătoare, începu s-o ajute cu oameni, arme şi grâne trimise din pământurile mănoase ale Poloniei.

Când se întâmplară toate acestea, toţi locuitorii regatului uriaş înţeleseră că bătuse ceasul hotărâtor. Într-adevăr, bătuse.

Într-o zi, la Bogdaniec, când bătrânul Maćko, Zbyszko şi Jagienka şedeau la poarta castelului profitând de vremea frumoasă şi de căldură, apăru deodată pe un cal înspumat un necunoscut, opri în faţa porţii, zvârli ceva ca o cununiţă împletită din răchită şi salcie la picioarele cavalerilor şi strigând: „Chemare la arme!” goni mai departe.

Săriră cu toţii drept în picioare cu sufletul la gură. Faţa lui Maćko deveni ameninţătoare şi gravă. Zbyszko se duse îndată să repeadă un scutier cu vestea mai departe, după care reveni cu ochii înflăcăraţi şi strigă:

Război! În sfârşit, a dat Dumnezeu! E război!

Şi încă unul cum n-am mai văzut! Adăugă Maćko serios.

Apoi chemă slujitorii care se strânseră cât ai bate din palme în jurul stăpânilor.

Sunaţi din corn în turnul de strajă în cele patru părţi ale lumii, iar alţii să dea fuga să cheme şoltuzii. Scoateţi caii din grajd şi înhămaţi-i la căruţe. Numaidecât!

Şi glasul îi mai stăruia în aer, când slujitorii se răspândiră în toate părţile să îndeplinească poruncile, care nu erau prea grele, deoarece totul era pregătit dinainte: oamenii, căruţele, caii, armele, platoşele şi proviziile, numai să încaleci şi să pleci.

Mai înainte, Zbyszko îl întrebă pe Maćko:

Domnia Ta, nu rămâi acasă?

Eu? Ce-ţi mai trece prin minte?

După lege, poţi s-o faci, eşti un om în vârstă şi ar avea şi cine să aibă grijă de Jagienka şi de copii.

Ei, ascultă la mine: mi-a albit păru-n cap de când aştept ceasul ăsta.

Era destul să priveşti la obrazul lui neînduplecat şi rece, ca să-ţi dai seama că nu se va lăsa convins cu una, cu două. De altminteri, la şaptezeci de ani, era un om încă în putere, ca un stejar; mâinile i se mişcau repede în încheieturi, iar securea şuiera prin aer. E adevărat, nu mai putea sări pe cal îmbrăcat în armură, dar şi destui tineri, mai ales prin familiile de cavaleri din Apus, nu erau în stare s-o facă. În schimb, avea o uriaşă experienţă de cavaler şi unul mai bun ca el nu se găsea prin împrejurimi.

Era limpede că nici Jagienka nu se temea să rămână singură, fiindcă auzind vorbele soţului, se ridică şi sărutându-i mâna, spuse:

Mie să nu-mi porţi de grijă, Zbyszko, iar castelul e destul de puternic. Cât despre mine, ştii că nu sunt prea sperioasă şi mânuiesc destul de bine arbaleta şi suliţa. N-avem timp să ne gândim la asta, când trebuie să apărăm regatul. Iar aici, o să aibă Dumnezeu grijă de noi.

Şi deodată ochii i se umplură de lacrimi care se scurseră în picături mari pe obrajii trandafirii. Aşa că arătând spre grupul de copii, rosti cu glasul tremurător:

Ehei, dacă n-ar fi drăcuşorii ăia, te-aş ruga în genunchi până te-aş convinge să mă iei şi pe mine la război!

Jagus! Strigă Zbyszko luând-o în braţe.

Ea îi încolăci gâtul cu braţele şi începu să-i repete din toate puterile:

Numai să te întorci la mine, comoara mea dragă.

Aşa că mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-a dat o astfel de soţie! Adăugă Maćko.

Şi după un ceas, luară steagul de pe turnul de strajă, în semn că stăpânii nu erau acasă. Zbyszko şi Maćko hotărâră ca Jagienka şi copiii să-i conducă până la Sieradz, aşa că după o masă bogată, plecară cu toţii împreună cu oamenii şi căruţele.

Ziua era luminoasă, fără vânt. Pădurile parcă încremeniseră în tăcere. Cirezile de pe câmpuri şi păşuni se bucurau şi ele de odihna de la amiază, rumegând încet iarba, parcă îngândurate. Dar unde şi unde pe drum, din cauza aerului uscat, se înălţau fuioare de pulbere aurie, peste care parcă străluceau în razele soarelui focuri nemărginite. Zbyszko i le arătă soţiei şi copiilor, spunându-le:

Ştiţi ce se mişcă acolo deasupra pulberii? Sunt vârfurile suliţelor şi ale săgeţilor. Se vede că peste tot a ajuns „chemarea” şi poporul se adună din toate părţile.

Aşa şi era. Nu departe de hotarul de la Bogdaniec, îl întâlniră pe fratele Jagienkăi, tânărul Jaśko de Zgorzelice, care, ca un şlahtic destul de avut, pornise cu trei suliţe şi douăzeci de oameni.

Curând, după aceea, la răspântie, apăru venind spre ei în norii de praf chipul lui Cztan de Rogów, care nu era de bună seamă prietenul cavalerilor de Bogdaniec, dar acum strigă de departe: „Hai împotriva câinilor!” şi înclinându-li-se binevoitor, galopă mai departe în norul cenuşiu. Îl întâlniră, de asemenea, şi pe bătrânul Wilk de Brzozowa. Capul începuse să-i tremure de bătrâneţe, dar se ducea şi el să răzbune moartea fiului pe care i-l uciseseră nemţii în Silezia.

Şi pe măsură ce se apropiau de Sieradz, drumurile erau tot mai des acoperite de vălătuci de praf, iar când în depărtare se arătară turnurile oraşului, pretutindeni mişunau cavalerii, şoltuzi şi slujitori înarmaţi de la oraş, care se îndreptau cu toţii la locul de strânsură. Văzând deci acest popor numeros, proaspăt şi puternic, neînduplecat în luptă şi mai rezistent decât altele la greutăţi, zloată, frig şi tot felul de lipsuri, inima bătrânului Maćko se întări, prevăzând biruinţa.