Capitolul XLVI.

Maćko ajunse să-şi trăiască zilele fericite ale vieţii. Nu o dată le spunea şi vecinilor că a dobândit mai mult decât se aştepta. Chiar bătrâneţea nu-i albise decât părul de pe cap şi din barbă, dar nu-i vătămase până acum nici puterea, nici sănătatea. Avea inima plină de o veselie atât de mare, pe care n-o mai încercase până acum. Faţa-i aspră odinioară îi devenea din ce în ce mai blajină, iar ochii îi râdeau spre oameni luminaţi de un zâmbet bun. În sufletul lui, era convins că tot răul luase sfârşit odată pentru totdeauna şi nici o grijă, nici un necaz nu-i va mai tulbura pârâiaşul luminos al zilelor vieţii, care se scurgeau atât de liniştit. Să lupte până la bătrâneţe, la bătrâneţe să se apuce de gospodărie şi să mărească averea pentru nepoţi, asta fusese întotdeauna cea mai mare dorinţă a lui şi iată că totul se îndeplinise de minune. Gospodăria mergea foarte bine. Pădurile erau tăiate în mare parte; tarlalele defrişate şi semănate înverzeau în fiecare primăvară cu peria grânelor; vitele se înmulţiseră; pe lunci erau patruzeci de iepe cu mânji, pe care bătrânul şlahtic le vedea în fiecare zi; turmele de oi şi cirezile de vite păşteau pe păşuni prin crânguri; Bogdaniec se schimbase cu totul; dintr-o aşezare părăginită, devenise un sat populat şi bogat, iar cine se apropia de el, era de-a dreptul uluit de turnul de strajă ce se vedea de departe şi de pereţii încă neînnegriţi ai castelului care luceau auriu în soare şi purpuriu în amurg.

Astfel că în inima lui, Maćko se bucura de vite, de gospodărie, de viaţa bună şi nu se împotrivea când oamenii ziceau că are mână cu noroc. La un an după gemeni, mai veni pe lume încă un băiat, pe care Jagienka, în amintirea şi cinstea tatălui ei, îl boteză Zych. Maćko îl primi cu bucurie şi nu se îngrijoră câtuşi de puţin că, dacă avea să meargă tot aşa şi mai departe, averea adunată cu atâta greutate şi pricepere, se va fărâmiţa: „Că noi ce aveam? Îi spuse într-o bună zi lui Zbyszko. Nimic! Şi ne-a dat Dumnezeu destul. Bătrânul Pakosz de Sułislawice are un singur sat şi douăzeci şi doi de băieţi şi nu moare de foame. Nu sunt destule pământuri în regat şi în Lituania? Nu se află tot atâtea sate şi castele în mâinile câinilor teutoni? Ehei! Numai să vrea Iisus! N-ar fi rău, că acolo castelele sunt toate din cărămidă roşie, din care milostivul nostru rege ar face palate pentru castelani”. Şi ar fi un lucru de mare însemnătate, fiindcă Ordinul a ajuns doar în culmea puterii sale, iar prin bogăţie, putere şi mărimea oştilor instruite a întrecut toate regatele apusene, şi totuşi acest cavaler în vârstă se gândea la castelele teutonilor ca la viitoare reşedinţe ale nepoţilor săi. Sigur că erau destui în regatul lui Jagiełło care gândeau la fel, nu numai pentru că acestea fuseseră cândva pământuri polone, iar acum le ocupa Ordinul, ci şi în virtutea acelei forţe puternice, care răbufnind în sufletul poporului, îşi căuta ieşire în toate părţile.

Abia în al patrulea an, numărând de la căsătoria lui Zbyszko, castelul era înălţat, dar şi asta cu ajutorul mâinii de lucru nu numai de la Zgorzelice, Moczydoły, dar şi a vecinilor, mai ales a bătrânului Wilk de Brzozowa, care rămânând singur pe lume după moartea fiului, se împrieteni la cataramă cu Maćko, iar după aceea îşi întoarse inima către Zbyszko şi Jagienka. Maćko împodobi încăperile cu pradă de război luată de el şi de Zbyszko sau moştenită de la Jurând de Spychów, adăugă la aceasta bogăţiile abatelui şi tot ce luase Jagienka de acasă, aduse ferestre de sticlă de la Sieradz şi aranjă splendid reşedinţa. Zbyszko, soţia şi copiii se mutară totuşi la castel abia în al cincilea an, când şi celelalte acareturi, precum grajdurile, ocoalele, bucătăria şi baia erau sfârşite, şi odată cu ele şi pivniţele de sub pământ, pe care bătrânul le făcu din piatră şi var, ca să dureze la nesfârşit. El, însă, nu se mută la castel; preferă să rămână în casa veche, iar la toate rugăminţile lui Zbyszko şi ale Jagienkăi răspunse negativ, lămurindu-le astfel lucrurile:

O să mor aici, unde m-am născut. Vedeţi voi, în timpul războiului familiilor Grzymala şi Nałęcz, Bogdaniec a ars din temelii, toate clădirile, toate casele, ba până şi gardurile, dar casa mare a rămas. Lumea zicea că n-a vrut să ardă din cauza muşchiului de pe acoperiş, dar eu cred că a fost la mijloc şi voia lui Dumnezeu, că să ne întoarcem şi să creştem iarăşi aici. În timpul războaielor, m-am plâns nu o dată că nu avem unde să ne mai întoarcem, dar n-aveam dreptate întru totul, pentru că e adevărat că nu aveam ce să gospodărim şi ce să băgăm în gură, dar aveam unde să ne ascundem. Cu voi, cei tineri, e altceva, dar eu socotesc că, de vreme ce ne-a lăsat casa veche, nu mi se cade nici mie s-o părăsesc.

Şi rămase. Îi plăcea totuşi să vină pe la castel, să-i admire măreţia şi splendoarea în comparaţie cu vechea reşedinţă şi totodată să-i vadă pe Zbyszko, pe Jagienka şi nepoţii. Tot ce vedea acolo era în mare parte opera lui şi îl cuprindeau mândria şi admiraţia. Mai trecea câteodată pe la el bătrânul Wilk, ca să mai schimbe o vorbă la gura sobei, sau se ducea el cu acelaşi scop pe la Brzozowa, aşa că o dată se apucă să-i spună ce gândeşte el despre „noile rânduieli”.

Ştii, Domnia Ta! Viaţa mi se pare minunată uneori. Pentru că se ştie doar că Zbyszko a fost şi la Cracovia în castelul regelui (mai să-şi piardă capul acolo), şi în Mazowsze, şi la Malborg, şi la prinţul Janusz, iar Jagienka crescuse şi ea în îndestulare, dar nu avuseseră castelul propriu. Acum, însă au, ca şi când nu ar fi trăit niciodată altfel. Umblă, îţi spun Domniei Tale, prin încăperi, umblă şi le dau porunci slujitorilor, iar când obosesc, se odihnesc. Un adevărat castelan şi soţia lui! Au şi o încăpere în care iau masa cu pădurarii şi slujitorii, iar în ea jilţuri mai înalte pentru el şi pentru ea, ceilalţi, însă, stau mai jos şi aşteaptă ca stăpânii să îşi umple bine talerele. E un obicei de la Curte ca omul să-şi aducă aminte că nu sunt nu ştiu ce mari stăpâni, ci doar nepotul şi soţia lui, care-i sărută mâna bătrânului şi-l aşează pe locul de frunte, numindu-l binefăcătorul lor.

Tocmai de aceea îi binecuvântează şi Domnul Iisus, observă bătrânul Wilk.

După care, clătinând trist din cap, mai bău o înghiţitură de mied, scormoni cărbunii cu vătraiul şi zise:

Iar băiatul meu s-a prăpădit!

Voia lui Dumnezeu.

Păi dar! Cei mai mari, că aveam cinci, au murit mai înainte. Ştii doar şi Domnia Ta. Voia Domnului, cum zici. Dar ăsta era cel mai puternic. Un Wilk adevărat, şi dacă nu murea, poate că ar fi stat şi el acum în castelul lui.

Aş fi preferat să se fi prăpădit Cztan.

Care Cztan! Chipurile îţi duce piatra de moară în spinare, dar de câte ori nu l-a vătămat al meu! Al meu avea pregătire de cavaler, iar pe Cztan îl altoieşte nevasta peste bot, pentru că deşi este un om puternic, e un prostănac.

Ehei, dar cu coada în sus! Acceptă Maćko.

Şi cu acest prilej, ridică în slăvi nu numai pregătirea de cavaler, dar şi mintea lui Zbyszko care la Malborg luptase cu cavalerii cei mai buni în arenă, „iar cu principii îi turuie gura întruna, ca şi când ar sparge alune”. Îi lăudă şi mintea limpede, şi îndemânarea în gospodărie, fără de care castelul ar irosi repede averea. Nevrând totuşi ca bătrânul Wilk să creadă ceva asemănător, sfârşi cu glasul coborât:

Ei, din mila lui Dumnezeu avem de toate îndestul, mai mult decât ştie lumea, dar să nu mai spui la nimeni.

Totuşi, oamenii ghiceau, ştiau şi îşi povesteau unul altuia până la exagerare, mai ales despre bogăţiile pe care cei de la Bogdaniec le aduseseră de la Spychów. Se spunea că aduseseră banii din Mazowsze în butoiaşe. Odată, Maćko îi împrumută cu bani pe câţiva moşieri avuţi din Koniecpole, lucru care întări şi mai mult convingerea celor din jur în legătură cu „comorile” lui. Din această pricină, importanţa celor de la Bogdaniec crescu simţitor, ca şi respectul oamenilor, aşa că la castel oaspeţii nu lipseau niciodată. Cu toate că era destul de zgârcit la pungă, Maćko nu privea cu ochi răi această risipă, întrucât ştia că astfel creşte şi fala neamului.

Îndeosebi botezurile erau bogate, iar o dată pe an, după Sfânta Maria Mică, Zbyszko dădea un ospăţ mare pentru vecini, la care veneau şi femeile şlahticilor să privească la întrecerile cavalereşti, să-i asculte pe guzlari şi să joace cu tinerii cavaleri la lumina torţelor până dimineaţa. Atunci îşi sătura ochii şi se bucura în inima lui bătrânul Maćko cu vederea lui Zbyszko şi a Jagienkăi, care arătau ca nişte mari boieri şi stăpâni. Zbyszko se maturizase şi parcă mai crescuse. Pe lângă statura lui puternică şi semeaţă, faţa îi părea şi acum prea tânără, iar când îşi prindea părul des cu o panglică de purpură şi se îmbrăca în veşmântul impunător, cusut cu fir de argint şi de aur, nu numai Maćko, ci şi destui şlahtici îşi spuneau în sinea lor: „Pentru Dumnezeu! Este un adevărat prinţ care stă în castelul său”. Iar înaintea Jagienkăi îngenuncheau nu o dată cavalerii învăţaţi cu obiceiurile apusene, rugând-o să le fie stăpâna gândurilor, atâta strălucire, sănătate, tinereţe, putere şi farmec răspândea în jurul ei. Însuşi bătrânul moşier de Koniecpole, care era voievod de Sieradz, rămânea uimit la vederea ei, comparând-o cu aurora dimineţii, ba chiar şi cu soarele, „care dă lumină lumii şi încălzeşte până şi oasele bătrâne, umplându-le de fierbinţeală”.