Capitolul XVI.

Forţele principale ale lui Skirwoiłło îşi aveau tabăra în pădure la vreo milă spre răsărit dincolo de Kowno, cetate pe care o distrusese chiar Witold. La nevoie, puteau să intervină ca fulgerul dintr-un loc în altul, năvălind fie în hotarele Prusiei, fie asupra castelelor şi întăriturilor care mai erau în stăpânirea teutonilor şi aţâţând vâlvătaia războiului în tot ţinutul. Acolo, credinciosul scutier îl găsi pe Zbyszko şi alături de el şi pe Maćko, care ajunsese abia cu două zile înainte. După ce-i dădu bineţe lui Zbyszko, cehul dormi buştean toată noaptea şi abia a doua zi spre seară se duse să-l vadă pe bătrânul cavaler, care fiind trudit şi supărat, îl întâmpină mânios, întrebându-l de ce nu rămăsese la Spychów, cum îi poruncise şi se mai îmbună puţin abia după ce acesta, găsind o clipă potrivită, când Zbyszko nu era în cort, îi aduse la cunoştinţă dorinţa Jagienkăi.

Îi mai spuse că afară de porunca fetei şi de pornirea înnăscută spre luptă, îl mai adusese prin aceste locuri şi dorinţa de a repezi de îndată un gonaci la Spychów. „Stăpâna, spuse, care are un suflet de înger, se roagă împotriva propriului interes pentru fiica lui Jurând. Dar totul trebuie să se sfârşească odată. Dacă Danusia nu mai trăieşte, să-i dea Dumnezeu lumina veşnică, fiindcă a fost ca un mieluşel nevinovat, dar dacă o va găsi, trebuie s-o vestim cât mai repede pe jupâniţă, ca să plece grabnic de la Spychów, şi nu abia după întoarcerea ei, ca şi când ar fi alungată cu batjocură şi ruşine”.

Maćko îl ascultă fără prea multă plăcere, repetând din când în când: „Asta nu te priveşte”. Hlawa, însă, hotărât să spună totul pe faţă, nu-l luă în seamă şi, în cele din urmă, zise:

Stăpâne, era mai bine să rămân la Zgorzelice, dar călătoria noastră n-a folosit la nimic. I-am băgat în cap sărmanei că Danusia nu mai este în viaţă, dar s-ar putea să fie altfel.

Păi, cine a spus că nu mai trăieşte, dacă nu tu? Îl întrebă Maćko mânios. Trebuia să-ţi ţii limba în gură. Eu am luat-o, pentru că se temea de Cztan şi de Wilk.

N-a fost decât un pretext, răspunse scutierul. Putea să stea fără primejdie la Zgorzelice, fiindcă ei se încurcau unul pe celălalt. Dar Domnia Ta te-ai temut că în cazul morţii fiicei lui Jurând, Zbyszko o s-o piardă şi pe stăpâna mea şi de aceea ai luat-o.

De ce te sumeţeşti aşa? Parcă ai fi cavaler învestit, nu o slugă.

Aşa-i, dar sunt sluga jupâniţei, de aceea am grijă să n-aibă parte de batjocură.

Maćko se adânci în gânduri şi se posomorî, deoarece nu prea era mulţumit de el. Adesea îşi reproşa că o luase pe Jagienka de la Zgorzelice, întrucât simţea că oricum, în această pregătire a Jagienkăi pentru Zbyszko, era ceva înjositor pentru ea, iar în cazul că Danusia ar fi găsită, chiar mai mult decât atâta. Mai simţea că în cuvintele sumeţite ale cehului era mult adevăr, pentru că deşi o luase pe Jagienka, ca s-o ducă la abate, putea totuşi, atunci când aflase de moartea lui, s-o lase la Płock. El, însă, o dusese la Spychów, ca să fie mai aproape de Zbyszko.

Cum de nu mi-a trecut şi mie prin minte, spuse totuşi vrând să-l păcălească şi pe ceh, şi pe sine, dar s-a încăpăţânat atâta să meargă.

Sigur că s-a încăpăţânat, fiindcă noi am convins-o că cealaltă nu mai e pe lume, iar fraţilor călugări le-ar fi fost mai bine fără ea decât cu ea, aşa că de aceea a ţinut morţiş să plece.

Tu ai convins-o! Strigă Maćko.

Eu şi este vina mea. Dar acum trebuie să se arate adevărul. Trebuie, stăpâne, să facem ceva. Altfel, mai bine să pierim.

Ce poţi să faci aici, îşi pierdu Maćko răbdarea, cu atâta oaste şi pe timp de război! Poate va fi ceva mai bine abia prin iulie, deoarece pentru nemţi sunt două anotimpuri potrivite: iarna şi vara uscată, căci acum soarele abia se simte, nu dogoreşte. Cneazul Witold a plecat probabil la Cracovia să ceară îngăduinţa şi ajutorul regelui.

Castelele teutone sunt foarte aproape. Dacă am cuceri măcar vreo două, poate că am găsi-o pe Danusia sau am afla dacă a murit.

Sau nimic.

Doar Zygfryd a dus-o prin părţile astea. Aşa ne-au spus şi la Szczytno, şi pretutindeni, şi aşa am gândit şi noi.

Ai văzut oştirea? Ieşi din cort şi uită-te. Unii au numai ciomege, iar alţii paloşe de aramă moştenite de la strămoşi.

Da! Dar am auzit că se bat bine.

Nu pot, însă, să cucerească şi castele cu burta goală, mai ales pe cele teutone.

Discuţia le fu întreruptă de venirea lui Zbyszko şi Skirwoiłło, care era căpetenia samogiţienilor. Era un bărbat de statură mică, dar bine clădit şi spătos. Avea pieptul atât de dezvoltat, încât părea aproape o cocoaşă, şi braţele foarte lungi până la genunchi. În mare, amintea de Zyndram de Maszkowice, faimosul cavaler pe care Maćko şi Zbyszko îl cunoscuseră odată la Cracovia, deoarece avea capul foarte mare şi picioarele la fel de strâmbe. Şi despre el se spunea că se pricepea foarte bine la război. Îşi petrecuse viaţa pe câmpul de luptă împotriva tătarilor cu care se războise ani mulţi în Rutenia, şi a nemţilor pe care-i ura ca pe ciumă. În aceste războaie, învăţase limba ruteană, iar după aceea, la curtea lui Witold, puţin şi pe cea polonă; nemţeşte ştia, sau cel puţin repeta doar trei cuvinte: foc, sânge şi moarte. Capul lui uriaş era întotdeauna doldora de idei şi vicleşuguri de luptă, pe care teutonii nu ştiau să le prevadă ori să le preîntâmpine, de aceea se temeau de el, în comturiile de la hotar.

Am vorbit despre năvală, îi spuse cu o însufleţire neobişnuită Zbyszko lui Maćko, şi de aceea am venit aici, ca să ne spui şi părerea Domniei Tale.

Maćko îl pofti pe Skirwoiłło pe un trunchi de pin acoperit cu o blană de urs, apoi le porunci slujitorilor să aducă o carafă de mied, din care cavalerii începură să-şi umple stacanele de tablă şi să bea, iar când îşi mai astâmpărară setea, abia atunci Maćko întrebă:

Vreţi să puneţi la cale o năvală?

Să le afumăm puţin castelele nemţilor.

Pe care?

Ragneta sau Nowe Kowno.

Ragneta, întări Zbyszko. Acum patru zile, am fost la Nowe Kowno şi ne-au respins.

Tocmai, adeveri Skirwoiłło.

Cum aşa?

Bine.

Staţi puţin, spuse Maćko, pentru că eu nu cunosc locurile pe aici. Unde este Nowe Kowno şi unde-i Ragneta?

De aici până la Stare Kowno e aproape o milă, răspunse Zbyszko, iar de la Stare Kowno la Nowe tot una. Castelul este pe o insulă. Mai alaltăieri, am vrut să ajungem acolo, dar ne-au respins când treceam apa. Ne-au urmărit o jumătate de zi până când ne-am ascuns în aceste păduri, iar oştenii s-au împrăştiat care încotro, încât unii s-au regăsit abia azi de dimineaţă.

Şi Ragneta?

Skirwoiłło îşi întinse braţul lung ca un ram spre miază-noapte şi zise:

Hăt, departe! Departe.

Tocmai de aceea, că-i departe! Interveni Zbyszko. Acolo e linişte prin împrejurimi, fiindcă oamenii înarmaţi din partea asta a graniţei, au venit la noi. Acolo, nemţii nu se mai aşteaptă acum la nici un atac, aşa că-i vom lovi prin surprindere.

Drept vorbeşte, încuviinţă Skirwoiłło.

Iar Maćko întrebă:

Vă gândiţi că veţi putea să cuceriţi şi castelul?

La acestea, Skirwoiłło scutură din cap în semn de împotrivire, iar Zbyszko răspunse:

Castelul este puternic, aşa că poate doar din întâmplare. Dar o să pustiim ţinutul, o să ardem satele şi oraşele, o să distrugem grânele şi înainte de toate, o să luăm ostatici, printre care s-ar putea să fie oameni de seamă pe care teutonii sunt bucuroşi să-i dea la schimb.

Aici, se întoarse spre Skirwoiłło:

Chiar, Luminăţia Ta ai recunoscut că am dreptate, iar acum, hai să judecăm: Nowe Kowno e pe insulă. N-o să dăm foc la nici un sat şi n-o să ne alegem nici cu vite şi nici cu prinşi. Şi pe urmă, ne-au învins prea de curând în locurile astea. Ei, mai bine să mergem acolo, unde nu ne aşteaptă acum.

Învingătorul nu se aşteaptă niciodată că va fi atacat, mormăi Skirwoiłło.

Dar aici, luă cuvântul Maćko şi susţinu părerea lui Zbyszko, deoarece înţelegea că tânărul trage nădejde să afle ceva mai mult la Ragneta decât la Nowe Kowno. Şi tot acolo era mai uşor să ia vreun ostatic însemnat, pe care să-l poată schimba. Mai credea, de asemenea, că oricum, este mai bine să mergi mai departe şi să te iveşti pe neaşteptate într-un ţinut mai puţin păzit, decât să ataci o insulă apărată prin aşezarea ei şi afară de asta ferită de un castel puternic şi o garnizoană biruitoare.

Ca un om hârşit cu războaiele, vorbea limpede şi aducea argumente care puteau să convingă pe oricine. Ceilalţi îl ascultau şi ei cu luare-aminte. Skirwoiłło îşi mişca la răstimpuri sprâncenele ridicate, parcă în semn de încuviinţare, ori murmura: „Vorbeşte cu dreptate!” În sfârşit, îşi vârî capul uriaş între umerii largi, aşa că părea într-adevăr cocoşat, şi căzu adânc pe gânduri.

Dar după o vreme, se ridică şi nespunând nimic, începu să-şi ia rămas-bun.

Deci cum o să fie, Luminăţia Ta? Îl întrebă Maćko, încotro pornim?

Iar el răspunse scurt:

Spre Nowe Kowno.

Şi ieşi din cort.

Maćko şi cehul se uitară miraţi la Zbyszko, după care bătrânul cavaler îşi lovi pulpele cu palmele şi exclamă:

Ptiu! Parcă e un trunchi de copac! Chipurile ascultă, ascultă şi pe urmă face tot ce ştie el. Îţi răceşti gura de pomană!

Am auzit şi eu de el că e aşa, răspunse Zbyszko, dar ca s-o spunem pe-a dreaptă, pe aici toţi oamenii sunt foarte încăpăţânaţi. Ascultă părerea altuia şi pe urmă, îşi văd de-ale lor.

Atunci, de ce te mai întreabă?

Pentru că suntem învestiţi cavaleri şi pentru a cumpăni lucrurile din amândouă părţile. Dar prost nu este.

Şi la Nowe Kowno ne-ar putea aştepta mai puţin, observă cehul, tocmai pentru că abia v-au învins de curând. Aici, el a avut dreptate.

Să mergem să vedem şi oamenii pe care-i conduc eu, propuse Zbyszko, care se înăbuşea în cort, trebuie să le spun şi lor ca să fie pregătiţi.

Şi ieşiră. Afară, se lăsase o noapte noroasă şi întunecată, luminată numai de focurile în jurul cărora stăteau samogiţienii.