Capitolul XVII.

Pentru Maćko şi pentru Zbyszko care, slujind şi mai înainte sub conducerea lui Witold, văzuseră destui războinici lituanieni şi samogiţieni, priveliştea taberei nu înfăţişa nimic nou; dar cehul se uita curios la ei, gândindu-se în sinea lui la ce să se aştepte în bătălie de la aceşti oameni şi comparându-i cu cavalerii polonezi şi nemţi. Tabăra se afla într-o adâncitură înconjurată de pădure şi mlaştini, aşadar ferită cu totul de un atac prin surprindere, deoarece nici o altă oase n-ar fi izbutit să răzbată prin aceste mlaştini înşelătoare. Până şi întinderea pe care se aflau sălaşele era tot umedă şi noroioasă, dar ei tăiaseră ramuri de pin şi de brad şi le aşternuseră într-un strat atât de gros, că dormeau ca pe un loc uscat. Cneazului Skirwoiłło îi înjghebaseră la repezeală un fel de „numa”, adică o colibă lituaniană din pământ şi trunchiuri necioplite, pentru celelalte căpetenii împletiseră din crengi câteva zeci de bordeie, iar luptătorii de rând şedeau în jurul focurilor, sub cerul liber, ferindu-se de schimbările vremii şi de ploi numai cu cojoacele şi pieile pe care le purtau pe pielea goală. În tabără, nu dormea încă nimeni, întrucât oamenii, neavând nimic de făcut după ultima înfrângere, dormeau ziua. Unii şedeau sau stăteau întinşi în jurul bobotăilor de vreascuri şi ramuri de ienupăr, alţii scormoneau în vetrele aproape stinse şi acoperite cu cenuşă din care se răspândea un miros de napi copţi, hrana obişnuită a lituanienilor, şi de carne friptă. Intre focuri, se înălţau grămezi de arme aşezate aproape, ca fiecare să şi-o găsească repede la nevoie. Hlawa privea cu interes la suliţele cu vârfuri înguste şi lungi, bătute din fier călit, la ghioagele din stejari tineri, ţintuite cu cremene şi cuie; la baltagele cu coada scurtă asemănătoare cu baltagele poloneze, de care se slujeau călăreţii, şi la cele cu coada lungă, ca la toporişti, cu care luptau pedestraşii. Printre ele se nimereau şi de aramă, moştenite din timpuri străvechi, când fierul era folosit rareori prin aceste părţi. Unele paloşe erau într-adevăr de aramă, dar cele mai multe erau din oţel adus din Nowogrod. Cehul lua în mână suliţe, paloşe, baltage, arcuri smolite, înnegrite la foc şi la lumina flăcărilor, le cerceta cât de bine erau făcute. Cai erau mai puţini pe lângă focuri, deoarece hergheliile păşteau în pădurile din apropiere şi pe lunci sub paza herghelegiilor atenţi, dar pentru că cei mai de seamă dintre boieri voiau să-şi aibă fugarii la îndemână, erau şi în tabără câteva zeci, pe care robii stăpânilor îi hrăneau din mână. Hlawa rămase mirat de trupurile acestor cai, neobişnuit de mărunţi, cu grumazuri puternice şi atât de ciudaţi, încât cavalerii apuseni le socoteau cu totul alte animale ale pădurii, semănând mai mult cu nişte inorogi decât cu caii adevăraţi.

Aici, armăsarii mari, de luptă nu folosesc la nimic, spuse experimentatul Maćko, amintindu-şi de vremurile de altădată când slujise la Witold, pentru că cei mari se scufundă îndată prin mlaştini, pe când cei de aici, mărunţi, trec peste tot, aproape ca şi oamenii.

Dar pe câmpul de luptă, răspunse cehul, cei de pe aici nu ţin pasul cu cei nemţeşti.

Păi, nu-l ţin. În schimb, neamţul nu poate scăpa de samogiţian şi nu-l poate ajunge, fiindcă ăştia sunt foarte iuţi, poate chiar mai iuţi decât cei tătărăşti.

Totuşi, mi se pare ciudat, deoarece prinşii tătari pe care i-am văzut şi pe care i-a adus cavalerul Zych de Zgorzelice, erau mărunţi de statură, uşor de purtat de orice cal, faţă de oamenii mai arătoşi de aici.

Poporul era într-adevăr bine clădit. La lumina focurilor, se vedeau pe sub piei şi cojoace piepturile largi şi braţele puternice. Erau bărbaţi unul şi unul, subţiri, dar osoşi şi mai înalţi decât locuitorii din alte ţinuturi lituaniene, deoarece trăiau pe pământuri mai bune şi mai mănoase, unde foametea de care sufereau uneori lituanienii nu se făcea simţită. În schimb, sălbăticia lor o întrecea pe a lituanienilor. La Wilno era curtea marelui prinţ. Acolo se adunau din Răsărit şi Apus preoţii, veneau soliile, neguţătorii străini, aşa că locuitorii oraşului şi din împrejurimi erau mai obişnuiţi cu cei de pe alte meleaguri; aici, străinul apărea numai în persoana unui teuton sau a unui cavaler ce ducea în aşezările izolate din pădure focul, robia şi botezul de sânge. Aşadar, totul era aici mai din topor, mai aspru şi mai apropiat de vremurile străvechi, mai înclinat şi mai îndârjit împotriva noutăţilor: obiceiurile erau mai vechi, felul de a lupta şi chiar şi eresurile păgâne erau mai statornice, deoarece învăţătura Crucii o aflau nu de la solul blajin al Bunei Vestiri şi apostolul iubitor, ci de la călugărul neamţ înarmat şi cu suflet de călău.

Skirwoiłło, cnejii mai de seamă şi boiernaşii erau creştini, întrucât urmaseră pilda lui Jagiełło şi a lui Witold. Ceilalţi, chiar luptătorii cei mai simpli şi mai sălbatici, nutreau în piepturile lor simţământul surd că se apropie moartea şi dispariţia vechii lumi, a credinţei lor de demult. Şi erau gata să-şi plece capul înaintea Crucii, numai dacă semnul ei nu era purtat de mâinile nemţilor, pe care le urau. „Noi vrem să ne botezăm, strigau către toţi principii şi popoarele, dar să nu uitaţi că suntem oameni, nu animale pe care puteţi să le dăruiţi, să le cumpăraţi şi să le vindeţi”. În acest timp, când credinţa veche se stingea, cum se stinge focul pe care nimeni nu mai pune lemne, iar pe cea nouă o refuzau, deoarece era impusă cu forţa de nemţi, în sufletele lor sporeau pustiul, neliniştea şi părerea de rău după trecut, şi tristeţea adâncă. Cehul, care crescuse de copil în lărmuiala veselă a oştenilor, în mijlocul cântecelor şi al muzicii zgomotoase, vedea pentru prima dată în viaţă o tabără atât de tăcută şi mohorâtă. Abia unde şi unde, pe lângă focurile mai depărtate ale „numei” lui Skirwoiłło, se auzea ecoul fluierului, al cavalului sau cuvintele unui cântec înăbuşit, pe care îl îngâna „burtinikas”. Luptătorii ascultau cu capetele plecate şi cu ochii aţintiţi la strălucirile jarului. Unii şedeau pe vine lângă foc cu coatele sprijinite pe genunchi şi feţele ascunse în palme, acoperiţi de piei, asemenea unor animale de pradă din pădure. Dar când îşi înălţau capetele la cavalerii care treceau, în lumina flăcărilor se desluşeau chipuri blânde şi ochi albaştri, ce nu mai păreau aspre, de pradă, ci mai degrabă care priveau cum privesc nişte copii trişti şi nedreptăţiţi. La marginile taberei, zăceau pe muşchi răniţii, pe care reuşiseră să-i aducă din ultima bătălie. Vrăjitorii, aşa-zişii „labdarişi” şi „şeitani”, murmurau deasupra lor descântece sau le oblojeau rănile cu ierburi vindecătoare, cunoscute numai de ei, în timp ce aceştia zăceau tăcuţi, îndurând răbdători durerea şi chinurile. Din adâncurile codrului, dinspre luminişuri şi ochiurile de apă, se auzeau fluierăturile herghelegiilor, când şi când se isca vântul, acoperind tabăra de fum şi umplând pădurea întunecată de zgomote. Dar noaptea îşi vedea de drum, aşa că focurile începură să se înceţoşeze şi să se stingă, iar tăcerea se adânci şi mai mult, crescând impresia de tristeţe şi parcă de apăsare.

Zbyszko le porunci oamenilor pe care-i conducea să fie pregătiţi – se înţelegea lesne, fiindcă printre ei se afla o mână de Płockieni – după care se întoarse la scutierul său şi-i zise:

Te-ai uitat destul, acum este timpul să revii în cort.

M-am uitat, de bună seamă, răspunse scutierul; dar nu prea mă bucur de ceea ce am văzut, întrucât se vede dintr-odată că au fost înfrânţi.

Şi încă de două ori: acum patru zile la castel şi alaltăieri la trecerea apei. Iar acum, Skirwoiłło vrea să se ducă a treia oară acolo, ca să fie respins încă odată.

Cum adică, el nu pricepe că nu poate izbândi cu asemenea oaste împotriva nemţilor? Mi-a spus şi cavalerul Maćko, iar acum cred şi eu că astfel de luptători nu pot fi prea grozavi.

Şi aici greşeşti, pentru că oamenii luptă bine, ca puţini alţii pe lume. Dar se bat la grămadă, fără rânduială, iar nemţii îşi păstrează formaţia. Dacă izbutesc să strice rândurile, cel mai adesea samogiţienii îi răzbesc pe nemţi. Aceştia, însă, o ştiu şi ei, aşa că stau ca un zid.

Cât despre cucerirea castelelor, ce să mai vorbim, sfârşi cehul.

Pentru că n-au nici un fel de arme pentru asta, răspunse Zbyszko. Cneazul Witold are, dar până nu va veni la noi, n-o să luăm nici un castel, poate doar dintr-o întâmplare sau prin trădare.

Tot vorbind aşa, ajunseră la cort, înaintea căruia ardea un foc mare aţâţat de slujitori, iar pe el se frigeau hălci de carne. În cort, era răcoare şi umezeală, aşadar cavalerii, împreună cu ei şi Hlawa, se întinseră pe pieile de lângă foc.

După care, potolindu-şi foamea, încercară să doarmă, dar nu reuşiră. Maćko se răsucea de pe o parte pe alta, apoi văzând că Zbyszko şade la foc, îmbrăţişându-şi genunchii cu braţele, îl întrebă:

Ascultă! De ce l-ai sfătuit să se ducă atât de departe să atace Ragneta, în loc să meargă la Gotterswerder? Ce interes ai?

Îmi spune ceva în suflet că Danuśka este la Ragneta, iar acolo se feresc mai puţin decât aici.

N-am avut timp să vorbim, pentru că şi el era trudit, şi tu îţi adunai oamenii prin pădure. Acum, însă, spune-mi cum stă treaba: tot mai vrei s-o cauţi pe fată?

Păi, nu e nici o fată ca oricare, este soţia mea, răspunse Zbyszko.

Se aşternu tăcerea, căci Maćko înţelegea bine că întrebarea n-avea nici un răspuns. Dacă Danuśka ar fi rămas jupâniţă până acum, bătrânul cavaler şi-ar fi îndemnat negreşit nepotul s-o lase în plata Domnului, dar odată legată prin sfânta cununie, căutarea ei devenea o simplă datorie şi Maćko nici nu l-ar mai fi întrebat, dacă, nefiind de faţă nici la cununie, nici la nuntă, n-ar fi socotit-o întotdeauna drept o fată obişnuită.

Mă rog! Rosti după o vreme. Dar în aceste două zile, când am avut timp, te-am întrebat şi mi-ai spus că nu ştii nimic.

Pentru că nu ştiu nimic, afară de aceea că mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra mea.

Deodată Hlawa se ridică în capul oaselor pe pielea de urs şi ciulindu-şi urechile, începu să asculte mai atent.

Iar Maćko zise:

Până nu te toropeşte somnul, spune-mi ce-ai văzut, ce ai făcut şi ce s-a mai întâmplat la Malborg?

Zbyszko îşi dădu la o parte părul care, netuns de mult pe frunte, îi cădea peste sprâncene, rămase tăcut o clipă, după care începu să povestească:

Unde nu dă Dumnezeu să ştiu şi despre Danuśka mea cât ştiu despre Malborg. Domnia Ta mă întrebi ce-am văzut? Am văzut puterea nemărginită a ordinului teuton, ajutat de toţi regii şi de toate popoarele, cu care nu ştiu dacă cineva de pe lume se poate măsura. Am văzut un castel cum poate n-are nici împăratul Romei. Am văzut comori de necuprins, am văzut armuri, am văzut furnicarul de călugări înarmaţi, cavaleri şi oşteni, şi relicve ca la Sfântul Părinte de la Roma şi îţi spun că mi se înfiora sufletul când mă întrebam: Cine se poate ridica împotriva lor? Cine-i poate birui? Cine li se poate împotrivi? Pe cine n-ar putea înfrânge puterea lor?

Pe noi! Fir-ar să fie mama lor! Strigă Hlawa, nemaiputându-se stăpâni.

Lui Maćko i se părură ciudate şi vorbele lui Zbyszko, aşa că, deşi voia să cunoască toate isprăvile tânărului, îl opri şi-l întrebă.

Ai uitat de Wilno? Păi, de puţine ori ne-am izbit cu ei pavăză în pavăză şi cap în cap? Ai pierdut din vedere cât de greu le era să lupte cu noi şi cum se plângeau de tăria noastră: că n-avuseseră când să-şi asude caii şi să încrucişeze suliţele, aşa că fuseseră siliţi să strângă beregata potrivnicului, sau s-o dea pe a lor! Au fost acolo şi oaspeţi străini care ne-au provocat şi toţi au plecat cu ruşine. De ce te-ai moleşit aşa?

Nu m-am moleşit, pentru că şi la Malborg am luptat, unde au loc şi întreceri călare cu suliţa. Domnia Ta, însă, nu le cunoşti întreaga putere.

Bătrânul se înfurie.

Dar tu cunoşti toată puterea polonă? Ai văzut toate steagurile laolaltă? Nu le-ai văzut. Puterea lor se întemeiază pe nedreptatea oamenilor şi pe trădare, fiindcă acolo nici o palmă de pământ n-a fost a lor. I-au primit prinţii noştri, cum primeşti săracul în casă, şi i-au încărcat de daruri, iar ei, crescând în putere, au muşcat mâna care i-a hrănit, ca nişte câini neruşinaţi şi turbaţi. Au pus mâna pe pământ, ne-au luat oraşele prin trădare şi asta-i toată puterea lor! Dar chiar dacă toţi regii din lume le-ar veni în ajutor, va sosi şi ziua judecăţii şi a răzbunării.

De vreme ce Domnia Ta mi-ai poruncit să vorbesc despre ce-am văzut, iar acum te superi, mai bine tac, spuse Zbyszko.

Maćko răsuflă mânios un răstimp, se linişti repede şi zise:

Parcă numai o dată se întâmplă aşa? În pădure, vezi câte un brad uriaş, asemenea unui turn grozav, şi crezi că va sta aşa veacuri întregi, dar ajunge să-l ciocăneşti cu muchia baltagului, ca să auzi că sună a gol şi-i scorburos pe dinăuntru. Aşa şi puterea teutonilor! Eu, însă, ţi-am spus să-mi vorbeşti despre tine, ce-ai văzut şi ce-ai făcut tu. Zici că ai luptat cu suliţa.

Am luptat. La început, cei de acolo m-au privit cu trufie, fiindcă aflaseră că mă bătusem cu Rotgier. Poate că mi s-ar fi întâmplat ceva neplăcut, dar venisem cu scrisoare de la prinţ, şi cavalerul de Lorche, pe care ei îl respectă, m-a apărat de răutatea lor. Au urmat, însă, ospeţe şi întreceri în arenă, în care Domnul Iisus m-a ajutat. Ai auzit şi Domnia Ta că Ulryk, fratele maestrului, m-a îndrăgit şi mi-a dat înscris chiar de la maestru, ca să mi-o dea pe Danuśka?

Mi-au spus oamenii, zise Maćko, că i s-a rupt chinga de la şa, iar tu, văzând aceasta, nu l-ai mai atacat.

Întocmai, am ridicat suliţa şi el m-a îndrăgit de atunci. Ei, drăguliţă Doamne! Mi-au dat scrisori grozave, cu care puteam să merg şi să caut de la un castel la altul. Eram sigur că supărarea şi necazurile mele au luat sfârşit, iar acum, uite că stau aici, în aceste locuri sălbatice, întristat şi supărat, fără să ştiu ce să fac; pe zi ce trece îmi este tot mai rău, tot mai tare mă usucă dorul.

Aici, tăcu o clipă, după care aruncă o aşchie cu toată puterea în foc, de se înălţă un snop de scântei din cărbuni aprinşi, şi continuă:

Fiindcă dacă biata de ea geme în vreun castel şi se gândeşte că am uitat-o, să mă lovească moartea!

Se vede că în el se adunaseră atâta nerăbdare şi durere, că începu din nou să arunce vreascuri pe foc, împins parcă de o mânie oarbă, iar ei rămaseră miraţi, căci nu presupuneau că o iubea atât de mult pe Danuśka.

Stăpâneşte-te! Îl dojeni Maćko. Mai bine spune cum a fost cu scrisorile de liberă trecere! Comturii n-au vrut să îndeplinească poruncile maestrului?

Înfrânează-te, stăpâne, interveni şi cehul. Poate că Dumnezeu o să te mângâie în curând.

Lui Zbyszko îi dădură lacrimile, dar se linişti puţin şi spuse:

Mişeii au deschis castelele şi temniţele. Am fost peste tot, am căutat! Până când a izbucnit războiul acesta, şi la Gierdawy, primarul von Heideck mi-a spus că legile războiului sunt altele, iar scrisorile date în timp de pace, nu mai înseamnă nimic. L-am chemat îndată la duel, dar nu s-a înfăţişat şi a poruncit să mă izgonească de la castel.

Şi la celelalte? Întrebă Maćko.

Pretutindeni a fost la fel. La Króewiec, comturul, care este mai mare peste primarul din Gierdawy, n-a vrut nici măcar să citească scrisoarea maestrului, spunând că războiul e război şi mi-a poruncit, dacă vreau să-mi păstrez capul, să plec. Am întrebat şi prin alte părţi, dar peste tot s-a întâmplat la fel.

Abia acum înţeleg, rosti bătrânul cavaler. Văzând că nu izbuteşti nimic, ai preferat să vii aici, unde cel puţin poţi să te răzbuni.

Aşa este, încuviinţă Zbyszko. M-am mai gândit şi că o să iau ostatici şi poate că o să cucerim şi câteva castele; dar ei nu se pricep să cucerească fortăreţe.

Ehei, o să vină cneazul Witold şi o să fie altfel.

Să-l aducă Dumnezeu!

O să-l aducă. La curtea din Mazowsze, am auzit că vine şi poate că îl va însoţi şi regele cu întreaga oştire polonă.

Îi întrerupse, însă, sosirea lui Skirwołło, care se ivi pe neaşteptate din întuneric şi zise:

Pornim la drum.

Auzind acestea, cavalerii săriră în picioare, iar Skirwołło îşi apropie de feţele lor capul lui uriaş şi le şopti:

Sunt noutăţi: vin întăriri la Nowe Kowno. Doi cavaleri îi conduc pe oşteni, vitele şi proviziile. O să-i luăm prin surprindere.

Atunci, o să trecem Niemenul? Întrebă Zbyszko.

Da, ştiu unde-i vadul.

Cei de la castel ştiu de întăriri?

Ştiu şi le ies în întâmpinare, dar pe ei îi veţi ataca Domniile Voastre.

Şi începu să le explice, unde să-i aştepte, în aşa fel, încât să-i lovească pe neaşteptate pe cei ce se grăbesc să iasă din castel. Îşi dorea să dea amândouă bătăliile în acelaşi timp şi să răzbune ultimele înfrângeri, lucru care putea să izbândească şi pentru că, după biruinţa proaspătă, vrăjmaşul se simţea în siguranţă. Aşadar, le arătă locul şi timpul în care aveau să ajungă acolo, lăsând restul în seama vitejiei şi îndemânării lor. Iar ei se bucurară în inimile lor, deoarece îşi dădură seama numaidecât că le vorbeşte un războinic cu experienţă şi pricepere. După ce sfârşi, le porunci să vină după el şi se întoarse la „numa” lui, unde îl aşteptau cnejii şi sotnicii57 boiernaşilor. Acolo repetă poruncile, mai adăugă şi altele noi şi, în sfârşit, ducând fluierul sculptat din os de lup la gură, scoase un fluierat sonor şi ascuţit, care se auzi de la un capă la altul al taberei.

La auzul lui, se iscă vânzoleală în jurul focurilor stinse; ici şi colo începură să scapere scântei, apoi străluciră flăcăruile care creşteau şi se înmulţeau cu fiecare clipă, iar la lumina lor se vedeau siluetele sălbatice ale luptătorilor care se adunau în jurul grămezilor de arme. Pădurea se înfioră şi se trezi. În curând, din adâncuri începură să răzbată chemările herghelegiilor care mânau tabunul cailor spre tabără.