Capitolul XXI.

Slujitorii îl dezlegară numaidecât, dar el, având picioarele amorţite, căzu la pământ, iar când îl ridicară, leşină iarăşi, fiindcă primise şi multe lovituri. În zadar îl duseră la porunca lui Zbyszko la foc, îi dădură să mănânce şi să bea, îl unseră cu grăsime, apoi îl acoperiră cu piei călduroase; Sanderus nu izbutea să-şi revină. În cele din urmă, căzu într-un somn atât de adânc, din care îl trezi cu greu cehul abia a doua zi.

Zbyszko, care ardea de nerăbdare, veni numaidecât la el. La început, nu putu afla nimic, deoarece, fie de frică după întâmplările de năprasnă, fie de moleşeala care cuprinde întotdeauna sufletele slabe, când trece primejdia, se porni pe un plâns atât de nestăpânit, încât se strădui zadarnic să răspundă la întrebările pe care i le puse. Suspinele îi astupau gâtul, buzele îi tremurau, iar din ochi i se scurgeau lacrimi atât de bogate, de parcă odată cu ele i se scurgea şi viaţa.

Într-un târziu, venindu-şi puţin în fire şi întremat cu lapte de iapă, cu care lituanienii se obişnuiseră să se întărească de la tătari, începu să se vaiete că „fiii lui Belial” îl bătuseră pe degeaba cu suliţele, că îi luaseră calul pe care ducea relicve foarte puternice şi scumpe, iar la sfârşit, că atunci când îl legaseră de copac, furnicile îi muşcaseră picioarele şi tot trupul, aşa că îl aşteaptă sigur moartea, dacă nu astăzi, cel târziu mâine.

Dar pe Zbyszko îl apucă în cele din urmă mânia şi-l luă la rost:

Netrebnicule, răspunde la ce te întreb şi ai grijă să nu ai parte de ceva şi mai rău!

Aici, nu prea departe, este un muşuroi de furnici roşii, spuse cehul. Stăpâne, porunceşte să-l aşeze pe el şi o să-şi recapete glasul de îndată.

Hlawa glumea şi zâmbi chiar, fiindcă nutrea multă bună-voinţă faţă de Sanderus, dar acesta se înspăimântă şi începu să zbiere:

Aveţi milă, aveţi milă de mine! Mai daţi-mi din băutura aia păgânească şi am să vă povestesc tot ce am văzut şi ce n-am văzut.

Dacă ai să minţi măcar o singură vorbă, am să-ţi bag băţul acesta pe gât! Îl ameninţă cehul.

Dar îi duse a doua oară la gură burduful cu lapte de iapă, pe care Sanderus îl înşfăcă şi lipindu-l de buze, începu să înghită cu lăcomie, aşa cum suge copilul la sânul mamei, închizând şi deschizând ochii cu schimbul. Până când sorbi vreo doi litri sau chiar mai mult, se scutură, îşi puse burduful pe genunchi şi spuse parcă băuse de nevoie:

Ce porcărie!

Apoi către Zbyszko:

Acum, întreabă-mă, izbăvitorule!

A fost şi soţia mea în detaşamentul cu care ai venit?

Pe chipul lui Sanderus se răsfrânse uimirea. Într-adevăr, auzise şi el că Danusia era soţia lui Zbyszko, dar întrucât cununia avusese loc în taină şi fusese răpită îndată după aceea, în sufletul lui o socotise întotdeauna numai ca pe fiica lui Jurând.

Se grăbi totuşi să răspundă:

Aşa-i, luminate voievod, a fost! Dar Zygfryd de Löwe şi Arnold von Baden au străpuns cercul atacatorilor.

Ai văzut-o? Întrebă tânărul cu inima bătând să-i spargă pieptul.

Nu i-am văzut faţa, stăpâne, dar am văzut un leagăn de răchită între doi cai, în care duceau pe cineva; o păzea tot guşteriţa aia de slujnică a călugărilor, care a venit de la Danveld la conacul din pădure. Am auzit dinspre leagăn şi un cântec jalnic.

Zbyszko mai că păli de emoţie, se aşeză pe un trunchi şi un răstimp nu mai ştiu ce să-l întrebe. Maćko şi cehul erau şi ei foarte mişcaţi, fiindcă aflaseră o veste mare şi însemnată. Poate că cehul se gândi în acest moment la stăpâna lui dragă, care rămăsese la Spychów şi pentru care această ştire semăna cu o osândire la suferinţă.

Urmă o clipă de tăcere.

În sfârşit, vicleanul Maćko, pe care Sanderus nu-l cunoştea şi despre care abia auzise înainte, se uită bănuitor la el şi întrebă:

Tu cine eşti şi ce-ai căutat printre teutoni?

Cine sunt eu, mărite cavaler, răspunse vagabondul, să-ţi răspundă acest prinţ viteaz, aici arătă spre Zbyszko, şi acest vânjos conte de Cehia, care mă cunosc de mult.

Aici, se pare că laptele de iapă începuse să-şi facă efectul asupra lui, fiindcă se însufleţi şi, întorcându-se către Zbyszko, continuă cu glas puternic în care nu mai era nici urmă de slăbiciunea dinainte:

Stăpâne, mi-ai salvat de două ori viaţa. Fără Domnia Ta m-ar fi mâncat lupii sau m-ar fi ajuns pedeapsa episcopilor, care induşi în eroare de duşmanii mei (O, ce ticăloasă e lumea asta), au dat poruncă să mă urmărească pentru vinderea relicvelor, pe care le bănuiau neadevărate. Dar Domnia Ta, stăpâne, m-ai apărat; datorită Domniei Tale, nici lupii nu m-au înfulecat, nici urmăritorii nu m-au ajuns, fiindcă m-au luat drept unul din oamenii Domniei Tale. Alături de Domnia Ta, nu mi-au lipsit niciodată nici mâncarea, nici băutura, mai bună decât laptele ăsta de iapă, care mă scârbeşte, dar din care am să mai beau, ca să arăt că un pelerin cuvios şi sărac nu se dă înapoi de la nici o suferinţă.

Spune repede, nepricopsitule, ce ştii şi nu mai bate câmpii! Îl grăbi Maćko.

Acesta, însă, mai duse o dată burduful la gură, îl goli de tot şi se întoarse din nou spre Zbyszko, ca şi când n-ar fi auzit cuvintele lui Maćko:

Iată de ce te-am îndrăgit, stăpâne. Sfinţii, cum zice Scriptura, au păcătuit de nouă ori într-un ceas, aşadar, şi lui Sanderus i se întâmplă să mai greşească, dar Sanderus n-a fost şi n-o să fie niciodată nerecunoscător. De aceea, atunci când nenorocirea s-a abătut asupra Domniei Tale, îţi mai aduci aminte ce ţi-am spus: am să merg din castel în castel şi învăţând oamenii pe drum, o să caut ce-ai pierdut. Pe unde n-am fost, pe cine n-am întrebat, ar fi mult de vorbit; ajunge că am găsit-o şi de atunci, cum se prinde scaiul de haina de lână, aşa m-am lipit şi eu de bătrânul Zygfryd. Am devenit sluga lui şi de la un castel la altul, dintr-o comturie în alta şi din oraş în oraş, m-am ţinut fără încetare după el până la bătălia din urmă.

În acest timp, Zbyszko îşi stăpâni emoţia şi spuse:

Îţi sunt recunoscător şi a ta va fi răsplata. Acum, însă, răspunde la ce te întreb: îmi juri pe mântuirea sufletului tău că trăieşte?

Jur pe mântuirea sufletului! Răspunse Sanderus serios.

De ce a plecat Zygfryd de la Szczytno?

Nu ştiu, stăpâne, dar bănuiesc: el n-a fost niciodată staroste la Szczytno şi poate că a plecat de frica poruncilor maestrului care, cum se zvonea, îi scrisese s-o dea ostatică prinţesei de Mazowsze. Poate că a fugit de frica acelei scrisori, fiindcă i se închircise sufletul de durere şi de dorul răzbunării lui Rotgier. Acum vorbeşte lumea că era fiul lui. Eu nu ştiu cum a fost, dar ştiu că şi-a pierdut minţile de mânie şi cât o trăi, n-o va slobozi pe fiica lui Jurând, voiam să zic: pe tânăra stăpână.

Mi se pare totul cam ciudat, îl întrerupse Maćko deodată, pentru că dacă bătrânul fecior de câine ar fi fost atât de pornit împotriva sângelui lui Jurând, ar fi ucis-o şi pe Danuśka.

A şi vrut s-o facă, răspunse Sanderus, dar i s-a întâmpla ceva şi pe urmă s-a îmbolnăvit rău, de era cât pe ce să-şi dea sufletul. Oamenii lui vorbesc mult despre asta. Unii zic că, mergând într-o noapte în turn, ca s-o omoare pe tânăra stăpână, a întâlnit un duh rău, alţii că a fost un înger. Destul că l-au găsit în zăpadă lângă turn fără simţire. Şi acum, când îşi aminteşte despre asta, i se face părul măciucă în vârful capului şi de aceea nu mai cutează să ridice mâna asupra ei şi nici să poruncească altora s-o facă. Îl poartă cu el pe fostul călău de la Szczytno, un mut, dar nu se ştie de ce, pentru că şi acesta se teme de el, ca şi toţi ceilalţi.

Aceste cuvinte făcură o mare impresie. Zbyszko, Maćko şi cehul se apropiară de Sanderus care îşi făcu semnul crucii şi vorbi mai departe:

Nu-i bine să te afli acolo printre ei. Nu de puţine ori am auzit şi am şi văzut lucruri de care ţi se încreţeşte pielea pe tine. Luminăţiilor Voastre v-am spus deja că bătrânul comtur a păţit ceva la cap. Păi, cum putea să fie altfel, când vin la el duhurile din lumea cealaltă! Ajunge să rămână singur, că şi începe să gâfâie ceva în jurul lui, ca şi când i s-ar tăia răsuflarea. Este acel Danveld pe care l-a omorât înfricoşătorul stăpân de la Spychów. Şi Zygfryd îi zice: „Ce vrei? Slujbele nu mai înseamnă nimic pentru tine, de ce vii la mine?” Iar celălalt se mulţumeşte doar să scrâşnească din dinţi şi pe urmă iar gâfâie. Dar de cele mai multe ori vine Rotgier, după care se simte miros de pucioasă, şi comturul vorbeşte şi mai mult cu el: „Nu pot, îi spune, nu pot! Când o să vin şi eu, atunci da, dar acum nu pot!” Am mai auzit şi când l-a întrebat: „Şi asta o să te uşureze, fiule?” Aşa o ţine mereu. Se mai întâmplă uneori ca două, trei zile să nu discute cu nimeni, dar pe faţă i se citeşte o suferinţă grozavă. Păzeşte şi el cu mare grijă leagănul împreună cu călugăriţa slujnică, aşa că pe tânăra stăpână nu poate s-o vadă nimeni niciodată.

Nu o chinuiesc? Întrebă Zbyszko surd.

Îţi spun adevărul adevărat, Domnia Ta, n-am auzit niciodată s-o bată şi nici ţipete, dar cântece pline de dor am auzit şi parcă uneori ciripea o pasăre.

Vai mie! Gemu Zbyszko printre dinţii încleştaţi.

Dar Maćko îi întrerupse întrebările.

Ajunge, zise. Acum, vorbeşte despre bătălie. Ai văzut? Cum au scăpat şi ce s-a întâmplat cu ei?

Am văzut, răspunse Sanderus, şi o să povestesc cum a fost. La început, au luptat grozav, dar când şi-au dat seama că sunt atacaţi din toate părţile, abia atunci au început să se gândească la fugă. Şi cavalerul Arnold, care este un adevărat uriaş, a rupt cel dintâi cercul şi a deschis un drum prin care s-au strecurat şi bătrânul comtur împreună cu câţiva oameni şi cu leagănul prins între doi cai.

Şi n-au fost urmăriţi? Cum s-a întâmplat că nu i-au ajuns din urmă?

Au fost urmăriţi, dar nu le-au putut face nimic, fiindcă ori de câte ori se apropiau prea mult, cavalerul Arnold se întorcea spre ei şi se lupta cu toţi. Ferească Dumnezeu să te baţi cu el, deoarece este un om cu o putere atât de mare, încât poate să ţină piept şi la o sută de oameni. De trei ori s-a întors în acest fel şi de trei ori i-a oprit pe urmăritori. Oamenii care îl însoţeau, au pierit cu toţii. Mi se pare că şi el a fost rănit, şi calul lui, dar a scăpat şi i-a asigurat timp de fugă bătrânului comtur.

Ascultându-i istorisirea, Maćko se gândea totuşi că Sanderus spunea adevărul, întrucât îşi aduse aminte că începând din locul în care Skirwoiłło dăduse bătălia, o mare parte din drumul spre înapoi era acoperită de trupuri măcelărite atât de îngrozitor, de parcă aici lucrase mâna unui uriaş.

Cum de-ai putut să vezi tu toate acestea? Îl întrebă pe Sanderus.

Le-am văzut, răspunse vânzătorul de relicve, pentru că m-am agăţat de coada unuia dintre caii care duceau leagănul şi am fugit odată cu ei, până când am căpătat o copită în burtă. Atunci, am leşinat şi de aceea am căzut în mâinile Domniilor Voastre.

E cu putinţă, zise Hlawa, dar ai grijă să nu spui vreo minciună, că n-o să-ţi fie bine.

Am şi acum semnul, răspunse Sanderus, cine vrea, poate să-l vadă; deşi e mai bine să te încrezi în cuvinte, decât să fii osândit pentru necredinţă.

Chiar dacă uneori ai spune adevărul fără să vrei, tot vei urla în iad pentru vânzarea lucrurilor sfinte.

Şi începură să se hârjonească, aşa cum aveau obiceiul mai de mult, dar Zbyszko îi întrerupse:

Ai venit prin ţinutul celălalt, aşa că-l cunoşti. Ce castele sunt prin apropiere şi unde ar fi putut să se ascundă Zygfryd şi Arnold?

Nu e nici un castel mai aproape, fiindcă pe acolo sunt numai păduri prin care s-a tăiat nu de mult drumul acela. Nici sate şi aşezări nu sunt, fiindcă pe cele care au fost, le-au ars chiar nemţii, întrucât atunci când a început războiul, oamenii de acolo, care sunt din aceeaşi seminţie cu cei de aici, s-au răzvrătit şi ei împotriva asupririi teutone. Eu cred, stăpâne, că Zygfryd şi Arnold rătăcesc acum prin pădure, şi vor vrea fie să se întoarcă de unde au venit, fie să se furişeze până la fortăreaţa spre care ne îndreptam înainte de înfrângere.

Mai mult ca sigur că aşa şi este! Încuviinţă Zbyszko.

Şi căzu adânc pe gânduri. Sprâncenele încruntate şi faţa concentrată arătau o mare sforţare a minţii, dar asta nu dură prea mult. După un răstimp, îşi înălţă capul şi spuse:

Hlawa, caii şi slujitorii să fie gata, fiindcă o să pornim îndată la drum.

Scutierul, care nu avea niciodată obiceiul să-i discute poruncile, se ridică fără un cuvânt şi se repezi la cai; în schimb, Maćko îşi holbă ochii la nepotul său şi întrebă mirat:

Păi. Zbyszko, încotro? Unde? De ce?

Dar acesta îi răspunse tot cu o întrebare:

Dar Domnia Ta ce crezi? N-ar trebui?

Bătrânul cavaler nu-i răspunse. Uimirea îi pieri treptat de pe chip; dădu o dată, de două ori din cap, în sfârşit, oftă din adâncul pieptului şi rosti răspunzându-şi parcă lui însuşi:

Da, sigur. N-avem ce face!

Şi se îndreptă şi el spre cai. Zbyszko se întoarse la cavalerul de Lorche şi cu ajutorul mazurianului care ştia nemţeşte, îi spuse:

Nu-ţi pot cere să mă ajuţi împotriva acestor oameni cu care ai slujit în acelaşi steag, aşa că eşti slobod să pleci unde vrei.

Acum, nu pot să te ajut cu paloşul împotriva onoarei mele de cavaler, răspunse de Lorche, şi nici libertatea n-o primesc. Îţi dau cuvântul meu că rămân ostaticul tău şi mă voi prezenta unde vrei, când mă vei chema. Iar dacă ai nevoie, să nu uiţi că Ordinul mă va schimba cu orice alt prins, fiindcă provin dintr-un neam puternic şi cu mari merite în folosul cavalerilor teutoni.

Începură să-şi ia rămas-bun, punându-şi mâinile pe umeri şi sărutându-se după obicei pe obraji, timp în care de Lorche îi mărturisi:

Voi pleca la Malborg sau la curtea din Mazowsze. Dacă n-ai să mă găseşti aici, o să fiu acolo. Trimisul tău să-mi spună doar două cuvinte: Lotaringia-Geldria!

Bine, răspunse Zbsyszko. Eu am să trec pe la Skirwoiłło, ca să-ţi dea un semn de care ascultă toţi samogiţienii.

După care porni către Skirwoiłło. Bătrâna căpetenie îi îndeplini rugămintea şi-l lăsă să plece fără nici o greutate, deoarece ştia despre ce este vorba. Ţinea la Zbyszko, îi era recunoscător pentru ultima bătălie şi afară de asta, n-avea nici un drept să-l reţină pe cavalerul din alt ţinut, care venise la el din propria voinţă. Mulţumindu-i deci pentru binele pe care i-l făcuse, îi dărui hrană cât să-i ajungă prin ţara pustiită de război şi se despărţiră urându-şi să se mai întâlnească în vreo luptă hotărâtoare cu teutonii.

Căci Zbyszko se grăbea, cuprins parcă de fierbinţeală. Când ajunse la oamenii lui, găsi totul pregătit şi pe unchiul Maćko în şa, îmbrăcat într-o cămaşă de zale şi cu coiful pe cap. Aşa că se apropie de el şi-l întrebă:

Mergi şi Domnia Ta cu noi?

Păi, ce-mi rămâne de făcut? Îi răspunse Maćko puţin răstit.

La acestea, Zbyszko nu mai zise nimic, îi sărută doar dreapta unchiului, apoi încălecă şi porniră.

Sanderus îi însoţea şi el. Ştiau drumul până la locul luptei, dar mai departe avea să-i călăuzească el. Nădăjduiau, de asemenea, că dacă aveau să întâlnească prin păduri ţărani din partea locului, aceştia, urându-şi stăpânii teutoni, îi vor ajuta să-i urmărească pe bătrânul comtur şi pe Arnold von Baden, despre puterea supraomenească şi bărbăţia căruia le povestise atâtea Sanderus.