Capitolul XXII.

Până la locul luptei în care Skirwoiłło îi biruise pe nemţi drumul era uşor, pentru că-l cunoşteau. Ajunseră deci repede la el şi-l parcurseră în grabă din pricina duhorii greu de suportat pe care o împrăştiau trupurile neîngropate. În trecere, alungară afară de lupi, stolurile uriaşe de ciori, corbi şi stănci, după care începură să caute urmele pe şleau. Cu toate că pe acelaşi drum trecuse mai înainte un detaşament întreg, încercatul Maćko găsi fără greutate în pământul călcat de atâtea picioare urmele unor copite uriaşe, care duceau pe direcţia de întoarcere şi altfel începu să le explice tinerilor cu mai puţină experienţă în îndeletnicirile războiului:

Noroc că după bătălie n-a mai plouat. Uitaţi-vă şi voi: calul lui Arnold, care purta în şa un bărbat peste măsură de mare, trebuie să fi fost şi el uriaş, aşa că este lesne de presupus că alergând la galop, izbea mai puternic cu copitele în pământ, decât atunci când mersese mai încet în partea cealaltă, aşa că lăsa urme mai mari. Priviţi cu atenţie, cei care aveţi ochi, cum prin locurile umede se văd întipărite potcoavele! Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să ne ţinem uşor după feciorii de câini, numai să nu se ascundă pe undeva în spatele unor ziduri de apărare.

Sanderus ne-a spus, îi aduse aminte Zbyszko, că nu se află castele prin apropiere, şi aşa şi este, deoarece teutonii au supus de curând ţinutul şi n-au avut timp să ridice fortăreţe. Unde pot să se ascundă? Ţăranii care locuiau aici sunt în tabăra lui Skirwoiłło, pentru că fac parte din acelaşi popor cu samogiţienii. Satele, cum spunea Sanderus, le-au ars chiar nemţii, iar femeile şi copii s-au pitit prin bungetele pădurii. Dacă nu cruţăm caii, o să-i ajungem.

Caii trebuie să-i cruţăm. Chiar dacă vom izbuti să-i ajungem, după aceea ei sunt scăparea noastră, îl dojeni Maćko.

Cavalerul Arnold, interveni Sanderus, a fost lovit în spinare cu o ghioagă în bătălie. La început, n-a luat-o în seamă, a luptat şi a ucis mai departe, dar mai târziu a fost nevoie să-l dezbrace, fiindcă aşa se întâmplă întotdeauna, deocamdată n-ai nimic, dar pe urmă te doare. De aceea, nu au cum să fugă prea repede şi poate că mai trebuie să se şi odihnească.

Spuneai că nu mai are pe nimeni cu el? Întrebă Maćko.

Mai sunt doi care ţin leagănul între şei, şi în afară de ei cavalerul Arnold şi bătrânul comtur. Mai erau destui, dar pe aceştia i-au omorât samogiţienii când i-au ajuns.

O să facem aşa, propuse Zbyszko: pe cei care duc leagănul, o să-i lege slujitorii noştri; Domnia Ta, unchiule, o să pui mâna pe Zygfryd, iar eu o să-l lovesc pe Arnold.

Păi cum! Răspunse Maćko, lui Zygfryd o să-i fac faţă, că din mila Domnului Iisus, mai am încă putere în oase! Tu, însă, nu trebuie să te încrezi prea mult în tine, că aud că potrivnicul este un uriaş.

Oho! O să vedem! Se burzului Zbyszko.

Ştiu că eşti puternic, nu zic, dar sunt alţii şi mai puternici ca tine. Ai uitat oare de cavalerii noştri, pe care i-am văzut la Cracovia? Cu Powała de Taczew te-ai descurca? Sau cu Paszko Złodziej de Biskupice şi mai ales cu Zawisza Czarny? Ai? Nu te înfoia prea mult în pene şi deschide ochii bine.

Nici Rotgier nu era un slăbănog, mormăi Zbyszko.

Dar pentru mine nu se va găsi nimic de făcut? Întrebă cehul.

Nu primi nici un răspuns, întrucât Maćko se gândea la altceva.

Dacă Dumnezeu ne va binecuvânta, zise, o să ajungem pe urmă în pădurile din Mazowsze. Acolo, n-o să mai fie nici o primejdie şi se vor sfârşi toate necazurile.

Dar după o clipă oftă, gândindu-se fără îndoială că nici atunci nu se vor încheia toate grijile, căci trebuie să facă şi pentru nefericita Jagienka ceva.

Ehei! Murmură, ciudate sunt căile Domnului. M-am întrebat nu o dată de ce nu ţi-a fost dat şi ţie să te însori în linişte şi eu să trăiesc la voi? Fiindcă aşa se petrec lucrurile de obicei şi dintre toţi şlahticii din regatul nostru, numai noi colindăm pe drumuri şi prin hârtoape, în loc să ne vedem de gospodărie, cum a lăsat Dumnezeu.

Adevărat, dar asta-i voia Domnului! Răspunse Zbyszko.

Şi o vreme, merseră în tăcere, după care bătrânul cavaler se întoarse iarăşi către nepotul său:

Tu ai încredere în acest târâie-brâu? Ce fel de om este?

Este un om uşuratic şi poate înşelător, dar faţă de mine s-a arătat foarte binevoitor; nu mă tem că mă va trăda.

Dacă-i aşa, să meargă înainte, căci dacă îi va ajunge, nu se vor speria de el. O să le spună că a fugit din robie şi nu le va fi greu să-l creadă. E mai bine aşa, fiindcă dacă o să ne vadă de departe, o să se ascundă pe undeva sau o să se pregătească de apărare.

Noaptea, n-o să plece înainte de unul singur, fiindcă-i fricos, răspunse Zbyszko, dar ziua, sigur că este mai bine aşa. O să-i spun să se oprească de trei ori pe zi şi să ne aştepte; dacă n-o să-l găsim la locul de popas, înseamnă că este cu ei, şi atunci, mergând pe urmele lui, o să-i atacăm pe neaşteptate.

N-o să-i prevină?

Nicidecum. Ţine mai mult la mine, decât la ei. O să-i mai spun şi că-l vom lega şi pe el, ca să nu se teamă mai apoi de răzbunarea lor. Să nu arate că-i de-al nostru.,.

Te-ai gândit să-i laşi vii pe ceilalţi?

Păi, cum altfel? Se miră Zbyszko întrucâtva. Uite, Domnia Ta. Dacă asta s-ar întâmpla în Mazowsze, sau undeva la noi, i-am provoca şi am lupta pe viaţă şi pe moarte, dar aici, în ţara lor, n-avem cum. Aici, este vorba de Danuśka şi de grabă. Trebuie să ne facem treaba iute şi în tăcere, ca să n-avem necazuri, iar pe urmă, cum ziceai şi Domnia Ta, să ne pierdem urma prin pădurile mazoviene. Atacându-i prin surprindere, s-ar putea să-i găsim fără armuri, ba chiar fără paloşe! Cum putem să-i ucidem? Acum, suntem amândoi cavaleri învestiţi, ca şi ei.

Aşa este, adeveri Maćko, dar poate că s-ar putea ajunge şi la luptă.

Dar Zbyszko se încruntă şi pe faţă i se răsfrânse o îndârjire moştenite se pare de toţi bărbaţii din Bogdaniec, fiindcă într-o clipă începu să semene cu Maćko, ca şi când ar fi fost fiul lui.

Ce mi-aş dori eu, rosti surd, ar fi să-l zvârl la picioarele lui Jurând pe câinele acesta sângeros de Zygfryd! Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Să te ajute! Repetă Maćko.

Tăifăsuind astfel, parcurseră o bucată bună de drum, deoarece se lăsă o noapte senină într-adevăr, dar fără Lună. Fură nevoiţi să se oprească, să lase caii să se odihnească şi oamenii să se refacă mâncând şi dormind. Înainte de culcare, Zbyszko îl anunţă pe Sanderus că a doua zi o să plece înainte, lucru cu care acesta se învoi de îndată, rugându-se doar ca în caz de primejdie din cauza vreunui animal sau a oamenilor să aibă dreptul să fugă spre ei. Obţinu, de asemenea, să se poată opri nu de trei, ci de patru ori pe zi să-i aştepte, pentru că, atunci când este singur, îl apucă întotdeauna urâtul, chiar şi în ţinuturile creştinate, ca să nu mai vorbim de nişte păduri atât de sălbatice şi respingătoare ca acestea, în care se află acum.

Poposiră deci pentru noapte şi după ce mâncară, se întinseră pe piei în jurul unui foc mic, aprins într-o adâncitură la o jumătate de stadie de drum. Slujitorii păzeau cu rândul caii care, tăvălindu-se îndestul, moţăiau după ce-şi mâncaseră raţia, rezemându-şi capetele unul pe grumazul celuilalt. Dar abia apucară zorii să albească puţin copacii, că Zbyszko se ridică cel dintâi, îi trezi pe ceilalţi şi porniră la drum înainte de a se lumina bine de ziuă. Urmele copitelor uriaşe ale armăsarului lui Arnold le găsiră iarăşi fără greutate, întrucât se întăriseră în pământul de obicei jilav. Sanderus plecă înainte şi îl pierdură repede din ochi, dar cu toate acestea, la jumătatea timpului dintre răsăritul soarelui şi amiază, îl găsiră la popas. Le spuse că nu văzuse nici ţipenie de om, afară de un bour uriaş, de care nu fugise totuşi, deoarece animalul se ferise cel dintâi din calea lui. În schimb, la amiază, pe la prânzul mic, declară că zărise un ţăran, un prisăcar cu o scară de cânepă, dar nu-l oprise numai de teamă că puteau fi mai mulţi în adâncul pădurii. Încercase să-l întrebe de una, de alta, dar nu se putuseră înţelege.

În timpul popasului următor, Zbyszko începu să se neliniştească. Ce se va întâmpla când vor ajunge prin locuri mai înalte şi mai uscate, unde pe drumul întărit s-ar putea să dispară urmele? De asemenea, dacă urmărirea va dura prea mult şi vor trece printr-un ţinut mai populat, unde locuitorii se obişnuiseră de mult să asculte de teutoni, atunci atacul prin surprindere şi eliberarea Danusiei ar deveni cu neputinţă. Chiar dacă Zygfryd şi Arnold n-ar fi fost apăraţi de zidurile vreunui castel sau întărituri, populaţia din partea locului ar fi ţinut cu ei.

Dar din fericire, aceste temeri se arătară de prisos, fiindcă la următorul loc de popas nu-l mai găsiră la timpul convenit pe Sanderus. În schimb, descoperiră într-un pin de la marginea drumului, o scobitură mare în formă de cruce făcută de curând. Atunci priviră unii la alţii şi feţele li se alungiră, iar inimile îşi înteţiră bătaia. Maćko şi Zbyszko descălecată numaidecât, ca să cerceteze urmele pe pământ şi le căutară cu grijă, dar nu prea mult, pentru că le săriră singure în ochi.

Se vede că Sanderus se abătuse din drum în pădure, luându-se după urmele mari de copite, nu atât de adânci ca pe drum, dar destul de vizibile, deoarece solul era aici mlăştinos şi calul greoi călcase de fiecare dată peste stratul de ace putrezite, în care rămăseseră gropi cu marginile negre.

Privirea ageră a lui Zbyszko observă şi alte urme, aşa că încălecă şi, urmat de Maćko, începură să se sfătuiască în şoaptă cu cehul, ca şi când duşmanul s-ar fi aflat prin apropriere.

Cehul era de părere să meargă pe jos, dar ei se împotriviră, fiindcă nu ştiau cât de departe vor trebui să meargă prin pădure. Slujitorii aveau să meargă totuşi înaintea lor, şi dacă vor vedea ceva, să le dea de ştire, ca să fie pregătiţi.

Într-adevăr, curând intrară şi ei în pădure. A doua scobitură în coaja unui pin le dădu de înţeles că nu-i pierduseră urma lui Sanderus. Îşi dădură repede seama că se află pe o cărare pe care umblau nu o dată şi oamenii. Atunci nu se mai îndoiră că vor găsi vreo aşezare în pădure şi în ea pe cei pe care-i căutau.

Soarele coborâse puţin şi lumina auriu printre copaci. Se apropia o seară frumoasă. Pădurea era tăcută, deoarece fiarele şi păsăretul se pregăteau de odihnă. Doar unde şi unde, printre ramurile ce luminau în soare, se iţeau veveriţele roşii în potopul de raze. Zbyszko, Maćko, cehul şi slujitorii înaintau unul după altul. Ştiind că slujitorii care mergeau pe jos erau mult înaintea lor şi aveau să-i anunţe, bătrânul cavaler tăifăsuia cu nepotul, fără să mai coboare glasul.

Să ţinem cont de soare, îi spuse. De la ultimul popas până la locul în care era crucea scobită, am mers destul de mult. Pe orologiul de la Cracovia, ar fi vreo trei ceasuri. Asta înseamnă că Sanderus este de mult împreună cu ei şi a avut timp destul să le povestească ce-a păţit. Numai să nu te trădeze.

Nu mă va trăda, îl linişti Zbyszko.

Şi numai să-l creadă, sfârşi Maćko, fiindcă dacă nu-l cred, va fi rău de el.

Păi, de ce să nu-l creadă. Parcă de noi ştiu? Iar pe el îl cunosc. Nu numai o dată se întâmplă ca un ostatic să fugă din robie.

Pentru că eu mă gândesc că dacă le-a spus că a scăpat din robie, poate că se vor teme de cei ce l-ar putea urmări şi vor porni mai repede la drum.

Nu. El se pricepe să-i ducă şi cu vorba. Înţeleg şi ei că urmăritorii n-ar ajunge atât de departe.

Tăcură un răstimp, dar după o clipă, Maćko avu impresia că Zbyszko îi şopteşte ceva, aşa că se întoarse şi-l întrebă:

Ce spui?

Zbyszko, însă, avea ochii ridicaţi spre cer şi nu-i şoptea lui Maćko, ci o încredinţa pe Danusia în grija lui Dumnezeu; pe ea şi încercarea lui de a o scăpa.

Maćko începu şi el să se închine, dar abia îşi făcu o dată semnul crucii, că unul dintre slujitorii trimişi înainte se apropie deodată de el din desişul de alun.

Uite smolăria! Îl vesti. Acolo sunt!

Stai! Şopti Zbyszko, şi în aceeaşi clipă descălecă de pe cal.

După el, săriră Maćko, cehul şi slujitorii, dintre care trei primiră porunca să rămână cu caii, să-i fie la îndemână şi să aibă grijă, Doamne fereşte, ca vreunul dintre armăsari să nu necheze. Celorlalţi cinci, Maćko le zise:

Acolo vor fi doi grăjdari şi Sanderus, pe care să-i legaţi într-o clipită, iar dacă vreunul este înarmat şi vrea să se apere, una în cap şi gata! Şi porniră îndată mai departe. Pe drum, Zbyszko îi mai şopti unchiului său:

Domnia Ta te repezi la bătrânul Zygfryd, iar eu la Arnold.

Numai să ai grijă, îl preveni bătrânul.

Şi-i făcu cehului cu ochiul, dându-i de înţeles ca în orice clipă să fie gata să-i sară în ajutor tânărului stăpân.

Acesta încuviinţă din cap că aşa va face, trase aer în piept şi încercă paloşul să vadă dacă iese uşor din teacă.

Dar Zbyszko îl văzu şi-i spuse:

Nu! Ţie îţi poruncesc să te repezi la leagăn şi să nu te mişti de lângă el în timpul bătăliei.

Înaintară repede şi fără zgomot prin desişul de alun, dar nu ajunseră prea departe, deoarece cel mult după două stadii, tufişurile se întrerupeau deodată, lăsând loc unui luminiş în care se vedeau cuptoarele stinse de păcură şi două bordeie de pământ, adică „nume”, unde locuiseră păcurarii până când îi alungase războiul de aici. Soarele care apunea lumina puternic cuptorul, lunca şi cele două bordeie destul de depărtate unul de celălalt. Înaintea unuia dintre ele şedeau pe un trunchi doi cavaleri, iar înaintea celui de-al doilea, un om simplu, spătos şi cu părul roşcat, şi Sanderus. Aceştia doi erau ocupaţi să frece cu cârpe platoşele, iar la picioarele lui Sanderus, afară de acestea, se mai aflau două paloşe, pe care, se pare, că avea de gând să le cureţe mai târziu.

Uite, îi atrase Maćko atenţia lui Zbyszko, strângându-l de braţ cu toată puterea, dacă le-ar mai ţine măcar o clipă aşa. Le-a luat înadins paloşele şi platoşele. Bine! Cel cu barba căruntă trebuie să fie.

Înainte! Strigă Zbyszko deodată.

Şi se năpustiră ca viforul în luminiş. Ceilalţi săriră şi ei în picioare, dar înainte de a ajunge la Sanderus, înfricoşătorul Maćko îl înşfăcă pe bătrânul Zygfryd de piept, îl îndoi pe spate şi într-o clipă încălecă pe el. Zbyszko şi Arnold se încleştară ca doi ereţi, se prinseră în braţe şi începură să se opintească din răsputeri. Neamţul spătos, care şedea mai înainte lângă Sanderus, se repezi să pună mâna pe paloş, dar înainte de a izbuti să lovească, Wit, slujitorul lui Maćko, îl izbi cu baltagul în cap şi-l întinse la pământ. După aceea, dădură buzna să îndeplinească porunca bătrânului stăpân şi să-l lege pe Sanderus, însă acesta, deşi ştia că aşa conveniseră, începu să zbiere de frică asemenea unui viţel căruia i se taie beregata.

Dar Zbyszko, cu toate că era atât de vânjos, încât strângând în mână o ramură verde era în stare să stoarcă sucul din ea, îşi dădu seama că parcă nu nimerise în braţele unui om, ci între labele unui urs. Simţi chiar că dacă n-ar fi avut armura pe el, neştiind dacă nu va trebui să lupte cu paloşul, neamţul uriaş i-ar fi frânt coastele sau poate că i-ar fi rupt şira spinării. Tânărul îl ridicase într-adevăr puţin, dar el îl săltă şi mai mult şi, adunându-şi toate puterile, voia să-l trântească la pământ, ca să nu se mai ridice.

Dar Zbyszko îl strânse şi el cu un efort supraomenesc, încât ochii neamţului se învăpăiată de sânge, după care îi vârî un picior între genunchi, îl lovi la îndoitură şi-l doborî la pământ.

Mai degrabă se prăvăliră amândoi şi tânărul nimeri dedesubt, dar în aceeaşi clipă, Maćko, care veghea la toate, îl lăsă pe Zygfryd pe jumătate strivit în mâinile slujitorilor, iar el se repezi la cei căzuţi, îi cetlui cât ai bate din palme picioarele lui Amold cu cureaua, după care se aşeză pe el ca pe un mistreţ şi-i împunse ascuţişul pumnalului de grumaz.

Neamţul răcni înfricoşător şi mâinile îi căzură fără vlagă pe şoldurile lui Zbyszko, apoi începu să geamă, nu atât din pricina împunsăturii, cât din cauza durerii groaznice pe care o simţi în spinare de la lovitura cu ghioaga, pe care o primise în timpul luptei cu oastea lui Skirwoiłło.

Maćko îl apucă de guler cu amândouă mâinile şi-l trase de pe Zbyszko, care se ridică de jos, aşezându-se puţin în capul oaselor, apoi vru să se scoale, dar nu putu, aşa că se aşeză din nou şi rămase un răstimp mai lung fără mişcare. Avea faţa palidă şi asudată, ochii năpădiţi de sânge şi buzele învineţite; privea înainte parcă în neştire.

Ce ai? Îl întrebă Maćko neliniştit.

Nimic, numai că sunt foarte ostenit. Ajută-mă să mă ridic în picioare.

Maćko îl luă de subsuori şi-l ridică dintr-odată.

Poţi să stai în picioare?

Pot.

Te doare ceva?

Nimic. Numai că mi se taie răsuflarea.

În acest timp, cehul văzând că pe medean totul se sfârşise, apăru înaintea „numei”, ţinând-o de grumaz pe călugăriţa slujnică. La această privelişte, Zbyszko uită de oboseală, puterile îi reveniră numaidecât şi, ca şi când nu s-ar fi luat la trântă niciodată cu îngrozitorul Arnold, dădu fuga spre „numă”.

Danuśka! Danuśka!

Dar la chemarea lui, nu răspunse nici un glas.

Danuśka! Danuśka! Repetă Zbyszko.

Şi tăcu. Înăuntru era întuneric, de aceea, în primul moment nu izbuti să vadă nimic. În schimb, de dincolo de pietrele de lângă foc, ajunse până la el o răsuflare gâfâită, şuierătoare, ca a unui animal la pândă.

Danuśka! Pe viul Dumnezeu, eu sunt, Zbyszko!

Abia atunci desluşi în întuneric ochii ei larg deschişi, înspăimântaţi, rătăciţi. Se repezi spre ea şi o ridică, dar ea nu-l cunoscu şi smulgându-i-se din braţe, începu să repete în şoaptă:

Mi-e frică! Mi-e frică! Mi-e frică!