Capitolul XXIII.

Nu-i slujiră la nimic cuvintele blânde, nici mângâierile şi rugăminţile. Danusia nu recunoscu pe nimeni şi nu-şi recăpăta cunoştinţa. Singura simţire care-i stăpânea toată fiinţa, era spaima păsărelelor prinse în laţ. Când îi aduseră mâncarea, nu vru să bage nimic în gură de faţă cu oamenii, cu toate că privirile lacome pe care le arunca spre mâncare, îi dovedeau foamea poate chiar îndelungată. Când rămase singură, se repezi la mâncare cu lăcomia unei vietăţi sălbatice, dar când Zbyszko intră înăuntru, fugi repede într-un colţ şi se ascunse după o legătură de hamei. În zadar Zbyszko îşi desfăcu braţele, în zadar întinse mâinile şi o rugă înăbuşindu-şi lacrimile. Nu vru să iasă din ascunzătoare nici atunci când aţâţară focul şi la lumina lui putea să-i vadă bine trăsăturile lui Zbyszko. Părea că îşi pierduse mintea odată cu simţurile. El, în schimb, se uita la ea şi la chipul ei slăbit cu groaza întipărită pe el, la ochii stinşi, la zdrenţele veşmintelor în care era îmbrăcată, şi inima scâncea în el de durere şi de turbare, gândindu-se pe ce mâini încăpuse şi cum se purtaseră cu ea. În cele din urmă, îl cuprinse un val de mânie atât de năprasnică, încât puse mâna pe paloş şi se repezi cu el la Zygfryd. L-ar fi omorât, fără îndoială, dacă Maćko nu l-ar fi luat de braţ.

Atunci, începură să se smucească aproape ca doi vrăjmaşi, dar tânărul era atât de vlăguit de lupta dinainte cu uriaşul Arnold, încât bătrânul cavaler îl dovedi şi strigă răsucindu-i braţul:

Ai înnebunit sau ce ţi s-a întâmplat?

Dă-mi drumul! Răspunse Zbyszko scrâşnind, că mi se rupe sufletul.

N-are decât să se rupă! Nu-ţi dau drumul! Prefer să-ţi spargi capul, decât să te faci de râs pe tine şi tot neamul nostru.

Şi strângându-i ca într-un cleşte de fier mâna lui Zbyszko, începu să-l ameninţe:

Bagă de seamă! Răzbunarea n-o să fugă de tine, iar tu eşti învestit cavaler. Cum adică? O să omori un ostatic legat? Pe Danuśka n-o ajuţi cu nimic, iar tu cu ce te alegi? Cu nimic, doar cu ruşinea. O să-mi spui că şi regii, şi principii se întâmplă să-şi ucidă prinşii câteodată? Da, dar nu la noi! Şi ce li se trece lor cu vederea, nu ţi se trece ţie. Ei au regate, oraşe, castele, dar tu ce ai? Onoarea de cavaler. Pe ei nu-i osândeşte nimeni, pe când pe tine or să te scuipe toţi în faţă. Vino-ţi în fire, pentru Dumnezeu!

Se aşternu o clipă de tăcere.

Dă-mi drumul, repetă Zbyszko mohorât, n-o să-l omor.

Vino lângă foc, să ne sfătuim.

Şi-l trase de mână alături de focul aţâţat lângă cuptorul de smoală. Aici se aşezară, şi Maćko căzu puţin pe gânduri, apoi zise:

Să nu uiţi şi că i l-ai promis pe câinele acesta bătrân lui Jurând. O să se răzbune el şi pentru chinurile lui, şi pentru ale Danusiei! O să i-o plătească el, n-ai grijă! Şi se cuvine să-l ajuţi. Merită! Ce n-ai voie să faci tu, are Jurând, fiindcă nu el l-a luat prins, ci l-a căpătat în dar de la tine. El poate să-l jupoaie de piele fără frică şi ruşine, înţelegi?

Înţeleg, răspunse Zbyszko. Ai dreptate.

Se pare că-ţi vine mintea la loc. Dacă diavolul îţi mai dă ghes, adu-ţi aminte că l-ai mai provocat şi pe Lichtenstein, şi pe alţi teutoni, iar dacă ai ucide un ostatic neînarmat şi slujitorii ar răspândi această veste, nici un cavaler n-ar mai vrea să lupte cu tine şi ar avea dreptate. Ferească Dumnezeu! E şi aşa destulă nenorocire, să nu mai fie şi ruşine. Mai bine hai să vorbim ce trebuie să facem şi cum să procedăm.

Să vorbim! Se învoi tânărul.

Uite părerea mea: pe vipera asta, care a păzit-o pe Danusia, am putea s-o omorâm, dar pentru că nu se cade ca un cavaler să-şi mânjească mâinile cu sângele unei femei, o să i-o trimitem prinţului Janusz. Ea a urzit trădarea încă pe când era la conacul de vânătoare, alături de prinţ şi de prinţesă. S-o judece tribunalul din Mazowsze şi dacă n-o s-o tragă pe roată pentru asta, înseamnă că vor să sfideze dreptatea dumnezeiască. Avem nevoie de ea câtă vreme trebuie să aibă grijă de Danusia, dar după aceea, putem s-o legăm de coada unui cal. Acum trebuie să ne îndreptăm spre pădurile din Mazowsze.

Nu chiar acum, fiindcă e noapte. Poate că mâine va da Dumnezeu şi Danusia se va simţi mai bine.

Şi caii trebuie să se odihnească. Pornim în revărsatul zorilor.

Îi întrerupse glasul lui Arnold von Baden care, zăcând pe spate în apropiere, legat de propria spadă, începu să strige ceva pe nemţeşte. Bătrânul Maćko se ridică şi se duse spre el, dar neputându-i înţelege vorbele, începu să-l caute din ochi pe ceh.

Hlawa, însă, nu putu să vină numaidecât, pentru că era ocupat cu altceva. În timp ce ei se sfătuiau lângă foc, el se dusese la călugăriţa slujnică şi luând-o de grumaz şi scuturând-o ca pe un păr, îi zise:

Ascultă, căţea! Hai înăuntru să aşterni nişte piei pentru tânăra stăpână, dar înainte pe ea s-o îmbraci în hainele ei, iar tu să le iei pe cele în care i-aţi poruncit să umble ea. Fi-v-ar mama!

Şi neputându-şi stăpâni mânia, o zgâlţâi cu atâta putere de mai să-i iasă ochii din cap. Poate că i-ar fi răsucit grumazul, dar pentru că socotea că mai au nevoie de ea, îi dădu drumul şi-i spuse:

Iar după aceea o să căutăm şi pentru tine o creangă.

Călugăriţa înfricoşată îi îmbrăţişă picioarele, dar când drept răspuns o împinse cu scârbă, fugi înăuntru şi aruncându-se la picioarele Danusiei, începu să scâncească:

Apără-mă! Nu mă lăsa!

Danusia, însă, se mulţumi să închidă ochii, iar printre buze nu-i ieşi decât o şoaptă înăbuşită, ca de obicei.

Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică!

Apoi înţepeni cu totul, deoarece fiecare apropiere de ea a slujnicei, avea întotdeauna acelaşi rezultat. Aşternându-i pieile, slujnica o aşeză pe ele ca pe o statuetă de lemn sau de ceară, iar ea se aşeză lângă foc, temându-se să mai iasă din încăpere.

Dar cehul intră în curând şi adresându-i-se mai întâi Danusiei, îi spuse:

Te afli printre prieteni, stăpână, aşadar, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dormi în pace!

Şi făcu semnul crucii asupra ei, după care, fără să ridice glasul, ca să n-o sperie, îi zise slujnicei:

Tu ai să te întinzi legată în prag, dar dacă ai să te mai văicăreşti, o să-ţi frâng grumazul. Scoală-te şi pleacă!

Şi scoţând-o din colibă, o legă bine, apoi se duse la Zbyszko.

Am dat poruncă s-o îmbrace pe tânăra stăpână în hainele în care era îmbrăcată guşteriţa, îi şopti. Culcuşul e aşternut şi stăpâna doarme. Ar fi bine să nu te mai duci acolo, stăpâne, ca să nu se sperie. Să dea Dumnezeu ca mâine, după ce se odihneşte, să-şi vină în fire, iar acum, Domnia Ta gândeşte-te la mâncare şi la odihnă.

O să mă întind lângă prag, răspunse Zbyszko.

Atunci, o s-o mut pe căţeaua asta mai lângă leşul cu plete roşcate, dar acum trebuie să iei ceva să mănânci, fiindcă te aşteaptă destulă trudă şi drum lung.

Spunând aceasta, se duse să scoată din desagi carne afumată şi napi luaţi din tabăra samogiţiană, dar abia apucă să-i aşeze mâncarea dinainte, că Maćko îl chemă la Arnold.

Ia vezi, îi spuse, ce vrea mută-muntele acesta, pentru că, deşi ştiu câteva vorbe, nu pricep mai nimic.

Stăpâne, o să-l aduc la foc şi o să vorbiţi acolo, răspunse cehul.

Şi desfăcându-şi cingătoarea, i-o vârî pe sub braţe şi-l luă în spinare. Se îndoi destul de mult sub greutatea uriaşului, dar fiind foarte puternic, îl cără la foc şi-l trânti ca pe un sac de mazăre alături de Zbyszko.

Scoateţi-mi cătuşele, ceru teutonul.

Am putea s-o facem, îi răspunse bătrânul Maćko prin mijlocirea cehului, dacă ai jura pe onoarea de cavaler că te vei socoti ostatic. Şi aşa, însă, am să poruncesc să-ţi scoată paloşul de sub genunchi şi să-ţi dezlege mâinile, ca să te poţi aşeza lângă noi, dar legătura de la picioare nu ţi-o scot până când nu ne înţelegem.

Şi-i făcut un semn din cap cehului, iar acesta îi eliberă mâinile, apoi îl ajută să se aşeze. Arnold privi cu trufie la Maćko, la Zbyszko şi întrebă:

Cine sunteţi voi?

Dar tu cum îndrăzneşti să întrebi? Ce te priveşte pe tine? Află şi singur.

Mă priveşte, fiindcă aş putea să jur pe onoarea mea de cavaler.

Poftim, uită-te!

Şi Maćko, dându-şi pulpana la o parte, îi arătă centura de cavaler de pe şolduri.

La acestea, teutonul rămase foarte mirat şi abia după un răstimp, urmă:

Cum e cu putinţă? Şi tâlhăriţi după pradă prin pădure? Îi ajutaţi pe păgâni împotriva creştinilor?

Minţi! Strigă Maćko.

Şi în acest fel începu discuţia, neprietenoasă, trufaşă, adesea semănând cu o ceartă. Când Maćko răspunse totuşi cu înflăcărare că tocmai Ordinul împiedică primirea botezului de către lituanieni, şi când îi arătă toate dovezile, se miră iarăşi Arnold şi tăcu, deoarece adevărul era atât de limpede, încât n-aveai cum să nu-l vezi sau să te împotriveşti. Îl uimiră îndeosebi pe neamţ acele cuvinte pe care Maćko le rosti făcând semnul crucii: „Cine ştie pe cine slujiţi voi cu adevărat, dacă nu toţi, unii dintre voi!” şi îl uimiră pentru că şi înăuntrul Ordinului exista bănuială că unii comturi i se închină satanei. Nu li s-a adus nici o vină pentru asta şi n-a avut loc nici un proces, ca să nu atragă ruşinea asupra tuturor, dar Arnold ştia bine că printre fraţi se vorbeşte în şoaptă despre astfel de lucruri. Pe de altă parte, Maćko, ştiind din povestirile lui Sanderus despre purtarea neînţeleasă a lui Zygfryd, îl îngrijoră de-a binelea pe uriaşul cumsecade.

Dar Zygfryd, cu care ai mers împreună la luptă, zise, îi slujeşte oare lui Dumnezeu şi lui Cristos? N-ai auzit oare nicăieri că vorbeşte cu duhurile, că şopteşte şi râde sau scrâşneşte cu ele?

Este adevărat! Murmură Arnold.

Dar Zbyszko, căruia un nou val de mânie îi inundă inima, strigă deodată:

Tocmai tu vorbeşti de onoarea de cavaler? Ruşine ţie, fiindcă ai ajutat un călău vândut diavolului! Ruşine ţie că ai privit liniştit la chinurile unei femei şi fiice de cavaler, dacă n-ai torturat-o tu însuţi. Ruşine!

Arnold holbă ochii şi făcându-şi uluit semnul crucii, exclamă:

În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului! Cum adică? Fata aceea nebună, în mintea căreia se zbânţuie douăzeci şi şapte de diavoli? Eu?

Vai mie, vai mie! Îl opri Zbyszko cu glasul răguşit.

Şi apucând mânerul pumnalului, începu să privească iarăşi sălbatic spre locul în care zăcea Zygfryd în întuneric.

Maćko îi puse liniştit mâna pe umăr şi apăsându-l cu toată puterea, ca să-i revină judecata, se întoarse către Arnold şi-i spuse:

Femeia aceea este fiica lui Jurând de Spychów şi soţia acestui tânăr cavaler. Acum înţelegi de ce v-am urmărit şi de ce eşti ostaticul nostru?

Pentru Dumnezeu! Se minună Arnold. Cum aşa? De unde? Ea are mintea rătăcită.

Pentru că teutonii au răpit-o ca pe un miel nevinovat şi au adus-o prin chinuri în starea asta.

La auzul cuvintelor „miel nevinovat”, Zbyszko îşi duse pumnul la gură şi strânse degetele cu dinţii, iar din ochi începură să-i picure una după alta de durere nespusă boabe mari de lacrimi. Arnold şedea îngândurat. Cehul îi istorisi în câteva cuvinte despre trădarea lui Danveld, răpirea Danusiei, chinurile lui Jurând şi duelul cu Rotgier. Când sfârşi, se lăsă tăcerea tulburată doar de foşnetele pădurii şi de trosnetul lemnelor de pe foc.

Şi stătură aşa un răstimp mai lung; în sfârşit, Arnold înălţă capul şi rosti:

Vă jur nu numai pe onoarea de cavaler, ci şi pe crucea lui Cristos că aproape n-am văzut-o pe această femeie, că n-am ştiut cine este şi n-am ajutat niciodată la chinuirea ei.

Atunci, jură şi că vei merge de bunăvoie după noi şi nu vei încerca să fugi şi-am să poruncesc să te dezlege, promise Maćko.

Fie şi aşa cum spui, jur! Unde mă veţi duce?

În Mazowsze, la Jurând de Spychów.

Zicând acestea, Maćko îi tăie el însuşi frânghia de la picioare, apoi îi arătă carnea şi napii. După un timp, Zbyszko se ridică şi plecă să se odihnească lângă prag, unde n-o mai găsi pe călugăriţa slujnică, întrucât o luaseră mai înainte cu ei slujitorii la cai. Acolo, întinzându-se pe pielea pe care i-o adusese Hlawa, se hotărî să aştepte fără să doarmă ca zorile să aducă vreo schimbare în bine în purtarea Danusiei.

Cehul reveni la foc, deoarece îi apăsa sufletul ceva despre care voia să discute cu bătrânul cavaler de Bogdaniec. Îl găsi şi pe el adâncit în gânduri şi neluând în seamă sforăitul lui Arnold care, după ce înfulecase pe săturate carne afumată şi napi, căzuse într-un somn de piatră.

Domnia Ta nu dormi, stăpâne? Întrebă scutierul.

Mi s-a speriat somnul, răspunse Maćko. Să dea Dumnezeu ca ziua de mâine să fie bună.

Şi spunând acestea, privi spre stele.

Se vede Carul Mare pe cer, iar eu mă tot gândesc cum o să fie.

Nici mie nu-mi arde de somn, fiindcă mi-e gândul la stăpâna de Zgorzelice.

Aha, aşa-i, altă belea! Păi ea se află la Spychów.

Păi, la Spychów. Am adus-o fără nici un rost de la Zgorzelice.

A vrut şi ea să se ducă la abate, iar când abatele n-a mai fost, ce era să fac, îşi pierdu răbdarea Maćko, căruia nu-i plăcea să vorbească despre asta, pentru că se simţea vinovat în sinea lui.

Adevărat, dar acum ce facem?

Hm! Ce să facem? O s-o duc înapoi acasă şi facă-se voia Domnului!

După o clipă, însă, adăugă:

Mă rog să fie cum o vrea Dumnezeu, dar măcar dacă Danuśka asta ar fi sănătoasă şi la fel cu ceilalţi oameni, cel puţin am şti ce să facem. Dar aşa, numai necuratul ştie! Nici nu se însănătoşeşte, nici nu moare. Bine-ar fi să ne lumineze Iisus într-un fel.

Cehul, însă, se gândea acum numai la Jagienka.

Vezi, Domnia Ta, spuse. Când am plecat de la Spychów şi mi-am luat rămas-bun de la ea, stăpâna mi-a spus aşa: „În caz de ceva, să vii înaintea lui Zbyszko şi a lui Maćko să ne anunţi, deoarece dacă tot trebuie să-mi dea de veste, să te trimită pe tine să mă duci la Zgorzelice”.

Ehei, răspunse Maćko. Sigur că nu prea se face s-o găsească la Spychów când o să vină Danuśka. Sigur că trebuie să plece la Zgorzelice. Îmi pare rău de orfană, dar ce să fac! Ceva totuşi musai să facem? Ia stai. Zici că ţi-a spus să te întorci înaintea noastră să-i dai de ştire şi s-o duci la Zgorzelice?

Aşa mi-a poruncit.

Poate că n-ar fi rău să pleci înaintea noastră. Bătrânul Jurând trebuie anunţat şi el că i-am găsit fiica, să nu moară de bucurie. Pe Dumnezeul meu, n-avem altceva mai bun de făcut. Întoarce-te, spune-i că am luat-o cu noi pe Danusia şi o să venim acasă, iar tu o duci înainte pe cealaltă înapoi.

Aici bătrânul cavaler oftă, fiindcă-i părea rău şi de Jagienka şi de planurile pe care şi le făcuse.

Apoi întrebă din nou:

Ştiu că eşti un om cu judecată şi puternic, dar ai să fii în stare s-o fereşti de vreo întâmplare cu primejdie, de vreun necaz? Câte nu se pot întâmpla pe drum.

Am să fiu, de-ar fi să-mi dau şi viaţa! Am să iau câţiva slujitori de nădejde, la care stăpânul de la Spychów n-o să se zgârcească şi am s-o duc în siguranţă fie şi până la capătul lumii.

Ei, să nu ai prea multă încredere în tine. Să nu uiţi că şi acasă, la Zgorzelice, trebuie să fii cu ochii pe Wilk de Brzozowa şi pe Cztan de Rogow. Dar ai dreptate! Vorbesc aiurea, pentru că trebuia să o păzesc de ei, câtă vreme aveam altceva de gând. Acum, însă, mi s-a spulberat nădejdea şi să fie ce-o vrea Dumnezeu.

Totuşi, o s-o feresc şi de ceilalţi cavaleri, fiindcă sărmana stăpânului Zbyszko, abia îşi mai trage sufletul. Şi dacă moare?

Ai dreptate, pe Dumnezeul meu; abia îşi mai trage sufletul şi dacă moare.

Pe ea trebuie s-o lăsăm în seama Domnului, să ne gândim acum la stăpâna de la Zgorzelice.

Drept ar fi, spuse Maćko, s-o conduc eu până acasă. Dar ce pot face? Nu pot să-l las singur acum pe Zbyszko, şi asta din mai multe motive însemnate. Ai văzut şi tu cum scrâşnea din dinţi şi cum se repezea la bătrânul comtur ca să-l omoare ca pe un mistreţ. Dacă, aşa cum zici, fata moare pe drum, nu ştiu dacă am să-l mai pot struni. Dar aşa, dacă nu voi mai fi eu, n-o să-l mai reţină nimic şi ruşinea veşnică se va abate pentru totdeauna asupra lui şi a întregului neam, ceea ce, dă Doamne, să nu se întâmple, amin!

La acestea cehul:

Ar fi un mijloc destul de simplu. Să mi-l dai mie pe călăul acesta, n-o să-l pierd pe drum şi abia la Spychów o să-l scutur din sac înaintea stăpânului Jurând.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Oho, da' ştiu că ai minte! Strigă Maćko bucuros. E simplu, simplu de tot! Ia-l cu tine şi n-ai decât să-l duci viu la Spychów. Fă ce vrei cu el.

Atunci, dă-mi-o şi pe căţeaua aia de la Szczytno! Dacă n-o să-mi facă greutăţi pe drum, o s-o duc şi pe ea; iar dac-o să-mi facă, o s-o atârn de-o creangă!

Poate că Danuśka o să scape mai repede de frică şi o să-i vină mintea la loc, dacă n-o să-i mai vadă pe ăştia doi. Dar dacă iei slujitoarea, cum o să se descurce fără ajutorul unei femei?

N-o să se descurce, dar în pădure o să întâlniţi niscaiva ţărani fugiţi cu nevestele lor cu tot. Luaţi şi voi una dintre ele şi oricare o să fie mai bună decât asta. Deocamdată ajunge grija stăpânului Zbyszko.

Astăzi, vorbeşti mai cu minte decât de obicei. Aşa este. Poate că se va însănătoşi mai repede văzându-l pe Zbyszko mereu lângă ea. El o să se priceapă să-i fie şi mamă şi tată. Bine. Când vrei să pleci?

N-o să mai aştept să se reverse zorile, dar acum o să mă odihnesc un pic. Cred că încă nu-i miezul nopţii.

Se vede Carul Mare, cum ţi-am spus, dar Cloşca încă n-a răsărit.

Slavă Domnului că am hotărât ceva, pentru că eram tare îngrijorat.

Şi spunând acestea, cehul se întinse lângă focul care se stingea, se acoperi cu o piele şi adormi într-o clipă. Cu toate acestea, cerul nu începuse să albească şi era încă noapte neagră, când se trezi, ieşi de sub blană, privi la stele şi întinzându-şi oasele, îl trezi pe Maćko.

E timpul să plec! Îl vesti.

Unde? Întrebă pe jumătate adormit Maćko, frecându-şi ochii cu mâinile.

La Spychów.

Adevărat! Cine sforăie lângă mine? L-ar trezi şi pe un mort.

Cavalerul Arnold. O să mai pun câteva reteveie pe foc şi mă duc la slujitori.

Se duse într-adevăr, dar se întoarse repede în fugă şi începu să strige de departe cu glas înăbuşit:

Stăpâne, am noutăţi şi încă rele!

Ce s-a întâmplat? Întrebă Maćko sărind în picioare.

Slujnica a fugit. Au luat-o slujitorii la cai şi i-au dezlegat picioarele, trăsni-i-ar! Iar când au adormit, s-a târât ca un şarpe printre ei şi a fugit. Vii, Domnia Ta?

Neliniştit, Maćko porni în grabă cu Hlawa spre cai, dar acolo mai găsiră doar un slujitor. Ceilalţi se împrăştiaseră s-o caute pe slujnică. Dar căutarea n-avea nici un rost pe întuneric şi prin desişuri; se şi întoarseră în curând cu capetele plecate. Maćko începu să-i lovească în tăcere cu pumnii, după care se întoarse la foc, fiindcă nu mai era nimic de făcut.

După o clipă, sosi Zbyszko, care făcuse de strajă înaintea colibei şi nu putuse să doarmă şi auzind paşi, voia să ştie ce se petrece. Maćko îi povesti mai întâi ce hotărâse împreună cu cehul, apoi îi spuse despre fuga slujnicei călugăriţe.

Mare nenorocire nu este, spuse, căci sau va muri de foame prin pădure, sau vor da peste ea ţăranii şi-i vor înmuia oasele, dacă n-o vor găsi lupii mai înainte. Îmi pare rău doar că a scăpat de pedeapsa de la Spychów.

Lui Zbyszko îi părea şi lui rău că nu mai putea fi pedepsită, totuşi primi vestea destul de liniştit. Nu se arătă nici împotriva plecării cehului cu Zygfryd, deoarece nimic din ce n-avea legătură cu Danusia, nu-l mai interesa. De aceea, începu să vorbească despre ea:

O s-o urc mâine pe şa înaintea mea şi aşa o să plecăm.

Acum ce face, doarme? Întrebă Maćko.

Geme câte puţin, dar nu ştiu, dacă prin somn sau aievea şi nu vreau să intru, ca să nu se sperie.

Îi întrerupse cehul care, văzându-l pe Zbyszko, exclamă:

Oho, Domnia Ta eşti deja în picioare? Eu trebuie să plec! Caii sunt pregătiţi şi bătrânul diavol e legat în şa. În curând, o să se reverse zorile, fiindcă acum noaptea este scurtă. Rămâneţi cu Dumnezeu, Domniile Voastre!

Du-te cu Dumnezeu, mergi sănătos!

Dar Hlawa îl trase pe Maćko la o parte şi-i zise:

Domnia Ta, voiam să te rog frumos ca în caz că s-ar întâmpla ceva, ştii Domnia Ta. Vreo nenorocire sau altceva. Să repezi îndată un slujitor la Spychów. Iar dacă nu ne mai găseşte acolo, să ne ajungă din urmă!

Bine, încuviinţă Maćko. Am uitat să-ţi mai spun s-o duci pe Jagienka neapărat la Płock, înţelegi! Du-te la episcop şi spune-i cine este ea, că e fina abatelui, pentru care se află un testament la episcop, apoi roagă-l să aibă grijă de ea, pentru că aşa scrie şi în testament.

Şi dacă episcopul ne porunceşte să rămânem la Płock?

Ascultă-l în toate şi fă cum te sfătuieşte el.

Aşa voi face, stăpâne. Cu bine!

Du-te sănătos!