Capitolul XXIV.

Cavalerul Arnold, aflând a doua zi de fuga călugăriţei slujnice, zâmbi pe sub mustaţă, dar zise ca şi Maćko: că fie o vor mânca lupii, fie o vor omorî lituanienii. Era într-adevăr cu putinţă, fiindcă localnicii, de origine lituaniană, urau Ordinul şi tot ce avea vreo legătură cu el. Ţăranii fugeau adesea la Skirwoiłło ori, omorându-i ici şi colo pe nemţi, se ascundeau împreună cu familiile şi avutul prin adâncurile pădurii. O căutară totuşi şi a doua zi pe slujnică, dar tot fără rezultat şi fără tragere de inimă, întrucât Maćko şi Zbyszko, având mintea ocupată cu altceva, nu dăduseră porunci prea aspre. Se grăbeau să plece spre Mazowsze şi voiau să pornească la drum odată cu răsăritul soarelui, dar nu putură s-o facă, deoarece Danuśka adormi adânc spre ziuă, şi Zbyszko nu se îndură s-o trezească. O auzise scâncind noaptea şi presupunea că nu dormise, aşa că se aştepta să se întremeze după somnul de acum. Se furişase de două ori în colibă şi de două ori îi văzuse, la lumina ce se strecura prin crăpăturile bârnelor, ochii închişi, gura deschisă şi faţa îmbujorată ca a copiilor, dormind adânc. Inima i se topise atunci de duioşie şi-i şoptise: „Dumnezeu să-ţi dea odihnă şi sănătate, floricică scumpă!” Iar pe urmă îi mai spusese: „Au luat sfârşit suferinţa şi plânsul tău şi să dea Domnul Iisus ca fericirea să fie nemărginită ca izvoarele nesecate”. Pe de altă parte, având un suflet simplu şi bun, şi-l îndreptă spre Dumnezeu şi se întrebă: cum să-şi arate recunoştinţa, cum să-L răsplătească, ce să ofere din ce avea, grâne, vite, ceară sau altele asemenea lucruri plăcute puterii divine? Ar fi enumerat sub jurământ numaidecât ce oferă, dar prefera să aştepte, întrucât neştiind cât de sănătoasă se va trezi Danuśka, dacă va fi în toate minţile, nu era încă sigur dacă va avea pentru ce să-I mulţumească.

Maćko, deşi înţelegea că nu-i va mai ameninţa nici o primejdie abia în ţinutul prinţului Janusz, era totuşi şi el de părere că nu trebuie să-i tulbure odihna Danusiei, care putea s-o vindece, aşa că ţinea pregătiţi slujitorii şi caii de povară, dar aştepta.

Când trecu, însă, de amiază, iar ea dormea încă, începură să se neliniştească. Zbyszko, care privea mereu prin crăpături şi pe uşă, intră în cele din urmă pentru a treia oară în colibă şi se aşeză pe un trunchi pe care slujnica îl trăsese în seara dinainte lângă aşternut şi o aşezase pe Danusia ca s-o îmbrace.

Se aşeză şi îşi aţinti privirile la faţa ei, dar ea nu deschise ochii deloc, ci după cât ai spune fără grabă două rugăciuni, buzele îi tremurară şi şoptiră parcă văzându-l prin pleoapele închise:

Zbyszko.

Tânărul se prăpăstui într-o clipă în genunchi la picioarele ei, îi luă mâinile slăbite şi sărutându-i-le cu înflăcărare, începu să-i spună cu glasul întrerupt:

Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! Danuśka, m-ai recunoscut!

Glasul lui o trezi de-a binelea, aşa că se ridică în capul oaselor în aşternut şi repetă de astă dată cu ochii deschişi:

Zbyszko.

Şi începu să clipească, apoi să se uite împrejur cu mirare parcă:

Acum nu mai eşti în robie! O linişti Zbyszko. Te-am smuls din mâinile lor şi mergem la Spychów!

Dar ea îşi trase mâinile dintr-ale lui şi rosti:

Toate astea sunt numai pentru că n-am avut îngăduinţa tătuţei. Unde-i stăpâna?

Trezeşte-te, comoara mea. Prinţesa e departe, iar noi te-am scăpat din mâinile nemţilor.

La acestea, ea, ca şi când nu-i auzise cuvintele şi parcă aducându-şi aminte de ceva:

Mi-au luat lăuta şi au spart-o, lovind-o de zid, hei!

Pentru Dumnezeu! Strigă Zbyszko.

Şi abia atunci băgă de seamă că ochii îi sunt rătăciţi şi strălucitori, iar obrajii îi ard. În aceeaşi clipă, îi fulgeră prin minte gândul că este grav bolnavă şi-i pronunţase de două ori numele numai pentru că avea fierbinţeală.

Inima i se strânse de spaimă şi o sudoare rece îi acoperi fruntea.

Danuśka! O strigă, mă vezi şi mă înţelegi?

Iar ea îi răspunse cu un glas de rugă umilă:

Mi-e sete! Apă!

Iisuse milostiv!

Şi ieşi fugind din colibă. În faţa uşii, se lovi de bătrânul Maćko, care tocmai venea să vadă ce se petrece, şi pronunţând un singur cuvânt – „Apă!” – alergă la izvorul ce curgea în apropiere prin desişurile şi muşchiul din pădure.

După o clipă, reveni cu un vas plin cu apă şi i-l înmână Danusiei, care începu să bea cu lăcomie. Mai înainte, intrase înăuntru Maćko şi uitându-se la bolnavă se posomorâse vizibil.

Are fierbinţeală? Întrebă.

Da! Gemu Zbyszko.

Înţelege ce-i spui?

Câtuşi de puţin.

Bătrânul îşi încruntă sprâncenele, după care îşi ridică mâna şi începu să-şi frece grumazul şi ceafa.

Ce facem?

Nu ştiu.

Nu mai avem decât un singur lucru, începu Maćko.

Dar Danusia îl întrerupse de îndată. Sfârşind de băut, îşi pironi pupilele lărgite de fierbinţeală, apoi rosti:

Nici Domniei Tale nu ţi-am făcut nimic. Ai milă de mine!

Am, copilă, cum să n-am, şi îţi vreau numai binele, răspunse cu anume duioşie bătrânul cavaler.

Iar după aceea, lui Zbyszko:

Ascultă! Nu-i foloseşte la nimic s-o lăsăm aici. Când o s-o bată vântul şi o s-o încălzească soarele, poate că o să-i fie mai bine. Nu-ţi pierde capul, flăcăule, pune-o în leagănul în care au adus-o, sau pe şa şi la drum! Pricepi?

Cu aceste cuvinte, ieşi afară să dea poruncile de trebuinţă, dar abia apucă să privească înainte şi rămase încremenit.

O mulţime de pedestraşi, înarmaţi cu suliţe şi halebarde, înconjurau ca un zid din patru părţi coliba, cuptoarele şi luminişul.

„Nemţi!” se gândi Maćko.

Groaza îi cuprinse sufletul, dar într-o clipită puse mâna pe mânerul paloşului, strânse din dinţi ca un animal sălbatic care, înconjurat pe neaşteptate de haita de câini, se pregăteşte să se apere cu disperare.

Deodată, dinspre cuptor, se îndreptă spre el uriaşul Arnold cu încă un cavaler şi apropiindu-se, spuse:

Iute se mai învârte roata norocului. Ieri eu eram prinsul Domniei Tale, acum Domnia Ta eşti al meu.

Spunând acestea, privi cu semeţie la bătrânul cavaler, ca la cea mai biciuită fiinţă de pe lume. Nu era un om cu totul rău, nici prea crud, dar avea cusurul tuturor teutonilor care, arătându-se oameni de înţeles la ananghie, nu ştiau să-şi înfrâneze niciodată dispreţul faţă de cei învinşi, ca şi trufia fără margini, când simţeau că puterea este de partea lor.

Sunteţi ostatici! Repetă cu mândrie.

Bătrânul cavaler privi mohorât împrejur. În pieptul lui nu bătea numai o inimă neînfricată, ci şi una prea cutezătoare.

Dacă ar fi fost în armură şi pe un cal de luptă, dacă l-ar fi avut alături pe Zbyszko şi dacă amândoi ar fi avut în mâini paloşe, topoare sau acele straşnice „toiege” pe care le mânuia cu atâta pricepere şlahta lehită, poate că ar fi încercat să frângă zidul de suliţe şi halebarde care-l împresura. Dar Maćko se afla înaintea lui Arnold pe jos, de unul singur, fără platoşă, aşa că văzând că slujitorii aruncaseră armele şi gândindu-se că Zbyszko era în colibă lângă Danusia cu totul neînarmat, înţelese, ca un om cu experienţă şi hârşit cu războiul, că nu mai are nici o scăpare.

Prin urmare, scoase încet pumnalul din teacă şi-l aruncă la picioarele cavalerului care-l însoţea pe Arnold. Acesta, însă, cu aceeaşi trufie ca şi Arnold, dar în acelaşi timp cu mărinimie, îl întrebă într-o polonă destul de bună:

Care-i numele Domniei Tale? Dă-mi cuvântul de onoare şi nu mai poruncesc să te lege, fiindcă văd că eşti cavaler învestit şi te-ai purtat omeneşte cu fratele meu.

Ţi-l dau! Răspunse Maćko.

Şi spunându-i cine este, întrebă dacă-i îngăduie să intre în colibă şi să-şi prevină nepotul „să nu făptuiască vreo nebunie” după care, căpătând învoirea, dispăru înăuntru, iar după un răstimp, ieşi cu un pumnal în mână.

Nepotul meu n-are nici măcar paloşul la el, spuse, şi te roagă ca până când porniţi la drum, să poată rămâne lângă soţia lui.

Să rămână, încuviinţă fratele lui Arnold, o să-i trimit mâncare şi băutură, pentru că n-o să pornim îndată, deoarece oamenii sunt trudiţi şi trebuie să ne hrănim şi să ne odihnim şi noi. Te poftim să ne ţii companie.

După aceste cuvinte, se întoarseră şi plecară spre acelaşi foc lângă care Maćko îşi petrecuse noaptea, dar fie din trufie, fie din proasta creştere, o luară ei înainte, lăsându-l pe el să-i urmeze. Dar el, ca un om umblat prin lume, înţelegând ce obicei să respecte de fiecare dată, întrebă:

Domnia Ta, mă pofteşti ca oaspete sau ca prins?

Abia acum se ruşină fratele lui Amold, fiindcă se opri şi zise:

Pofteşte, cavalere.

Bătrânul cavaler trecu înainte, dar nevrând să-i rănească mândria de sine a unui om de care depindeau multe, îl firitisi:

Se vede, Domnia Ta că ştii nu numai limbi străine, dar ai şi obiceiuri alese.

La acestea, Arnold, înţelegând doar câteva cuvinte, interveni:

Wolfgang, despre ce este vorba şi ce spune?

Spune ce trebuie! Răspunse Wolfgang, care se vede că fusese măgulit de vorbele lui Maćko.

După care se aşezară lângă foc şi li se aduse să mănânce şi să bea. Învăţătura pe care o primiseră nemţii de la Maćko nu fusese în zadar, pentru că Wolfgang îl pofti mai întâi pe el să înceapă. Din vorbă în vorbă, bătrânul cavaler află cum căzuseră în capcană. Wolfgang, fratele mai mic al lui Arnold condusese pedestrimea din Czluchowa împotriva samogiţienilor răzvrătiţi şi la Gotteswerder. Aceasta însă, provenind dintr-o comturie îndepărtată, nu putuse ţine pasul cu călărimea. Arnold nu trebuise să o mai aştepte, ştiind că va întâlni pe drum alte grupuri de pedestraşi din oraşele şi castelele mai apropiate de hotarul lituanian. Din această pricină, cel mai tânăr întârziase câteva zile şi se găsea tocmai pe şleau în apropierea smolăriei, când călugăriţa slujnică, fugind în timpul nopţii, îi dăduse de ştire de necazul fratelui mai mare. Arnold, ascultând această povestire, care-i fu repetată în nemţeşte, zâmbi mulţumit şi în cele din urmă recunoscu că se aşteptase la una ca asta.

Dar iscusitul Maćko, care se străduia să tragă învăţătură din orice împrejurare, se gândi că n-ar fi rău să-i câştige pe aceşti nemţi de partea lui, aşa că adăugă degrabă:

Nu-i lucru plăcut să cazi în robie, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a dat în mâinile Domniilor Voastre, întrucât socotesc că sunteţi nişte cavaleri drepţi care vă respectaţi onoarea.

La acestea, Wolfgang îşi miji ochii şi dădu din cap, e adevărat, destul de ţeapăn, dar cu vădită mulţumire.

Iar bătrânul cavaler îşi urmă vorba:

Şi mai ştii şi limba noastră! Văd că Dumnezeu ţi-a dat minte pentru toate!

Ştiu limba, fiindcă la Czluchowa poporul vorbeşte polona, iar eu şi fratele meu slujim de şapte ani sub acelaşi comtur.

Iar cu timpul îi veţi lua şi locul! Altfel nu poate fi. Deşi fratele Domniei Tale nu vorbeşte polona.

Înţelege puţin, dar nu vorbeşte. El are mai multă putere, chiar dacă nici eu nu sunt un slăbănog, în schimb, are minte mai puţină.

Aa, se vede că nici el nu-i un prostănac! Zise Maćko.

Ce zice, Wolfgang? Se interesă iarăşi Arnold.

Te laudă, răspunse Wolfgang.

Îl laud, adăugă Maćko, fiindcă-i un cavaler adevărat şi asta-i temelia! Îţi spun sincer că voiam să-l eliberez astăzi pe cuvântul de onoare, să plece unde vrea, numai să se înfăţişeze fie şi peste un an. Aşa se cuvine să se poarte cavalerii.

Şi începu să se uite cu luare-aminte la faţa lui Wolfgang, dar acesta se încruntă şi spuse:

Poate că ţi-aş da drumul şi eu Domniei Tale pe cuvântul de onoarea, dacă nu i-aţi fi ajutat pe câinii ăştia de păgâni împotriva noastră.

Nu-i adevărat, răspunse Maćko.

Şi începu din nou aceeaşi gâlceavă ca şi ieri cu Arnold. Totuşi, deşi bătrânul cavaler avea dreptate, îi era mai greu acum, deoarece Wolfgang era într-adevăr mai isteţ decât fratele său mai mare. Din această discuţie rezultă folosul că şi fratele mai mic află despre toate nelegiuirile de la Szczytno, despre jurămintele strâmbe şi crime şi, în acelaşi timp, despre soarta nefericitei Danusia. La aceste ticăloşii pe care i le aruncă Maćko în faţă, nu ştiu ce să răspundă. Fu nevoit să recunoască deci că răzbunarea este dreaptă şi cavalerii polonezi aveau dreptul să facă tot ce făcuseră, iar la sfârşit zise:

Pe osemintele binecuvântate ale lui Liboriusz! Mie n-o să-mi pară râu de Danveld. Se vorbea despre el că se ocupa cu magia neagră, dar puterea şi dreptatea lui Dumnezeu sunt mai tari decât magia neagră. În ce-l priveşte pe Zygfryd, nu ştiu dacă i-a slujit diavolului, dar n-o să pornesc pe urma lui, mai întâi, că n-am călărime, iar în al doilea rând, dacă a chinuit-o pe această jupâniţă, cum spui, să nu mai scape de tortura iadului!

Aici, se închină şi adăugă:

Doamne, vino în ajutorul meu şi când voi muri.

Şi cu nefericita aceea de mucenică, mă rog, ce-o să se întâmple? Întrebă Maćko. O să ne învoieşti s-o ducem acasă? Sau o să-şi dea sufletul prin temniţele voastre?! Adu-ţi aminte de mânia lui Dumnezeu!

Eu n-am nimic cu ea, răspunse Wolfgang cu asprime. Unul dintre Domniile Voastre să o ducă la tatăl ei, apoi să se înfăţişeze; celuilalt n-o să-i dau drumul.

Nici dacă ar jura pe onoarea şi pe suliţa Sfântului Jerzy?

Wolfgang şovăi un răstimp, fiindcă acesta era un jurământ cu mare putere, dar în clipa aceea, Arnold întrebă pentru a treia oară:

Ce spune?

Şi aflând despre ce este vorba, începu să se împotrivească mânios şi cu grosolănie să fie eliberaţi amândoi pe cuvântul de onoare. Îşi avea şi el socoteala lui: uită că fusese învins într-o bătălie mai mare de Skirwoiłło, iar în duel de aceşti cavaleri polonezi. Ca oştean, ştia de asemenea că pedestrimea fratelui său trebuie să se întoarcă acum la Malborg, pentru că vrând să meargă mai departe până la Gotteswerder, ar fi înaintat, după nimicirea detaşamentelor dinainte, la măcel sigur. Ştia, aşadar, că va fi nevoit să se prezinte înaintea maestrului şi a mareşalului şi înţelegea că ruşinea-i va fi mai mică dacă va duce şi un ostatic de seamă. Un cavaler în viaţă, înfăţişat căpeteniilor, înseamnă mai mult decât istorisirea că luaseră doi prinşi de acest fel.

Ascultând vorbele răguşite şi blestemele lui Arnold, Maćko înţelese dintr-odată că trebuie să primească neapărat ce i se dă, pentru că altminteri nu va izbuti nimic şi-i spuse lui Wolfgang:

Domnia Ta, atunci te mai rog un singur lucru: sunt sigur că nepotul meu va înţelege singur că lui i se cuvine să rămână alături de soţie, iar mie să vă urmez. Dar pentru orice eventualitate, îngăduiţi-mi să-l anunţ că nu mai avem ce vorbi despre asta, întrucât asta-i voinţa Domniilor Voastre.

Bine, mie mi-e totuna, răspunse Wolfgang. Atunci, să vorbim deci despre răscumpărare, pe care nepotul Domniei Tale va trebui s-o aducă pentru el şi Domnia Ta, fiindcă totul depinde de asta.

Despre răscumpărare? Întrebă Maćko care ar fi preferat să amâne această discuţie pentru mai târziu. Păi n-avem timp destul înaintea noastră? Când ai de-a face cu un cavaler învestit, cuvântul lui înseamnă bani peşin, dar şi în privinţa preţului ne putem lăsa în seama conştiinţei. Uite, noi am luat la Gotteswerder un ostatic de seamă, un cavaler de-al Domniilor Voastre, un oarecare de Lorche, şi nepotul meu (pentru că el l-a prins) l-a lăsat liber pe cuvântul de onoare fără să vorbească nimic de preţ.

L-aţi luat prins pe cavalerul de Lorche? Întrebă Wolfgang. Îl cunosc. E un cavaler avut. Dar de ce nu l-am întâlnit pe drum?

Pentru că se vede că n-a venit încoace, ci la Gotteswerder sau la Ragneta, răspunse Maćko.

Avut şi se trage dintr-un neam vestit, repetă Wolfgang. O să fiţi răsplătiţi din belşug! Dar bine că ai adus vorba despre asta, fiindcă nici pe Domnia Ta n-o să te las să pleci pe te miri ce.

Maćko îşi muşcă mustaţa, dar îşi înălţă capul cu mândrie:

Noi ştim şi fără asta cât valorăm.

Cu atât mai bine, zise cel mai tânăr von Baden.

Şi adăugă îndată:

Cu atât mai bine nu pentru noi, deoarece noi suntem nişte călugări umili care am depus jurământul sărăciei, ci pentru Ordin, care va folosi banii voştri întru slava lui Dumnezeu.

Maćko nu mai răspunse nimic; se uită doar la Wolfgang, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Altuia să-i spui asta”, şi după o clipă începură să se tocmească. Pentru bătrânul cavaler, era o treabă grea şi delicată, fiindcă, pe de o parte, era foarte simţitor la orice pierdere, iar pe de alta, înţelegea că nu se cuvenea să se preţuiască pe sine şi pe Zbyszko atât de puţin. Se zvârcolea deci ca peştele pe uscat, cu atât mai mult, cu cât Wolfgang, deşi chipurile omenos şi plăcut la vorbă, se arătă nemăsurat de lacom şi de tare ca piatra. Singura mângâiere era pentru Maćko gândul că va plăti pentru toate acestea de Lorche, dar îi părea tare rău după nădejdea câştigului. Pe venitul din răscumpărarea lui Zygfryd nu mai conta, deoarece socotea că Jurând şi poate şi Zbyszko nu vor renunţa în ruptul capului la viaţa lui.

După negocieri îndelungate, acceptă în cele din urmă numărul de grivne şi termenul de plată şi hotărând clar câţi slujitori şi câţi cai va trebui să aducă Zbyszko, se duse să-i dea de ştire, prilej cu care, de teamă ca nemţilor să nu le treacă prin cap vreun alt gând năstruşnic, îl sfătui să plece numaidecât.

Aşa-i când eşti cavaler, oftă din greu, ieri tu îl ţineai de gât, astăzi te ţine el pe tine! Ce poţi să faci? O da Dumnezeu şi va veni şi rândul nostru! Acum, însă, nu trebuie să pierdem timpul. Dacă mergi repede, o să-l ajungi pe Hlawa şi veţi fi mai în siguranţă împreună. După ce veţi ieşi din pădure şi veţi intra în Mazowsze, la fiecare şlahtic şi la fiecare administrator veţi afla ospitalitate şi ajutor. Până şi străinii sunt bine primiţi, ce să mai vorbim de ai noştri! Poate că şi biata jupâniţă o să se însănătoşească.

Cu aceste cuvinte, se uită la Danusia care moţăia aproape adormită, răsuflând repede şi cu zgomot. Mâinile-i străvezii, întinse pe fondul întunecat al blănii de urs, îi tremurau din cauza fierbinţelii.

Maćko îşi făcu semnul crucii şi zise:

Hai, ia-o şi du-te! Să dea Dumnezeu să fie mai bine, că mie mi se pare că abia îşi mai trage sufletul!

Nu mai vorbi aşa! Îl opri Zbyszko disperat.

Puterea lui Dumnezeu! O să poruncesc să aducă aici calul, iar tu grăbeşte-te să pleci!

Şi ieşind afară, pregăti totul pentru plecare. Turcii dăruiţi de Zawisza aduseră caii cu leagănul aşternut cu muşchi şi piei, iar Wit, slujitorul lui Zbyszko, armăsarul acestuia, şi în curând Zbyszko ieşi şi el din odaie, ţinând-o de mână pe Danusia. Era ceva atât de impresionant în această privelişte, încât amândoi fraţii von Baden, a căror curiozitate îi adusese înaintea colibei, văzând făptura aproape de copilă a Danuskăi, chipul ei semănând într-adevăr cu feţele sfintelor fecioare din portretele din biserici şi slăbiciunea atât de mare că, neputând să-şi mişte capul, îl ţinea sprijinit pe umărul tânărului cavaler, începură să se uite miraţi unul la celălalt şi să se răzvrătească în inimile lor împotriva celor vinovaţi de suferinţa ei. „De bună seamă, Zygfryd avea mai degrabă inimă de călău decât de cavaler, îi şopti Wolfgang fratelui său, iar pe vipera aia, deşi a contribuit la eliberarea ta, am să poruncesc s-o bată cu vergile”. Fură impresionaţi şi pentru că Zbyszko o ducea în braţe pe Danusia ca pe un copil, şi-i înţeleseră iubirea, deoarece şi ei erau tineri.

Zbyszko şovăi o clipă dacă s-o ia în şa şi s-o ţină pe drum la piept, sau s-o întindă în leagăn. În cele din urmă, alese a doua variantă, gândind că va merge mai bine culcată. Prin urmare, apropiindu-se de unchiul său, îi luă mâna şi i-o sărută de rămas-bun, dar Maćko, care ţinea la el ca la ochii din cap, cu toate că nu voia să-şi arate emoţia faţă de nemţi, nu se putu abţine şi, luându-l în braţe, îşi apăsă cu putere buzele pe mâţu-i bogat, cânepiu.

Dumnezeu să te călăuzească! Îi ură. Şi să nu uiţi de bătrânul tău unchi, pentru că robia e grea întotdeauna.

N-am să uit, îl linişti Zbyszko.

Maica Preasfântă să-ţi aducă alinarea!

Dumnezeu să te răsplătească şi pentru asta. Şi pentru toate.

După o clipă, Zbyszko se afla pe cal, dar Maćko îşi mai aduse aminte de ceva, fiindcă se repezi spre el şi punându-i mâna pe genunchi, îi spuse:

Ascultă! Dacă-l ajungi pe Hlawa, ai grijă să nu te faci de râs cu Zygfryd abătând ruşinea asupra ta şi a părului meu cărunt. Jurând, n-are decât, dar nu tu! Jură-mi pe onoare şi pe paloş!

Până nu te întorci Domnia Ta, o să-l ţin în frâu şi pe Jurând să nu se răzbune pe Zygfryd, răspunse Zbyszko.

Chiar atât de mult ţii la mine?

Tânărul zâmbi cu tristeţe:

Doar ştii.

La drum! Du-te sănătos!

Caii porniră şi în curând îi acoperi desişul verde de alun. Maćko se posomorî şi se simţi dintr-odată grozav de singur, iar sufletul i se smulgea din toate puterile după flăcăiandrul îndrăgit, în care era toată nădejdea neamului. Dar se scutură numaidecât de toate părerile de rău, întrucât era un om tare, cu mare stăpânire asupra lui.

„Să-i mulţumesc lui Dumnezeu, îşi spuse, că nu este el în robie, ci eu.”

Domniile Voastre, când vreţi să plecaţi şi unde?

Când ne va plăcea, răspunse Wolfgang, şi ne îndreptăm spre Malborg, unde va trebui ca Domnia Ta să te înfăţişezi mai întâi maestrului.

„Ehei, acolo o să-mi taie capul, pentru că i-am ajutat pe samogiţieni!” se gândi Maćko.

Se linişti, totuşi, deoarece îşi aduse aminte de ostaticul de Lorche, eliberat pe cuvânt de onoare, dar şi că fraţii von Baden îl vor apăra, fie şi numai pentru a nu pierde răscumpărarea.

„De altfel, îşi mai spuse, bine că într-o situaţie asemănătoare, Zbyszko n-ar mai fi silit să se înfăţişeze aici şi nici să-şi scadă avuţia”.

Şi acest gând îi aduse oarecare mângâiere.