Capitolul XXV.

Zbyszko nu putu să-l ajungă din urmă pe scutierul său, fiindcă acesta mergea ziua şi noaptea, oprindu-se numai atât cât era nevoie să se odihnească şi caii care, hrăniţi numai cu iarbă, erau slăbiţi şi nu aveau să reziste ca prin locurile unde puteau să facă rost de ovăz. Hlawa nu se cruţa nici pe el însuşi, iar de vârsta înaintată şi de slăbiciunea lui Zygfryd nu ţinea seama. Suferea grozav şi bătrânul teuton, cu atât mai mult cu cât vânosul Maćko îi muiase oasele mai înainte. Dar cel mai greu de suportat erau ţânţarii care se înmulţeau în pădurea umedă şi de care, având mâinile legate, picioarele prinse pe sub burta calului, nu se putea apăra. De bună seamă, scutierul nu-l chinuia înadins în nici un fel, dar nici nu-i era milă de el şi îi dezlega mâna dreaptă numai la popasuri, ca să mănânce: „Ia şi înfulecă, bot de lup, ca să te pot duce viu stăpânului de la Spychów!” Adevărat, la începutul călătoriei, Zygfryd se gândi să se omoare prin foame, dar când auzi că-i va scoate dinţii cu cuţitul şi-i va turna mâncarea cu forţa pe gât, preferă să cedeze, ca să nu-şi înjosească demnitatea de călugăr şi onoarea de cavaler.

Cehul voia neapărat să ajungă la Spychów cu mult înaintea celorlalţi, ca s-o ferească de ruşine pe stăpâna adorată.

Fiind un şlahtic simplu, dar cu scaun la cap şi cu sentimente cavalereşti, înţelegea de minune că Jagienka ar fi fost umilită, dacă s-ar fi aflat la Spychów împreună cu Danusia. „Aş putea să-i spun episcopului de Płock, se gândea, că a trebuit să se îngrijească de ea stăpânul de la Bogdaniec, iar după aceea, să răspândească zvonul că ea se află sub oblăduirea prelatului şi că afară de Zgorzelice, îl va moşteni şi pe abate, iar atunci nici fiul unui voievod nu va însemna prea mult pentru ea”. Şi acest gând îi mai îndulcea truda drumului, pentru că de altminteri, vestea bună pe care o va aduce la Spychów, va fi în acelaşi timp şi osândirea stăpânei lui la suferinţă.

Adesea îi apărea înaintea ochilor fiica Sieciechowei, rumenă ca mărul. Atunci, în măsura în care i-o îngăduia drumul, îmboldea calul cu pintenii, fiindcă se grăbea să ajungă la Spychów.

Mergeau pe drumuri ocolitoare, mai degrabă de-a dreptul prin pădure, drept înainte, la întâmplare. Cehul ştia doar că înaintând puţin spre apus şi mereu spre miazăzi, trebuia să ajungă în Mazowsze, iar atunci toate aveau să fie bune. Ziua se călăuzea după Soare, iar când trebuia să meargă şi noaptea – după stele. Înaintea lor, pădurea părea să n-aibă nici margini, nici sfârşit. Zilele şi nopţile li se scurgeau în întunericul neîntrerupt al codrilor. Hlawa se gândea că tânărul cavaler nu-şi va putea aduce soţia în viaţă prin aceste pustietăţi nelocuite, unde nu găseai nicăieri nici un ajutor, nimic de mâncare, unde în timpul nopţii caii trebuiau păziţi de lupi şi de urşi, iar ziua să te abaţi din calea zimbrilor şi a bourilor, unde mistreţii înfricoşători îşi ascuţeau colţii încovoiaţi de rădăcinile pinilor şi unde, adesea, cine nu trăgea cu arbaleta sau nu nimerea cu suliţa şoldul ţintat al căprioarei ori puiul de mistreţ, rămânea flămând toată ziua.

„Cum o să răzbată pe aici, se întreba Hlawa, cu o jupâniţă atât de slăbită, gata să-şi dea sufletul în orice clipă!”

De multe ori, se vedeau nevoiţi să ocolească mlaştini uriaşe, râpe adânci, pe fundul cărora curgeau pâraiele umflate de ploile primăverii. Prin pădure întâlneau şi lacuri, în care vedeau în scăpătatul soarelui înotând în apa rumenită şi netedă cirezi întregi de elani şi cerbi. Uneori zăreau trâmbe de fum care vesteau prezenţa oamenilor. De câteva ori, Hlawa se apropie de aceste aşezări de pădureni, dar le ieşiră în întâmpinare oameni sălbatici, îmbrăcaţi în piei de animale pe corpul gol, înarmaţi cu bâte şi arcuri şi privind atât de ameninţători pe sub ciufurile răsucite, încât fură siliţi să se folosească de prima uimire la vederea cavalerilor şi să se depărteze cât mai repede.

Totuşi, de două ori săgeţile şuierară în urma cehului alungat de strigătul: „Wokili!” (nemţii), el însă preferă să o ia la sănătoasa, decât să se afle cine este. În sfârşit, după câteva zile, începu să presupună că poate trecuse hotarul, dar deocamdată n-avea pe cine să întrebe. Abia de la localnicii care vorbeau polona află că ajunsese în Mazowsze.

Aici înaintau mai uşor, deşi ţinuturile răsăritene erau acoperite de păduri neîntrerupte. Mai erau şi bungete nelocuite, dar când dădeau peste vreo aşezare, oamenii erau mai puţin sălbatici, poate pentru că nu se hrăneau încontinuu cu ură, sau poate şi din pricină că şi cehul li se adresa în limba lor. Necazul venea doar din curiozitatea fără margini a acestor oameni, care-i înconjurau grămadă pe călăreţi, îi asaltau cu întrebările şi aflând că duc un ostatic teuton, se rugau:

Dăruiţi-ni-l nouă, stăpâne; îi venim noi de hac!

Şi-l rugau cu atâta insistenţă, că cehul era nevoit deseori să se prefacă supărat sau să le explice că era prinsul prinţului. Abia atunci conteneau cu rugăminţile. Mai târziu, nici prin locurile populate, nu se descurcau mai uşor cu şlahticii şi oamenii stăpânirii. Ura clocotea împotriva teutonilor, deoarece îşi aminteau pretutindeni trădarea şi nedreptatea suferite de prinţ atunci când, pe timp de pace, cavalerii teutoni îl răpiseră la Zlotoryja şi-l ţinuseră ostatic. Nu mai voia nimeni să-i „vină de hac” lui Zygfryd, dar ici şi colo câte un şlahtic mai încăpăţânat zicea: „Dezlegaţi-l, o să-i dau o armă în mână şi o să-l provoc la luptă pe viaţă şi pe moarte”. Pe aceştia, cehul căuta să-i convingă că cel dintâi care are dreptul la răzbunare este nefericitul stăpân de la Spychów, iar ei nu-l pot lipsi de ce i se cuvine.

Prin locurile populate, însă, călătorea cu spor, fiindcă drumurile erau parcă mai bune şi caii erau hrăniţi peste tot cu ovăz sau cu orz. De aceea, cehul mergea repede, fără să se oprească nicăieri şi cu zece zile înainte de Sfânta Cuminecătură ajunse la Spychów.

Sosi într-o seară, ca atunci când Maćko îl trimisese de la Szczytno cu vestea plecării lui în Samogiţia, şi la fel ca atunci îi ieşi înainte Jagienka care-l văzuse de la fereastră, iar el îi căzu la picioare şi o vreme nu fu în stare să rostească nici un cuvânt. Dar ea îi spuse să se ridice şi îl duse numaidecât în odaia de sus, nevrând să-l întrebe faţă de ceilalţi oameni.

Care sunt noutăţile? Întrebă tremurând de nerăbdare şi abia putând să-şi tragă sufletul. Sunt în viaţă? Sănătoşi?

Trăiesc! Sănătoşi!

Pe ea au găsit-o?

Au găsit-o şi au luat-o.

Lăudat fie Iisus Cristos!

Dar cu toate aceste cuvinte, faţa parcă i se aspri, pentru că i se năruiseră dintr-odată toate speranţele.

E drept, puterile n-o părăsiră şi nu-şi pierdu cunoştinţa, iar după o clipă se stăpâni şi îl întrebă iarăşi:

Când o să ajungă aici?

Peste câteva zile! Drumul e greu cu o bolnavă.

E bolnavă?

Au torturat-o. Şi-a pierdut minţile.

Iisuse milostiv!

Urmă o tăcere scurtă, doar buzele palide ale Jagienkăi se mişcau parcă rostind o rugăciune.

Nu şi-a revenit alături de Zbyszko? Întrebă din nou.

Poate că şi-a revenit, dar eu nu ştiu, fiindcă am plecat de îndată, ca să-ţi aduc vestea şi Domniei Tale, înainte de sosirea lor.

Dumnezeu să te răsplătească. Povesteşte-mi cum a fost?

Cehul începu să-i istorisească în câteva cuvinte, cum au găsit-o pe Danusia şi i-au luat prinşi pe uriaşul Arnold şi pe Zygfryd. Îi mai spuse că pe Zygfryd l-a adus cu el, fiindcă tânărul cavaler a dorit să i-l dăruiască lui Jurând, ca să se răzbune.

Trebuie să mă duc numaidecât la Jurând! Spuse Jagienka, când cehul sfârşi de povestit.

Şi ieşi, dar Hlawa mai rămase singur doar puţin, deoarece din iatac alergă spre el Anulka, aşa că tânărul, pentru că nu mai era cu mintea prea limpede din cauza oboselii şi a trudei călătoriei, că-i era dor şi uitase de sine la vederea ei – o luă în braţe şi începu să-i sărute ochii, obrajii, gura, ca şi când i-ar fi spus fetei mai de mult ce se cuvenea să-i spună înaintea unei asemenea fapte.

Şi poate că într-adevăr îi mărturisise totul în gând în timpul călătoriei, deoarece o săruta şi o tot săruta întruna şi o strângea cu atâta putere, de mai că i se tăia răsuflarea, dar ea nu se apăra – la început de uimire, apoi din cauza slăbiciunii atât de mari, încât ar fi alunecat la pământ, dacă n-ar fi ţinut-o în braţele-i atât de puternice. Din fericire, toate acestea nu durară prea mult, fiindcă pe scară se auziră paşi, iar după o clipă intră în odaie preotul Kaleb.

Se depărtară, aşadar, iar preotul Kaleb începu să-i pună întrebări lui Hlawa, la care, abia trăgându-şi sufletul, îi răspundea cu greutate. Preotul credea că din cauza oboselii. Auzind totuşi adeverirea veştii că Danusia fusese găsită şi eliberată, iar călăul ei adus la Spychów, căzu în genunchi, ca să-i mulţumească lui Dumnezeu. În acest timp, se mai linişti puţin şi sângele din venele lui Hlawa, iar când preotul se ridică, putu să-i povestească mai clar cum o găsiseră şi o luaseră pe Danusia.

Nu pentru asta a mântuit-o Dumnezeu, rosti preotul după ce ascultă totul, ca să-i lase mintea şi sufletul în întuneric şi în stăpânirea puterilor necurate. Jurând îi va pune mâinile sfinte pe cap şi cu o rugăciune îi va readuce mintea şi sănătatea.

Cavalerul Jurând? Întrebă cehul cu mirare. Are el asemenea putere? Poate să fie sfânt încă din timpul vieţii.

Înaintea lui Dumnezeu, este încă din timpul vieţii, iar după ce va muri, oamenii vor avea în ceruri încă un patron-mucenic.

Sfinte părinte, ai spus totuşi că-şi va aşeza mâinile pe capul fiicei. I-a crescut mâna dreaptă la loc? Că ştiu că îl rugai pe Iisus să facă această minune.

Am spus „mâinile”, aşa cum se spune de obicei, răspunse preotul, dar înaintea lui Dumnezeu ajunge şi una.

Negreşit, răspunse Hlawa.

Dar în glasul lui era puţin contrariat, pentru că se aşteptase să vadă o minune. Discuţia le fu întreruptă de intrarea Jagienkăi.

I-am spus, îi anunţă, noutatea cu grijă, ca să nu-l omoare bucuria neaşteptată, dar el s-a întins îndată pe jos în formă de cruce şi se roagă.

Şi fără asta, el stă nopţi întregi aşa, iar astăzi cu atât mai mult, nu se va mai ridica până mâine-dimineaţă, spuse preotul Kaleb.

Într-adevăr, aşa se şi întâmplă. Se duseră de câteva ori să se uite la el, dar de fiecare dată îl găsiră cufundat, nu în somn, ci în rugăciune până la uitarea de sine.

Abia în ziua următoare, destul de mult după slujba de dimineaţă, când Jagienka intră iarăşi la el, făcu semn că vrea să-l vadă pe Hlawa şi pe prins. Atunci îl scoaseră din temniţă pe Zygfryd cu mâinile legate pe piept şi-l duseră cu toţii împreună cu Tolima în odaia lui Jurând.

În clipa dintâi, cehul nu putu să-l vadă bine, deoarece ferestrele cu beşici de porc lăsau să pătrundă prea puţină lumină; iar ziua era mohorâtă din pricina norilor care acoperiseră tot cerul şi vesteau o viforniţă ameninţătoare. Dar când ochii lui ageri se obişnuiră cu întunericul, abia îl recunoscu, atât de mult slăbise între timp. Bărbatul uriaş se preschimbase într-un schelet uriaş. Avea faţa atât de albă, că aproape nu se mai deosebea de culoarea lăptoasă a părului şi a bărbii, iar când se aplecă peste spătarul scaunului şi îşi miji pleoapele, lui Hlawa i se păru că seamănă cu un cadavru.

Lângă scaun se afla o masă, iar pe ea un crucifix, o găleată cu apă şi o bucată de pâine neagră cu un pumnal înfipt în ea, adică un cuţit ascuţit, pe care cavalerii îl foloseau la uciderea potrivnicului. Altă hrană, afară de pâine şi apă, lui Jurând nu-i mai trebuia de mult. Drept veşmânt se slujea de o cămaşă de lână, încinsă cu o frânghie, pe care o purta pe trupul gol. De când se întorsese din robia de la Szczytno, aşa trăia bogatul şi cândva înfricoşătorul cavaler de Spychów.

Auzind paşii celor ce intrau, îndepărtă cu piciorul lupoaica îmblânzită, care-i încălzea picioarele goale şi se lăsă pe spate. Mai ales atunci i se păru cehului că seamănă cu un mort. Se aşternu o clipă de tăcere, deoarece aşteptau cu toţii să facă vreun semn să vorbească cineva, dar el şedea nemişcat, alb, liniştit cu gura întredeschisă, de parcă ar fi fost într-adevăr adâncit în somnul morţii.

Aici este şi Hlawa, îl anunţă în sfârşit cu glasul dulce Jagienka, vrei să-l asculţi, Domnia Ta?

Dădu din cap în semn de încuviinţare, aşa că cehul îşi începu povestirea pentru a treia oară. Aminti pe scurt de bătălia cu nemţii de la Gotteswerder, pomeni de lupta cu Arnold von Baden şi de salvarea Danusiei, dar nevrând să-i sporească durerea bătrânului mucenic după o veste bună şi să-i pricinuiască o nouă grijă, îi ascunse că mintea Danusiei o luase razna în zilele lungi de robie.

În schimb, având inima îndârjită împotriva teutonilor şi dorind ca Zygfryd să fie pedepsit cât mai rău, nu tăinui înadins că o găsiseră înspăimântată, slăbită şi bolnavă, că se vedea că se purtaseră cu cruzimea unor călăi cu ea şi că dacă ar mai fi rămas în mâinile lor, s-ar fi ofilit şi s-ar fi stins cum se ofileşte şi piere o floare călcată în picioare. Această povestire mohorâtă fu însoţită de vuietul tot atât de mohorât al furtunii care se apropia. Vălătucii norilor arămii se adunau tot mai deşi deasupra Spychówului.

Jurând ascultă povestirea neclintit, astfel că celor de faţă putea să li se pară că este cufundat în somn. Auzea totuşi şi înţelegea totul, fiindcă atunci când Hlawa începu să vorbească despre suferinţa Danusiei, în găvanele goale ale ochilor i se adunară două lacrimi mari şi i se scurseră pe obraji. Dintre toate simţămintele pământeşti, îi mai rămăsese numai unul: dragostea pentru copilă.

După aceea, buzele-i vineţii începură să murmure rugăciuni. Afară, începură să răsune primele tunete încă îndepărtate şi fulgerele brăzdau din când în când ferestrele. Se rugă multă vreme şi din nou lacrimile i se prelinseră pe barba albă. Până când se potoli şi se aşternu o tăcere îndelungată care, prelungindu-se peste măsură, deveni în cele din urmă apăsătoare pentru cei de faţă, deoarece nu ştiau ce să mai facă.

În sfârşit, bătrânul Tolima, mâna dreaptă a lui Jurând în tot timpul vieţii, tovarăşul lui în toate bătăliile şi principalul supraveghetor de la Spychów, rosti:

Stăpâne, înaintea Domniei Tale se află acel diavol, acel vârcolac teuton care te-a chinuit pe Domnia Ta şi pe copila Domniei Tale; dă-ne un semn, ce să facem cu el şi cum să-l pedepsim?

La aceste cuvinte, obrajii lui Jurând se luminară deodată, şi făcu un semn din cap să fie adus prinsul.

Doi slujitori îl înhăţară într-o clipită de umeri şi-l aduseră înaintea bătrânului, iar acesta întinse mâna şi o trecu peste faţa lui Zygfryd, de parcă voia să-şi aducă aminte pentru ultima dată trăsăturile lui, apoi o coborî pe pieptul teutonului, îi pipăi braţele încrucişate, atinse legăturile şi închizând iarăşi ochii îşi lăsă capul pe spate.

Cei de faţă crezură că se gândea. Dar orice-ar fi făcut, nu dură mult, întrucât îşi reveni în curând şi îşi îndreptă mâna spre bucata de pâine în care era înfipt pumnalul ameninţător.

Atunci, Jagienka, cehul şi chiar bătrânul Tolima şi toţi ceilalţi slujitori îşi ţinură răsuflarea în piept. Pedeapsa era de o sută de ori îndreptăţită şi meritată. Cu toate astea, la gândul că acest bătrân cu un picior în groapă îl va tăia fără să-l vadă pe ostaticul legat, li se strânse inima.

El, însă, apucând pumnalul de la jumătate, întinse degetul arătător spre vârful ascuţişului, ca să ştie pe ce pune mâna, şi începu să-i taie frânghiile care-i legau braţele.

Rămaseră cu toţii uluiţi, înţelegându-i dorinţa şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Era prea mult pentru ei. Hlawa începu să murmure cel dintâi, urmat de Tolima şi de slujitori. Numai preotul Kaleb începu să-l întrebe cu glasul întrerupt de suspine:

Frate Jurând, ce doreşti? Vrei oare să-i dăruieşti prinsului libertatea?

Aşa-i! Răspunse Jurând cu o înclinare din cap.

Vrei să plece fără să te răzbuni pedepsindu-l?

Da!

Murmurul de mânie şi revoltă crescu şi mai mult, dar preotul Kaleb, nevrând să se irosească această nemaipomenită dovadă de milă, se întoarse către cei ce murmurau şi strigă:

Cine îndrăzneşte să se împotrivească unui sfânt? În genunchi!

Şi îngenunchind el însuşi, îşi urmă vorba:

Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie-mpărăţia Ta.

Şi rosti „Tatăl nostru” până la capăt. La cuvintele: „şi iartă-ne nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, ochii lui se întoarseră fără să vrea către Jurând, al cărui obraz strălucea într-adevăr de o lumină nepământească.

Şi această privelişte, însoţită de cuvintele rugăciunii, înmuie inimile tuturor, deoarece bătrânul Tolima, suflet călit în bătălii neîntrerupte, făcând semnul sfânt al crucii, îmbrăţişă genunchii lui Jurând şi rosti:

Stăpâne, dacă voinţa ta se va îndeplini, atunci trebuie să-l conducem pe ostatic până la hotar.

Întocmai! Dădu Jurând din cap.

Fulgerele luminau tot mai des ferestrele; furtuna era din ce în ce mai aproape.