Capitolul XXIX.

După înmormântarea Danusiei, Zbyszko nu se îmbolnăvi ca să zacă la pat, dar sufletul îi era pustiit. La început, în primele zile, nu-i era chiar atât de rău: mergea, discuta despre soţia răposată, îl vizita pe Jurând şi îşi petrecea destul timp cu el. Îi povesti şi preotului despre robia lui Maćko şi se sfătuiră amândoi să-l trimită în Prusia şi la Malborg pe Tolima, ca să afle unde se găseşte Maćko şi să-l răscumpere, plătind şi pentru Zbyszko preţul hotărât cu Arnold von Baden şi fratele lui. În pivniţele de la Spychów nu lipsea argintul pe care Jurând la vremea potrivită îl câştigase sau îl cucerise, aşadar, preotul presupunea că teutonii, după ce-şi vor primi banii, îl vor elibera lesne pe bătrânul cavaler şi nu vor mai pretinde să se înfăţişeze şi Zbyszko în persoană.

Du-te la Płock, îi spuse preotul Kaleb lui Tolima înainte de a pleca la drum, şi ia de la prinţ o scrisoare de liberă trecere. Altminteri, orice comtur te va jefui şi întemniţa numaidecât.

Păi, doar îi cunosc, răspunse bătrânul Tolima. Ei se pricep să-i înşele chiar pe cei care vin cu scrisori de trecere.

Şi plecă. În curând, însă, preotul Kaleb regretă că nu-l trimisese chiar pe Zbyszko. Se temea într-adevăr că în primele clipe de durere, tânărul nu va putea să se descurce cum trebuie ori poate că va răbufni împotriva nemţilor şi îşi va pune viaţa în primejdie; mai ştia de asemenea că-i va fi greu să plece de lângă sicriul soţiei iubite cu jalea în suflet, orfan şi imediat după o călătorie atât de lungă şi dureroasă, pe care o făcuse de la Gotteswerder până la Spychów. Totuşi, după aceea regretă că ţinuse socoteala de toată acestea, deoarece Zbyszko se simţea din ce în ce mai rău cu fiecare zi care trecea. Până la moartea Danusiei trăise într-o trudă neîntreruptă, într-o încordare continuă a tuturor puterilor; se dusese la marginea lumii, luptase, îşi redobândise soţia, străbătuse păduri neumblate şi deodată totul se sfârşise, ca printr-o lovitură de paloş, şi rămăsese numai amintirea că totul fusese în zadar, că osteneala-i fusese fără folos şi că trecuseră toate într-adevăr, dar odată cu ele trecuse şi o parte din viaţă, se spulberaseră speranţa şi binele, dispăruse dragostea şi nu mai rămăsese nimic. Fiecare trăieşte cu ziua de mâine, fiecare tinde spre ceva şi plănuieşte ceva pentru viitor, dar lui Zbyszko ziua de mâine îi devenise indiferentă. Cât despre viitor, avea simţământul pe care-l avusese Jagienka atunci când, plecând de la Spychów, spusese: „Fericirea mea este în urma, nu înaintea mea”. Pe de altă parte, în sufletul lui acest simţământ de părăsire, de pustiire şi suferinţă izvora dintr-o durere uriaşă şi jale tot mai adâncă după Danusia. Părerea de rău îl cuprindea, îl lua în stăpânire şi totodată se întărea în el mereu, astfel că în cele din urmă, în inima lui Zbyszko nu mai lăsă nici un locşor pentru nimic altceva. Aşa că se gândea numai la ea şi o hrănea întruna, şi trăia doar prin ea, nesimţitor la orice altceva, închis în el, adâncit parcă pe jumătate în somn, neavând habar de ce se petrece în jurul lui. Toate puterile sufletului şi ale trupului, vioiciunea lui de altădată şi bărbăţia intraseră într-o stare de somnolenţă. În privire şi în mişcări se vedea acum moleşeala unui bătrân. Zile şi nopţi întregi stătea fie în pivniţă, alături de sicriul Danusiei, fie se încălzea pe prispă în ceasurile amiezii la lumina soarelui. Câteodată uita cu totul de sine, încât nu mai răspundea nici la întrebări. Preotul Kaleb, care ţinea la el, începu să se teamă ca durerea aceea să nu-i frângă inima, cum roade rugina fierul, şi se gândea cu tristeţe că poate era mai bine, dacă-l trimitea pe Zbyszko fie şi la cavalerii teutoni cu răscumpărarea. „Trebuie, îi spuse ajutorului său cu care discuta despre grijile sale în lipsa altcuiva, ca vreo întâmplare să-l zgâlţâie cum zgâlţâie viforul un copac, pentru că altfel s-ar putea să-şi piardă minţile cu totul”. Ajutorul îl sprijini cu înţelepciune, spunându-i şi el altă pildă: dacă-ţi rămâne un os în gât, cel mai bine e să-ţi dea cineva cu pumnul în grumaz.

De întâmplat, însă, nu se întâmplă nimic; în schimb, după câteva săptămâni, sosi pe neaşteptate cavalerul de Lorche. Vederea lui îl cutremură pe Zbyszko, deoarece îi aduse aminte de plecarea în Samogiţia şi de întoarcerea Danusiei. Chiar de Lorche nu şovăi câtuşi de puţin să vorbească despre amintiri atât de dureroase. Dimpotrivă, aflând de nenorocirea lui Zbyszko se duse îndată să se roage împreună cu el la sicriul Danusiei, discută fără încetare despre ea, apoi fiind pe jumătate menestrel, compuse un cântec despre ea, pe care îl cântă noaptea la lăută la gratiile pivniţei cu atâta durere şi duioşie, că Zbyszko, deşi nu înţelegea cuvintele, impresionat numai de melodie, izbucni într-un plâns care nu încetă până în zori.

Dar după aceea, epuizat de acest plâns, de jale şi neodihnă, căzu într-un somn lung, dar când se trezi, durerea îi mai trecuse odată cu lacrimile, fiindcă era mai vioi decât cu câteva zile în urmă şi privea viitorul cu mai multă încredere. Se arată foarte bucuros de venirea lui de Lorche şi după ce îi mulţumi că trecuse pe la el, începu să-l întrebe de unde aflase de nefericirea lui.

Acesta îi răspunse cu ajutorul preotului Kaleb că aflase de moartea Danusiei abia la Lubawa de la bătrânul Tolima, pe care-l văzuse în lanţuri la comturul de acolo, dar şi aşa tot ar fi venit la Spychów ca să se predea în stăpânirea lui Zbyszko.

Vestea despre întemniţarea lui Tolima făcu o impresie adâncă asupra lui Zbyszko şi a preotului. Îşi dădură seama că pierduseră răscumpărarea, întrucât nu era nimic mai greu pe lume decât să smulgi din mâinile teutonilor banii odată jefuiţi. În această împrejurare, trebuia să ducă răscumpărarea a doua oară.

Vai mie! Strigă Zbyszko. Bietul meu unchi aşteaptă acolo şi crede că l-am uitat! Musai să mă grăbesc să plec la el.

Apoi se întoarse către cavalerul de Lorche:

Ştii cum s-a întâmplat? Ştii că se află în mâinile teutonilor?

Ştiu, răspunse de Lorche, pentru că l-am văzut la Malborg şi de aceea am venit şi eu aici.

În acest timp, preotul Kaleb începu să se vaiete:

N-am procedat bine, dar nimeni n-a avut minte. M-am aşteptat la mai mult de la Tolima. De ce nu s-a dus la Płock şi a intrat în ţinutul acestor tâlhari fără scrisoare de liberă trecere?

Dar de Lorche înălţă din umeri:

Ce le pasă lor de scrisori? Păi nu prinţul de Płock, ca şi al vostru de aici, suferă atâtea nedreptăţi din partea lor? La hotar, au loc încălcări şi încăierări mereu, că nici ai voştri nu-i iartă. Fiecare comtur, ba, chiar fiecare primar face ce-i place, iar în lăcomie se întrec unul pe altul.

Tocmai de aceea Tolima trebuia să se ducă la Płock.

Aşa a şi vrut să facă, dar au pus mâna pe el într-o noapte la hotar. L-ar fi omorât dacă nu le-ar fi spus că duce bani pentru comturul din Lubawa. Asta l-a scăpat, dar acum şi comturul o să pună martori că Tolima a spus-o cu gura lui.

Şi unchiul Maćko cum o duce, e sănătos? Nu-i ameninţă viaţa acolo? Întrebă Zbyszko.

E sănătos, răspunse de Lorche. Acolo sunt mai îndârjiţi împotriva „regelui” Witold şi a acelora care-i ajută pe samogiţieni şi mai mult ca sigur că l-ar fi căsăpit pe bătrânul cavaler, dacă nu le-ar fi părut rău de răscumpărare. Fraţii von Baden îl apără şi ei din aceeaşi pricină, iar sfatul are în vedere viaţa mea, căci dacă ar sacrifica-o, şi i-ar pune în cap pe cavalerii din Flandria, din Geldria şi din Burgundia. Ştii doar că sunt rudă cu graful de Geldria.

Păi, cum poate fi vorba de viaţa ta? Îl întrerupse Zbyszko mirat.

Pentru că eu sunt prinsul tău. La Malborg, le-am spus aşa: „Dacă voi o să-l răpuneţi pe cavalerul de Bogdaniec, tânărul o să mă răpună pe mine.”

N-o să te răpun, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Ştiu că n-o să mă răpui, dar ei se tem şi asta îl ţine în viaţă pe Maćko. Mi-au spus că şi tu eşti ostatic, fiindcă fraţii von Baden ţi-au dat drumul pe cuvântul de onoare, aşa că nu e nevoie să mă înfăţişez aici. Dar eu le-am răspuns că atunci când m-ai luat în robie, erai liber. Aşa că iată-mă! Câtă vreme sunt în mâinile tale, ei n-o să vă facă nimic, nici ţie, nici lui Maćko. Tu plăteşte-le răscumpărarea fraţilor von Baden, iar pentru mine cere-le de două sau de trei pe atâta. Sunt siliţi să plătească. O spun nu pentru că m-aş socoti mai însemnat, ci ca să-i pedepsesc pentru lăcomia lor, pe care o dispreţuiesc. Aveam cu totul altă părere despre ei, dar acum mi-e scârbă de ei şi de ospeţia lor. O să plec în Ţara Sfântă să caut primejdii acolo, pentru că nu mai vreau să-i slujesc pe ei.

Poţi să rămâi şi la noi, Domnia Ta, îi propuse preotul Kaleb. Cred că aşa o să şi faci, fiindcă nu-i văd pe ei să plătească pentru Domnia Ta.

Dacă n-o să plătească ei, o să plătesc eu însumi, răspunse de Lorche! Am venit aici cu o ceată bunicică, am şi care de povară şi ajunge ce am în ele.

Preotul Kaleb îi repetă lui Zbyszko aceste cuvinte, la care Maćko n-ar fi rămas nesimţitor, dar lui Zbyszko, mai tânăr, nu-i păsa de avere şi zise:

Pe onoarea mea, nu va fi aşa cum spui. Mi-ai fost ca un frate şi un prieten, aşa că n-o să primesc răscumpărare de la tine.

După care se îmbrăţişară, simţind că prietenia lor sporise cu încă un nod. De Lorche zâmbi, însă, şi spuse:

Bine. Numai să nu afle nemţii de asta, altminteri o să se târguiască pentru Maćko. Dar trebuie să plătească, de teamă că altfel voi spune pe la toate curţile şi printre cavaleri că poftesc şi chipurile se arată bucuroşi de oaspeţi, dar când cade vreunul în robie, uită de el. Iar Ordinul are mare nevoie de oameni, fiindcă se teme de Witold şi chiar mai mult de polonezi şi de regele lor.

Atunci rămâne aşa, încuviinţă Zbyszko, tu ai să rămâi aici sau oriunde vrei în Mazowsze, iar eu o să plec la Malborg după unchiul meu şi mă voi arăta grozav de încrâncenat împotriva ta.

Pe Sfântul Jerzy, aşa să faci! Se bucură de Lorche. Dar ascultă mai întâi ce vreau să-ţi spun. La Malborg, se vorbeşte că o să vină la Płock regele Poloniei şi o să se întâlnească acolo sau undeva la hotar cu maestrul. Cavalerii teutoni îşi doresc tare mult asta, deoarece vor să afle dacă regele îl va ajuta pe Witold, în caz că acesta le va declara război pentru Samogiţia. Hm, sunt vicleni ca nişte şerpi, dar şi-au găsit naşul cu Witold. Ordinul se teme şi el, întrucât nu se ştie niciodată ce gândeşte şi ce-o să facă: „Ne-a dăruit Samogiţia, se vorbeşte la sfat, dar prin ea ne ţine mereu sabia deasupra capului”. „E destul să rostească un cuvânt şi răscoala e gata!” Aşa şi este. Trebuie să mă duc odată la curtea lui. Poate se întâmplă să lupt în arenă, iar afară de asta, am auzit că şi femeile de acolo sunt adesea de o frumuseţe îngerească.

Domnia Ta, ai vorbit de venirea regelui polonez la Płock? Îl întrerupse preotul Kaleb.

Aşa este. Zbyszko trebuie să se alăture curţii regale. Maestrul vrea să-l câştige pe rege de partea lui, aşa că n-o să-i refuze nimic. Ştiţi că la ananghie nimeni nu se pricepe să se arate mai umil decât teutonii. Ajunge ca Zbyszko să intre în alaiul regelui şi să-şi ceară dreptul lui, vorbind cât poate de tare împotriva nedreptăţii ce i se face. Altfel îl vor asculta faţă de rege şi de cavalerii de la Cracovia, care sunt vestiţi în toată lumea şi ale căror sentinţe sunt cunoscute printre cavaleri.

E un sfat grozav, pe Crucea lui Iisus! Exclamă preotul.

Aşa-i, întări de Lorche. Iar prilejurile nu vor lipsi. Am auzit la Malborg că vor fi ospeţe şi turniruri, întrucât oaspeţii străini vor neapărat să-şi măsoare puterile în luptă cu cavalerii regelui. Pentru Dumnezeu, vrea să vină şi cavalerul Jan de Aragon, cel mai mare din toată creştinătatea. Nu ştiţi? Se pare că el i-a trimis mănuşa tocmai din Aragonia lui Zawisza al vostru, ca să nu se mai spună pe la curţi că mai are vreun egal pe lume.

Venirea cavalerului de Lorche, vederea lui şi întreaga discuţie îl scoaseră atât de mult pe Zbyszko din amorţeala aceea dureroasă în care era cufundat mai înainte, încât îi ascultă noutăţile cu interes. Despre Jan de Aragon ştia, fiindcă pe atunci era datoria oricărui cavaler să cunoască şi să ţină minte numele tuturor războinicilor vestiţi, iar faima nobilimii aragoneze, îndeosebi a acelui Jan, înconjurase lumea întreagă. Nici un cavaler nu-i ţinuse piept niciodată în arenă, iar maurii o luau la sănătoasa numai când îl vedeau în armură, de aceea se răspândise pretutindeni părerea că el este cel dintâi în toată creştinătatea.

Astfel că la auzul veştii despre el, în Zbyszko se trezi sufletu-i viteaz de cavaler şi începu să-l întrebe în amănunt:

L-a provocat la duel pe Zawisza Czarny?

Cred că s-a împlinit un an de când a venit mânuşa lui şi de când Zawisza i-a trimis-o pe a lui.

Atunci Jan de Aragon va veni sigur.

Nu se ştie dacă va veni sigur, dar aşa se zvoneşte. Teutonii l-au poftit de mult.

Dă, Doamne, să văd şi eu asemenea lucruri!

Să dea Dumnezeu! Se rugă şi de Lorche. Chiar dacă Zawisza ar fi învins, ceea ce se poate întâmpla, va fi o mare cinste pentru el că l-a provocat un astfel de cavaler, ba, chiar pentru tot poporul vostru.

O să mai vedem! Rosti Zbyszko. Eu zic doar atât: dă, Doamne, să fiu şi eu de faţă.

Şi eu la fel.

Totuşi, dorinţa lor nu avea să se împlinească de astă dată, deoarece vechile cronici amintesc că duelul lui Zawisza cu faimosul Jan de Aragon a avut loc cu peste zece ani mai târziu la Perpignan, unde, în prezenţa împăratului Zygmunt, a papei Benedict al XIII-lea, a regelui Aragonului şi a multor prinţi şi cardinali, Zawisza Czarny de Garbów l-a doborât de pe cal de la prima lovitură de suliţă pe potrivnicul său, obţinând o biruinţă vestită. În acest timp, Zbyszko şi de Lorche se bucurau în inima lor că, deşi Jan de Aragon n-avea să vină, vor vedea isprăvi cavalereşti de pomină, fiindcă în Polonia nu lipseau adversari cu prea puţin mai prejos decât Zawisza, iar printre oaspeţii teutonilor se găseau întotdeauna dintre cei mai buni mânuitori de spadă din Franţa, Anglia, Burgundia şi Italia gata să-şi măsoare puterile cu oricine.

Ascultă, îi spuse Zbyszko lui de Lorche. Îmi este urât fără unchiul Maćko şi aş vrea să-l răscumpăr cât mai repede, de aceea, mâine-dimineaţă o să plec la Płock. Ce rost are ca tu să mai rămâi aici? Zici că eşti prinsul meu, aşa că hai cu mine şi ai să vezi regele şi curtea.

Tocmai asta voiam să te rog şi eu, răspunse de Lorche, pentru că de mult voiam să-i văd pe cavalerii voştri, mai ales că am auzit că şi jupâniţele de la curte regală seamănă mai mult cu nişte îngeri, decât cu femeile de pe pământ.

Adineauri, spuneai acelaşi lucru despre curtea lui Witold, observă Zbyszko.