Capitolul XXX.

Zbyszko îşi reproşa în sufletul lui că, îndurerat, uitase de unchiul său, iar pentru că şi fără asta era obişnuit să înfăptuiască repede ce-şi punea în gând, a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, plecă împreună cu de Lorche la Płock. Drumurile de la hotar nu erau sigure nici măcar în timp de pace din pricina lotrilor, ale căror cete numeroase erau sprijinite şi oblăduite de teutoni, lucru de care se plângea amarnic regele Jagiełło. Cu toate scrisorile care ajungeau până la Roma, cu toate ameninţările şi pedepsele aspre pentru reîntronarea dreptăţii, comturii vecini le îngăduiau adesea oştenilor mercenari ai Ordinului să se alăture tâlharilor, lepădându-se într-adevăr de cei care aveau nenorocul să cadă în mâinile polonezilor şi oferindu-le adăpost celor care aduceau pradă şi prinşi, nu numai în satele călugărilor, ci chiar şi la castele.

În mâinile unor tâlhari de acest fel se întâmpla să cadă nu o dată călătorii şi locuitorii de la hotar, îndeosebi copiii oamenilor bogaţi, care erau răpiţi pentru răscumpărare. Dar cei doi tineri cavaleri, având însoţitori numeroşi, fiecare cu ceata lui alcătuită, afară de căruţaşi, din zece-cincisprezece pedestraşi înarmaţi şi slujitori călări, nu se temeau de atacuri şi ajunseră fără pagubă la Płock, unde avură parte de la început de o bucurie neaşteptată.

La han, îl găsiră pe Tolima, care sosise cu o zi înaintea lor. Se întâmplase ca starostele teuton de la Lubawa, auzind că solul, atunci când fusese atacat nu departe de Brodnica, izbutise să ascundă o parte din răscumpărare, îl trimisese la castel, poruncindu-i comturului să-l silească să-i arate unde lăsase banii. Tolima se folosise de prilej şi fugise, iar când cavalerii se mirară că reuşise atât de uşor, îi lămuri după cum urmează:

E de vină tot lăcomia lor. Comturul de la Brodnica n-a vrut să-mi dea o ceată de strajă prea numeroasă, ca să nu se afle despre bani. Poate că se înţelesese cu cel de la Lubawa să-i împartă şi se temeau că dacă se află, vor fi nevoiţi să trimită la Malborg o parte însemnată sau să-i dea pe toţi fraţilor von Baden. Aşa că mi-a dat doi oameni să mă păzească: un oştean de încredere care trebuise să vâslească împreună cu mine pe râul Drwęca, şi un socotitor. Şi pentru că voiau să nu ne vadă nimeni, am plecat spre seară, că ştiţi că hotarul e aproape. Mi-au dat şi mie o vâslă de stejar. Ei şi, cu voia lui Dumnezeu, iată-mă la Płock.

Ştiu, dar ceilalţi nu s-au întors! Strigă Zbyszko.

La acestea, un zâmbet îi înflori faţa aspră a lui Tolima.

Păi, Drwęca se varsă în Vistula, spuse. Cum puteau să se mai întoarcă pe sub apă? Teutonii o să-i găsească pe la Toruń.

Iar după o clipă, întorcându-se spre Zbyszko, adăugă:

Comturul din Lubawa mi-a luat o parte din bani, dar cei pe care i-am ascuns, i-am găsit şi acum i-am dat scutierului Domniei Tale să-i ascundă, fiindcă el locuieşte la castelul prinţului şi acolo sunt mai în siguranţă decât la mine la han.

Scutierul meu se află la Płock? Ce face aici? Întrebă Zbyszko uimit.

Păi după ce l-a adus pe Zygfryd, a plecat cu jupâniţa care era la Spychów, iar acum e la curtea prinţesei. Aşa mi-a spus ieri.

Dar Zbyszko care, copleşit de durere după moartea Danusiei nu întrebase nimic de Spychów şi nu ştia nimic, abia acum îşi aduse aminte că cehul fusese trimis înainte cu Zygfryd şi la această amintire inima i se strânse de jale şi dorinţă de răzbunare.

Adevărat! Întări. Şi unde-i călăul acela? Ce s-a întâmplat cu el?

Nu ţi-a spus preotul Kaleb? Zygfryd s-a spânzurat, stăpâne, aţi trecut pe lângă mormântul lui.

Se aşternu un moment de tăcere.

Mi-a spus scutierul, spuse Tolima în sfârşit, că vrea să plece la Domnia Ta şi-ar fi făcut-o de mult, dar a trebuit să aibă grijă de jupâniţă, care s-a îmbolnăvit după ce s-a întors aici de la Spychów.

Scuturându-se ca trezit din somn de amintirile dureroase, Zbyszko îl întrebă iarăşi:

Care jupâniţă?

Păi, aceea, răspunse bătrânul, sora sau ruda Domniei Tale, care a venit la Spychów cu cavalerul Maćko în haine de slujitor şi l-a găsit pe drum pe stăpânul nostru orb. Dacă nu era ea, cavalerul Maćko şi scutierul Domniei Tale nu l-ar fi recunoscut. Pe urmă, stăpânul nostru a îndrăgit-o foarte mult, pentru că avea grijă de el ca şi fiica lui şi afară de preotul Kaleb, numai ea putea să-l înţeleagă.

Tânărul cavaler deschise ochii larg de uimire.

Preotul Kaleb nu mi-a spus de nici o jupâniţă, iar eu n-am nici o rudă.

Nu ţi-a spus, stăpâne, fiindcă nu mai ştiai ce să faci de durere.

Şi cum o strigau pe jupâniţă?

Îi ziceau Jagienka.

Zbyszko avea impresia că visează. Gândul că Jagienka putea să vină din îndepărtatul Zgorzelice până la Spychów nu-i încăpea în minte. Şi la ce bun? De ce? Nu era o taină pentru el că fata îl privea cu plăcere şi era atrasă de el la Zgorzelice, dar el îi mărturisise că era căsătorit, de aceea n-avea cum să presupună că bătrânul Maćko o luase cu el la Spychów, ca să i-o dea lui. De altfel, şi Maćko, şi cehul nu-i amintiseră nimic de ea. Totul i se părea foarte ciudat şi cu totul de neînţeles, aşadar îl asaltă iarăşi cu întrebările pe Tolima, ca un om căruia nu-i vine să-şi creadă urechilor şi vrea să i se repete de mai multe ori.

Totuşi, Tolima nu ştia să-i spună mai multe decât îi spusese mai înainte, dar în schimb, se duse să-l caute pe scutier la castel şi în curând, încă înainte de apusul soarelui, se întoarse cu el. Cehul îl întâmpină pe tânărul stăpân cu bucurie, dar şi cu tristeţe, deoarece aflase dinainte de tot ce se petrecuse la Spychów. Zbyszko se bucură şi el din tot sufletul că-l întâlnise, simţind că are o inimă prietenoasă şi credincioasă, una din acelea de care are nevoie cel mai mult un om lovit de nenorocire. Se înduioşă, prin urmare, povestindu-i despre moartea Danusiei şi-i împărtăşi ca unui frate durerea, jalea şi lacrimile. Totul dură multă vreme, mai ales că la sfârşit, la rugămintea lui Zbyszko, de Lorche le repetă din nou cântecul de durere, pe care-l alcătuise pentru răposată, şi-l cântă acompaniat de ţiteră la fereastra deschisă, înălţându-şi ochii şi faţa spre stele.

Până când, simţindu-şi în sfârşit inima uşurată, începură să vorbească despre ceea ce aveau de făcut la Płock.

Am trecut pe aici în drum spre Malborg, spuse Zbyszko, pentru că ştii că unchiul Maćko e în robie şi mă duc după el să-l răscumpăr.

Ştiu, răspunse cehul. Bine-ai făcut, stăpâne. Şi eu voiam să plec la Spychów ca să te sfătuiesc să vii pe aici; regele va avea negocieri la Raciąz cu marele maestru, iar în apropierea regelui, vei putea mai uşor să-ţi ceri dreptul, fiindcă de faţă cu el, teutonii nu mai sunt atât de trufaşi şi se prefac creştini cumsecade.

Mi-a spus Tolima că voiai să vii la mine, dar te-a reţinut boala Jagienkăi Zych. Am auzit că unchiul Maćko a adus-o prin aceste locuri şi a fost şi la Spychów? M-am mirat grozav! Dar spune-mi din ce pricină a luat-o unchiul Maćko de la Zgorzelice?

Din mai multe. Cavalerul Maćko se temea că dacă o va lăsa fără grija nimănui, cavalerii Wilk şi Cztan vor încălca Zgorzelice şi i-ar fi putut vătăma şi pe fraţii mai mici. Fără ea, primejdia este mai mică, fiindcă în Polonia, cum ştii şi Domnia Ta, se întâmplă ca un şlahtic, neputând face altfel, ia fata cu de-a sila, dar asupra orfanilor nu ridică nimeni mâna, căci l-ar pedepsi paloşul călăului şi ruşinea, mai rea decât paloşul! A mai fost şi pricina că abatele s-a prăpădit şi i-a lăsat moştenire jupâniţei bunurile pe care le avea în grijă episcopul de aici. De aceea, cavalerul Maćko a adus-o la Płock.

Da, dar a dus-o şi la Spychów?

A dus-o, în absenţa episcopului şi a prinţului, deoarece nu avea cui s-o lase. Şi noroc că a luat-o. Dacă nu era jupâniţa, am fi trecut pe lângă cavalerul Jurând ca pe lângă un cerşetor. Abia când ea i-a arătat milă, am aflat cine era acel cerşetor. Domnul Dumnezeu a rânduit totul prin inima ei bună.

Şi începu să povestească mai apoi cum Jurând nu mai putea să se descurce fără ea, cum a îndrăgit-o şi a binecuvântat-o, iar Zbyszko, deşi ştia de la Tolima, îi asculta istorisirea înduioşat şi recunoscător faţă de Jagienka.

Să-i dea Dumnezeu sănătate! Rosti în sfârşit. Mă mir, însă, că mie nu mi-aţi spus nimic de ea.

Cehul se tulbură puţin şi vrând să mai câştige timp de gândire, întrebă:

Când, stăpâne?

La Skirwoiłło, acolo în Samogiţia.

Nu ţi-am spus? Chiar aşa! Mie mi se pare că ţi-am spus, dar Domnia Ta aveai altceva în cap atunci.

Mi-aţi spus că Jurând s-a întors, dar de Jagienka nimic.

Ei, nu cumva ai uitat? În definitiv, Dumnezeu ştie! Poate cavalerul Maćko a crezut că ţi-am spus eu, iar eu m-am gândit că el. Orice ţi-am fi spus, stăpâne, tot ar fi fost degeaba. Şi nu-i de mirare! Acum, însă, zic altceva: noroc că jupâniţa este aici, întrucât ea poate să-i fie de folos şi cavalerului Maćko.

Ce poate să facă ea?

Să-i spună numai un cuvinţel prinţesei, care ţine mult la ea. Pe de altă parte, teutonii nu-i refuză nimic, fiindcă mai întâi e sora regelui, iar în al doilea rând, e o mare prietenă a Ordinului. Acum, aşa cum poate că aţi auzit, cneazul Skirgiełł, şi el frate bun cu regele, s-a ridicat împotriva cneazului Witold şi a fugit la teutoni, care vor să-l ajute şi să-l aşeze pe tronul lui Witold. Regele ţine foarte mult la prinţesă şi, cum se spune, pleacă bucuros urechea la ce-i zice, aşa că teutonii vor să-l convingă pe rege să-i ţină partea lui Skirgiełł împotriva lui Witold. Înţeleg şi ei, mama lor de tâlhari, că dacă scapă de Witold, vor avea pace. Aşa că solii teutonilor îi fac temenele prinţesei de dimineaţa până seara şi-i ghicesc orice dorinţă.

Jagienka ţine mult la unchiul Maćko şi nu va pregeta să-l ajute, spuse Zbyszko.

Altfel nu poate fi! Dar, stăpâne, hai cu mine la castel să o înveţi ce şi cum trebuie să spună.

Şi aşa, eu şi cavalerul de Lorche aveam de gând să mergem la castel, răspunse Zbyszko, de aceea am venit aici. Trebuie doar să ne ungem cu pomadă pe păr şi să ne îmbrăcăm cum se cuvine.

Apoi adăugă:

Voiam să-mi tai părul de jale, dar am uitat.

Mai bine! Zise cehul.

Şi ieşi să cheme slujitorii, iar după ce se întoarse cu ei, în timp ce tinerii cavaleri se pregăteau pentru ospăţul de seară de la castel, continuă să povestească ce se petrece la curtea regelui şi a prinţului.

Cavalerii teutoni, îi destăinui, îl sapă cât pot pe cneazul Witold, deoarece cât trăieşte el şi stăpâneşte la porunca regelui un ţinut atât de puternic, ei nu vor avea linişte! Ei se tem cu adevărat numai de el! Ehei, sapă şi iar sapă, precum cârtiţele! I-au asmuţit împotriva lui şi pe prinţii de aici, pe amândoi, izbutind ca până şi prinţul Janusz să-l duşmănească din cauza Wiznei.

— Prinţul Janusz şi prinţesa Anna sunt şi ei aici? Întrebă Zbyszko. O să găsim o mulţime de cunoscuţi, pentru că nu e pentru prima dată când vin la Płock.

Cum altfel, răspunse scutierul, sunt amândoi, au destule treburi cu teutonii, pe care vor să i le înfăţişeze maestrului faţă cu regele.

Şi regele, de partea cui este? El nu este supărat pe teutoni şi nu le scutură paloşul deasupra capului?

Regele nu-i iubeşte pe teutoni şi se vorbeşte că-i ameninţă de mult cu război. Cât despre cneazul Witold, regele îl preferă mai degrabă pe el decât pe fratele său Skirgiełł, care-i viforos şi beţivan. De aceea, cavalerii, care sunt alături de Măria Sa, spun că regele nu se va declara împotriva lui Witold şi nici nu le va făgădui teutonilor că nu-l va ajuta. Poate fi şi aşa, deoarece de câteva zile, prinţesa de aici, Aleksandra, tot umblă pe lângă rege şi se arată îngrijorată.

Zawisza Czamy este aici?

Nu este, dar şi la cei care sunt nu te mai saturi privind şi dacă s-ar ajunge la ceva – ehei, Dumnezeule atotputernic!

— S-ar alege praful de nemţi.

Mie n-o să-mi pară rău de ei.

După cât ai spune câteva rugăciuni mai târziu, îmbrăcaţi frumos, plecară la castel. Ospăţul de seară avea să aibă loc în ziua aceea nu chiar la prinţ, ci la starostele oraşului, Andrzej Jasieniec, al cărui palat încăpător se afla înăuntrul zidurilor castelului, lângă Turnul Mare. Din cauza nopţii foarte frumoase, prea călduroase, starostele, temându-se ca oaspeţii să nu se simtă înghesuiţi în odăi, poruncise să se aşeze mesele în curte, unde printre dalele de piatră creşteau scoruşi şi tisă. Butoaiele de smoală aprinsă luminau cu flăcări galbene, dar şi mai puternică era lumina Lunii care strălucea pe cerul fără nori prin puzderia de stele ca o pavăză de cavaler. Oaspeţii încoronaţi încă nu sosiseră, dar erau o mulţime de cavaleri din partea locului, clerici, curteni regali şi princiari. Zbyszko îi cunoştea pe mulţi dintre ei, mai ales de la curtea prinţului Janusz, iar dintre vechile cunoştinţe de la Cracovia îi văzu pe Krzon de Koziegłowy, Lis de Targowisko, Marcin de Wrocimowice, pe Domrat de Kobylany şi pe Staszko de Charbimowice, în sfârşit pe Powała de Taczew, a cărui vedere îl bucură îndeosebi, întrucât îşi aducea aminte cât de binevoitor se arătase faţă de el faimosul cavaler din Cracovia.

Cu toate acestea, nu se putu apropia de niciunul dintre ei la început, întrucât cavalerii localnici din Mazowsze îi înconjurau pe fiecare într-un cerc strâns, întrebându-i de Cracovia, de curte, de distracţiile şi feluritele biruinţe în lupte, admirându-le totodată veşmintele strălucitoare, părul pomădat ai cărui cârlionţi erau întăriţi cu albuş de ou, şi luându-le ca model curtenia şi obiceiurile.

Totuşi Powała de Taczew îl zări pe Zbyszko şi dându-i la o parte pe mazurieni, se apropie de el.

Te-am recunoscut, tinere, îi spuse strângându-i mâna. Ce mai faci şi cum de te afli aici? Pentru Dumnezeu! Văd că porţi deja centură şi pinteni. Alţii aşteaptă până când încărunţesc, dar tu se vede că-l slujeşti cu vrednicie pe Sfântul Jerzy.

Să-ţi dea Dumnezeu noroc, nobile cavaler, răspunse Zbyszko. Dacă l-aş doborî de pe cal pe cel mai grozav neamţ, nu m-aş bucura cât mă bucur că te văd sănătos.

Şi eu mă bucur. Dar unde-i părintele tău?

Nu este părintele, ci unchiul meu. E rob la teutoni şi eu mă duc să-l răscumpăr.

Şi fetiţa aceea care ţi-a acoperit capul cu năframa?

Zbyszko nu răspunse nimic, mulţumindu-se să-şi înalţe ochii spre cer, care se umplură de lacrimi, ceea ce văzând cavalerul de Taczew zise:

Aici este valea plângerii. Nimic altceva decât o adevărată vale a plângerii! Dar hai să mergem la laviţa aceea de sub scoruş să-mi povesteşti şi mie suferinţele tale din dragoste.

Şi îl trase într-un colţ al curţii. Acolo, Zbyszko, aşezându-se lângă el, se apucă să-i povestească despre soarta lui Jurând, răpirea Danusiei şi despre cât o căutase şi cum murise după ce o luase înapoi. Powała asculta cu luare-aminte şi uimirea, mânia, groaza şi mila i se perindau cu schimbul pe chip. În sfârşit, când Zbyszko termină, îi făgădui:

Am să-i povestesc asta şi regelui, stăpânul nostru! Şi aşa are să-i reproşeze maestrului răpirea micului Jaśko de Kretkow şi să ceară pedepsirea tâlharilor. Şi l-au furat numai pentru că este bogat şi vor răscumpărare. La ei nu înseamnă nimic să ridici mâna asupra unui copil.

Aici căzu puţin pe gânduri, apoi îşi urmă vorba parcă de unul singur:

Nesătulă seminţie, mai rea decât turcii şi tătarii. Fiindcă în sufletul lor, ei se tem şi de rege, şi de noi, cu toate acestea nu se pot abţine de la jafuri şi omucideri. Năvălesc prin sate, măcelăresc ţăranii, îneacă pescarii, prind copiii ca lupii. Ce-ar face dacă nu s-ar teme! Maestrul trimite scrisori pe la curţile străine împotriva regelui, iar în faţă îl linguşeşte, pentru că înţelege mai bine decât alţii puterea noastră. Dar o să se umple paharul până la urmă!

Şi iarăşi tăcu o clipă, apoi îşi puse mâinile pe umerii lui Zbyszko.

Am să-i spun regelui, repetă, căci în inima lui mânia fierbe în clocot şi fii sigur că cei vinovaţi de suferinţa ta îşi vor primi pedeapsa cuvenită.

Domnia Ta, dintre aceştia nu mai trăieşte niciunul, răspunse Zbyszko.

Iar Powała se uită la el cu bunăvoinţă şi prietenie:

Bătu-te-ar să te bată! Se vede că nu laşi nimic de la tine. Numai lui Lichtenstein nu i-ai plătit, că ştiu că n-ai mai putut. I-am jurat şi noi răzbunare la Cracovia, dar pentru asta e nevoie să aşteptăm războiul, fiindcă el nu poate lupta fără învoirea maestrului, care are nevoie de mintea lui, pentru care îl trimite mereu pe la diferite curţi, aşa că n-o să-i îngăduie cu una cu două.

Mai întâi trebuie să-mi răscumpăr unchiul.

Aşa-i. De altfel, am şi întrebat de Lichtenstein. Nu se află aici şi nu va veni nici la Raciąz, deoarece a fost trimis după arcaşi la regele Angliei. Cât despre unchiul tău, să nu te doară capul. Când regele sau prinţesa de aici vor rosti un singur cuvânt, maestrul n-o să le permită să se târguiască nici cu răscumpărarea.

Cu atât mai mult că am un ostatic însemnat, pe cavalerul de Lorche, care este dintr-o familie avută şi respectată printre ei. Ar fi şi el bucuros să ţi se închine, Domnia Ta, şi să te cunoască, fiindcă nimeni nu-i admiră ca el pe cavalerii vestiţi.

Spunând acestea, îi făcu semn lui de Lorche, care se afla în apropiere, iar acesta, întrebând mai înainte cu cine vorbeşte Zbyszko, veni repede, întrucât ardea într-adevăr de dorinţa de a cunoaşte un cavaler atât de faimos ca Powała.

Aşadar, când Zbyszko îl prezentă, geldrianul se înclină cu eleganţă şi spuse:

Domnia Ta, onoarea de a-ţi strânge mâna ar putea fi întrecută doar de aceea de a lupta cu Domnia Ta în arenă sau în bătălie.

La acestea, puternicul cavaler de Taczew zâmbi, deoarece pe lângă măruntul şi firavul de Lorche, părea cât un munte, şi răspunse:

Eu mă bucur că o să ne întâlnim numai la un pahar cu băutură şi să dea Dumnezeu să nu fie niciodată altfel.

De Lorche şovăi puţin, apoi rosti cu oarecare timiditate:

Dacă totuşi, nobile cavaler, ai vrea să susţii că jupâniţa Agnieszka de Długolas nu este cea mai frumoasă şi cea mai virtuoasă din lume. Ar fi o mare onoare pentru mine. Să mă împotrivesc şi să.

Aici, se opri şi îl privi în ochi pe Powała cu respect, ba chiar cu admiraţie, dar atent şi ager totodată.

Acesta, însă, deoarece ştia că l-ar fi strivit ca pe o nucă între două degete, ori pentru că avea un suflet foarte bun şi vesel, izbucni într-un râs cu hohote şi zise:

Odinioară, eu i-am jurat credinţă prinţesei Burgundiei, care era pe atunci cu zece ani mai mare ca mine; aşa că, dacă Domnia Ta ai vrea să spui că prinţesa mea nu este mai în vârstă decât jupâniţă Agnieszka, ar trebui să încălecăm numai-decât.

Auzind acestea, de Lorche privi o clipă mirat la cavalerul de Taczew, după care faţa începu să-i tremure şi izbucni în sfârşit într-un râs nestăpânit.

Iar Powała se aplecă, îi înconjură şoldurile cu braţul, îl ridică deodată de la pământ şi începu să-l legene cu atâta uşurinţă, de parcă de Lorche era un sugar.

Pax! Pax! Rosti, cum zice episcopul Kropidlo. Îmi placi, cavalere şi – pe viul Dumnezeu!

— N-o să ne batem pentru nici o femeie.

După aceea, îl strânse în braţe şi îl lăsă jos, pentru că la intrarea în curte, răsunară dintr-odată trâmbiţele şi intrară prinţul Ziemowit de Płock cu soţia.

Familia princiară de aici soseşte la rege şi la prinţul Janusz, îi şopti Powała lui Zbyszko, întrucât deşi ospăţul are loc la staroste, tot în Płock este, aşa că ei sunt gazdele. Hai cu mine la prinţesă, fiindcă o cunoşti de la Cracovia, când te-a ajutat înaintea regelui.

Şi luându-l de mână, îl conduse prin curte. În urma prinţului şi a prinţesei mergeau curtenii şi jupâniţele, cu toţii, având în vedere prezenţa regelui, foarte frumos îmbrăcaţi, încât toată curtea părea înflorită. Apropiindu-se cu Powała, Zbyszko privea de departe chipurile cu speranţa că va găsi vreo cunoştinţă şi deodată mai că se opri locului de uimire.

Pentru că imediat după prinţesă zări, într-adevăr, o figură cunoscută, dar atât de serioasă, de frumoasă şi de semeaţă, că se gândi dacă nu cumva îl înşeală ochii.

Jagienka să fie sau fiica prinţului de Płock?

Dar era Jagienka Zych de Zgorzelice, deoarece atunci când li se întâlniră privirile, îi zâmbi cu prietenie şi milă totodată, apoi păli puţin şi coborându-şi pleoapele, stătea în eşarfa-i aurie peste părul negru şi în strălucirea orbitoare a frumuseţii, înaltă, tristă şi minunată, semănând parcă nu numai cu o prinţesă, ci chiar cu o regină.