Capitolul XXVIII.

În cele din urmă, ajunseră cu trupul fără viaţă la pădurea de la Spychów, la marginea căreia străjuiau ziua şi noaptea slujitorii înarmaţi ai lui Jurând. Unul dintre ei fugi să-i ducă vestea bătrânului Tolima şi preotului Kaleb. Câţiva călăuziră convoiul pe drumul cotit şi adânc la început, apoi larg prin pădure, până la locul unde codrul se sfârşea şi începeau mlaştinile întinse şi noroioase, pline de păsăret de baltă, dincolo de care, pe o colină uscată, se înălţa cetăţuia Spychów. Îşi dădură seama de îndată că ştirea tristă despre ei ajunsese înaintea lor la Spychów, deoarece abia ieşiră din umbra pădurii şi auziră bătaia clopotului de la capela cetăţuii. După aceea, zăriră de departe venind spre ei o ceată mare de oameni, alcătuită din bărbaţi şi femei. Când se apropiară la două, trei aruncături de săgeată, puteau să le deosebească şi feţele. În frunte, păşea însuşi Jurând susţinut de Tolima şi de toiagul său. Era lesne de recunoscut după statura uriaşă, găvanele roşii în locul ochilor şi părul alb care-i cădea până pe umeri. Alături mergea cu crucea în mână şi în cămaşa albă deasupra, preotul Kaleb. În urma lor, purtau steagul cu însemnele lui Jurând războinicii lui înarmaţi, după care veneau femeile căsătorite, cu coroniţe pe cap şi fecioarele cu părul cânepiu. Mulţimea era urmată de un car în care aveau să aşeze osemintele.

Zbyszko, când îl văzu pe Jurând, dădu poruncă să se pună jos targa pe care o adusese singur, apoi, înaintând spre el, începu să strige cu glasul durerii nemărginite şi al disperării:

Am căutat-o până am găsit-o şi am luat-o înapoi, dar ea l-a preferat pe Dumnezeu în loc să se întoarcă la Spychów!

Durerea îl doborî cu totul, deoarece căzând la pieptul lui Jurând, îi îbrăţişă gâtul cu braţele şi începu să geamă:

O, Iisuse! O, Iisuse! Iisuse!

La această privelişte, se răzvrătiră inimile slujitorilor de la Spychów şi începură să bată cu suliţele în scuturi, neştiind cum să-şi arate altfel durerea şi dorinţa de răzbunare. Femeile începură să bocească şi îşi duseră năframele la ochi sau îşi acoperiră capul, jelind pe rând din toate puterile: „Hei! Doamne! Doamne! Tu faci nuntă, şi noi te plângem. Moartea te-a cosit şi mi te-a luat!”

Altele, lăsându-şi capul pe spate şi cu ochii închişi, continuau: „O, rău ţi-a fost aici cu noi, floricica mea? Ţi-ai lăsat tatăl în doliu şi tu te duci în palatul ceresc!”

Iar câteva îi reproşară răposatei că nu i-a fost milă de tata şi l-a lăsat orfan şi în lacrimi. Plânsul şi jalea lor erau pe jumătate cântec, căci aşa ştiu oamenii din popor să-şi arate simţămintele.

Jurând îl îndepărtă pe Zbyszko şi întinse toiagul în semn că vrea să meargă la Danusia. Atunci, Tolima şi Zbyszko îl apucară de braţe şi-l duseră la targă, iar el îngenunche alături, îşi trecu mâna peste trupul fără viaţă de la frunte până la mâinile încrucişate pe piept şi îşi aplecă de câteva ori capul, vrând parcă să spună că ea este, Danusia lui, nu altcineva şi că îşi recunoaşte copila. După aceea, o îmbrăţişă cu un braţ, pe celălalt, fără palmă, îl ridică spre cer, iar cei de faţă înţeleseră şi de astă dată această plângere mută înaintea lui Dumnezeu, mai puternică decât orice cuvinte. Zbyszko, căruia îi înţepenise iarăşi faţa după izbucnirea dinainte, îngenunche tăcut de cealaltă parte, ca o statuie de piatră, şi împrejur încremeni totul, încât se mai auzea doar ţârâitul cosaşilor şi zborul muştelor. În sfârşit, preotul Kaleb îi stropi cu apă sfinţită pe Danusia, pe Zbyszko şi Jurând, apoi începu Requiem aeternum59. După sfârşitul cântecului, se rugă multă vreme cu voce tare şi oamenii avură impresia că ascultă glasul unui proroc ce implora ca suferinţa copilei nevinovate să fie picătura care umple paharul nedreptăţii şi anunţă ziua judecăţii, a pedepsei, a mâniei şi a înfrângerii.

Apoi porniră cu toţii spre Spychów, dar n-o mai puseră pe Danusia în car, ci o purtară înaintea convoiului, pe targa împodobită. Clopotul care nu încetase să bată, părea să-i cheme şi să-i poftească la el, iar ei mergeau cântând pe întinderea largă, sub aura uriaşă a amurgului, ca şi când răposata îi călăuzea într-adevăr spre veşnica lumină. Se însera şi cirezile se întorceau de pe câmpuri, când ajunseră. Capela în care fură aşezate osemintele strălucea de făclii şi lumânări aprinse. Din porunca preotului Kaleb, şapte fecioare aveau să îngâne pe rând litanii lângă răposată până în zori. Până în zori stătu şi Zbyszko lângă Danusia, şi dimineaţa el însuşi o aşeză în sicriul pe care meşterii dulgheri îl ciopliseră în timpul nopţii din lemn de stejar, scobindu-i în capac, în dreptul capului, o ferestruică de chihlimbar auriu.

Jurând nu luă parte la acest ritual, fiindcă se întâmplau lucruri ciudate cu el. Îndată după ce se întoarseră acasă, îşi pierdu puterea picioarelor, iar când îl aşezară pe pat, nu mai putu să se mişte şi nu mai ştiu unde se află. În zadar preotul Kaleb îi vorbi, în zadar îl întrebă ce are; nu auzea şi nu mai înţelegea nimic şi zăcând cu faţa în sus, îşi ridica pleoapele peste ochii goi şi zâmbea cu chipul străluminat şi fericit, iar uneori îşi mişca buzele, ca şi când vorbea cu cineva. Preotul şi Tolima înţelegeau că vorbeşte şi râde cu fiica lui. Îşi mai dădeau seama şi că este pe moarte şi îşi vede cu ochii sufletului propria fericire veşnică, dar aici greşeau, întrucât el, nesimţitor şi surd la toate, zâmbi aşa săptămâni întregi, iar Zbyszko, când plecă în cele din urmă să-l răscumpere pe Maćko, îl lăsă încă în viaţă.