Capitolul XXVI.

Doi călăreţi se îndreptau prin viforniţă şi ploaia uneori torenţială spre hotarul Spychówului: Zygfryd şi Tolima. Cel din urmă îl însoţea pe neamţ de teamă să nu-l omoare pe drum ţăranii ce făceau de strajă sau slujitorii de la Spychów, care-l urau şi voiau să se răzbune. Zygfryd călărea fără arme şi nu mai era legat. Furtuna pe care o isca vijelia era deasupra lor. La răstimpuri, când duruia pe neaşteptate tunetul, caii se ridicau în două picioare. Călăreţii înaintau într-o tăcere adâncă printr-o trecătoare, nu o dată atât de aproape unul de altul din cauza locului îngust, încât scara se lovea de scară. Tolima, obişnuit de ani întregi să păzească prinşii, se uita şi acum uneori la Zygfryd cu o privire atentă, ca şi când nu voia să dispară pe neaşteptate, şi tresărea fără voie de fiecare dată, fiindcă avea impresia că ochii teutonului luminează în mohoreală ca ochii unui duh rău sau ai unui strigoi. Îi trecu chiar prin minte să facă semnul crucii asupra lui, dar la gândul că sub semnul sfânt va începe să urle cu glas neomenesc şi preschimbându-se într-o formă scârboasă va începe să clănţăne din dinţi, îl cuprinse o spaimă şi mai mare. Bătrânul războinic care se arunca de unul singur asupra unei mulţimi de nemţi, aşa cum atacă eretele un stol de potârnichi, se temea totuşi de puterile necurate şi nu voia să aibă de-a face cu ele. Ar fi preferat să-i arate pur şi simplu neamţului drumul mai departe şi să se întoarcă, dar îi era ruşine de sine însuşi, aşa că îl conducea până la hotar.

Acolo, când ajunseră la marginea pădurii Spychówului, ploaia conteni şi norii căpătară parcă o lumină galbenă, ciudată. Acum, se vedea mai bine, şi ochii lui Zygfryd îşi mai pierdură din lumina neobişnuită dinainte. Dar atunci se abătu asupra lui Tolima altă dorinţă: „Mi s-a poruncit, îşi zise, să conduc acest câine turbat până la hotar, ceea ce am şi făcut; dar se cuvine oare să plece fără răzbunare şi pedeapsă acest călău al stăpânului meu şi al copilei lui, n-ar fi oare vrednică şi mai plăcută lui Dumnezeu uciderea lui? Ce-ar fi să-l provoc la luptă pe viaţă şi pe moarte? Adevărat, n-are arme, dar la numai o milă de aici, la curtea lui Warcim, îi va da oricine un paloş sau o suliţă şi mă voi măsura cu el. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-l dobor, apoi o să-i retez capul şi o să-l îngrop în gunoi!” Aşa se întreba Tolima şi uitându-se cu lăcomie la neamţ, începu să-şi mişte nările, ca şi când ar fi simţit miros de sânge proaspăt.

Şi fu silit să lupte din greu cu această dorinţă, ca să se stăpânească, până când se gândi că Jurând nu îi dăruise viaţa şi libertatea prinsului doar până la hotar, astfel că în acest caz fapta lui vrednică nu i-ar fi folosit la nimic, micşorându-i răsplata cerească, aşa că se înfrână şi oprind calul spuse:

Uite, aici este hotarul nostru, iar până la al vostru nu mai e mult. Du-te unde vrei şi dacă nu te va răpune căinţa şi trăsnetul lui Dumnezeu nu te va ajunge, din partea oamenilor nu te ameninţă nimic.

După care îşi întoarse calul, iar celălalt îşi continuă drumul cu faţa împietrită, fără să răspundă o vorbă, de parcă nu auzise nimic.

Înaintă mai departe pe un drum acum mai larg, părând cufundat într-un somn adânc.

Furtuna încetase pentru scurtă vreme, ca şi înseninarea cerului. Se întunecă atât de tare, încât credeai că peste lume se lăsase amurgul serii şi norii coborâră aproape deasupra pădurii. Din văzduh se auzea duruitul ameninţător şi parcă mormăitul trăsnetelor ţinute în frâu de îngerul furtunii. Dar fulgerele străluminau mereu cu străluciri orbitoare cerul ameninţător şi pământul înfricoşat, iar atunci se vedea drumul larg, străjuit de pereţii pădurii, şi pe el înaintând călăreţul singuratic pe cal. Zygfryd mergea cu mintea pe jumătate rătăcită, mistuit de fierbinţeală. Disperarea care-i măcina sufletul după moartea lui Rotgier, crimele săvârşite din răzbunare, grijile, vedeniile îngrozitoare, zvârcolirile înăbuşitoare ajunseseră să-l chinuiască atât de mult, încât se străduia din răsputeri să nu înnebunească, chiar dacă uneori se simţea copleşit. Mai proaspete, truda călătoriei sub supravegherea cehului şi noaptea petrecută în temniţa de la Spychów, şi nesiguranţa viitorului, şi înainte de toate mila aceea supraomenească şi nemaiauzită, care-l înspăimântase pur şi simplu, îl zdruncinaseră cu totul. Câteodată se isca şi se întărea în el acest gând, încât îşi pierdea simţul realităţii şi nu mai ştia ce se petrece cu el, dar după aceea fierbinţeala îi trezea iarăşi o stare de disperare şi pierzanie, simţământul că totul a trecut, s-a stins şi s-a sfârşit, că a ajuns la capăt, că împrejur este numai noapte neagră, şi nimicnicie, şi parcă o prăpastie îngrozitoare încărcată de înfricoşare, către care era musai să meargă totuşi.

Du-te, du-te! Îi şopti deodată la ureche un glas.

Privi înapoi şi zări Moartea. Numai forma scheletului, şezând pe scheletul calului, înainta pe lângă el, albă şi clămpănind din oase.

Ai ajuns? Întrebă teutonul.

Am ajuns. Vino, vino!

Dar atunci băgă de seamă că din cealaltă parte mai avea încă un însoţitor: scară lângă scară mergea o făptură asemănătoare cu un om, dar cu o faţă neomenească, deoarece avea un cap de animal, cu urechile ciulite, alungit, ascuţit şi acoperit cu o blană neagră.

Cine eşti tu? Strigă Zygfryd.

În loc să-i răspundă, monstrul îşi rânji dinţii şi începu să mârâie surd.

Zygfryd închise ochii, dar auzi şi mai puternic clămpănitul oaselor şi glasul care-i şoptea acelaşi lucru la ureche:

E timpul! Hai, grăbeşte-te!

Şi-i răspunse:

Vin îndată!

Dar acest răspuns îi ieşi din gură, ca şi când i-ar fi aparţinând altcuiva.

După aceea, împins parcă de o putere lăuntrică de neînvins, coborî de pe cal şi-i scoase şaua înaltă de cavaler, apoi frâul cu zăbala. Însoţitorii, coborând şi ei, nu-l lăsară nici o clipă singur, şi-l duseră de la mijlocul drumul la marginea pădurii. Acolo, strigoiul negru îi aplecă o creangă şi îl ajută să lege frâul de ea.

Grăbeşte-te! Şopti Moartea.

Grăbeşte-te! Foşniră glasuri din vârfurile copacilor.

Zygfryd, adâncit ca în somn, trecu celălalt capăt al frâului prin cataramă, făcu un laţ şi urcând pe şaua pe care o aşezase mai înainte sub copac, îşi vârî gâtul în legătură.

Acum împinge şaua! Aşa! Aa!

Izbită cu piciorul, şaua se rostogoli la câţiva paşi, şi trupul teutonului fără noroc spânzură greu de cracă.

Cât ai clipi din ochi, avu impresia că aude un horcăit înăbuşit şi răguşit, iar strigoiul respingător se aruncă asupra lui, îl legănă şi începu să-i sfâşie pieptul cu dinţii, ca să-l muşte de inimă. Apoi pupilele ce i se stingeau zăriră încă ceva: Moartea se împrăştie într-un nor alburiu care alunecă încet spre el, îl învălui, îl cuprinse, îl înconjură şi-l acoperi în cele din urmă într-un giulgiu de nepătruns.

Abia atunci furtuna se dezlănţui cu o furie nestăpânită. Trăsnetul bubui în mijlocul drumului cu un zgomot asurzitor, de parcă pământul se cutremura din temelii. Întreaga pădure se îndoi sub pala viforniţei. Foşnete, şuierături, urlete, scârţâitul copacilor şi trosnetele ramurilor frânte umplură bungetele pădurii. Valurile de ploaie, mânate de vânt, acoperiră lumea şi doar când se întrerupeau fulgerele sângerii, se putea zări cadavrul lui Zygfryd, zgâlţâit sălbatic de vânt.

A doua zi, pe acelaşi drum, înainta un convoi destul de numeros. În frunte, mergea Jagienka împreună cu Anulka şi cehul, după ei veneau carele păzite de patru slujitori înarmaţi cu arbalete şi paloşe. Fiecare dintre surugii avea alături o suliţă şi o secure, ca să nu mai pomenim de furcile de fier şi alte unelte de trebuinţă într-o călătorie. Toate acestea erau folositoare pentru a se apăra de fiarele sălbatice, ca şi de cetele de tâlhari, care bântuiau întotdeauna la hotarul teuton şi împotriva cărora i se plângea amarnic marelui maestru Jagiełło, în scrisori şi personal la adunările de la Raciąz.

Având oameni îndemânatici şi arme bune pentru apărare, puteai să nu te temi de ei, aşa că alaiul mergea încrezător în sine şi fără teamă. După furtuna de ieri, urmă o zi foarte frumoasă, proaspătă, liniştită şi atât de senină, încât acolo unde nu era umbră, ochii călătorilor se mijeau de prea multă strălucire. Nici o frunză nu se clintea prin copaci, dar toate erau ude de ploaie şi făceau ape-ape în lumina soarelui.

Printre ácele de pin, picăturile luceau ca nişte diamante. Ploaia torenţială adunase pe drum mici pârâiaşe care curgeau şipotind vesele către locurile mai joase, formând prin gropi băltoace nu prea mari. Prin împrejurimi, peste tot era înrourat, ud şi zâmbitor în lumina dimineţii. În asemenea dimineţi bucuria inunda inimile oamenilor, aşa că surugiii şi slujitorii îngânau încet felurite cântece, mirându-se de tăcerea care domnea printre cei care mergeau în frunte.

Aceştia tăceau, însă, deoarece în sufletul Jagienkăi îşi făcuse loc îngrijorarea. În viaţa ei, se sfârşise ceva şi se frânsese, iar fata, deşi nu prea pricepută în arcanele gândirii, şi care nu ştia să-şi spună limpede ce se petrece în sufletul ei şi ce i se pare, simţea totuşi că tot ce trăise până acum, o dezamăgise, irosindu-se în zadar, că nădejdile i se spulberaseră, cum se împrăştie ceaţa dimineaţa pe câmpuri, că trebuie să renunţe la tot, să lase totul baltă, să uite de toate şi să înceapă o viaţă cu totul nouă. Se mai gândea că deşi voinţa Domnului nu era chiar atât de rea, ci doar tristă, totuşi nu poate fi alta, în nici un caz atât de bună, cum ar fi putut să fie cea care tocmai se sfârşise.

Şi o jale neţărmurită îi strângea inima după trecutul acela pierdut odată pentru totdeauna şi-i urca în ochi un râu de lacrimi. Dar nu voia să plângă, fiindcă şi fără asta simţea parcă în plus faţă de toată povara care-i apăsa sufletul, şi ruşine. Ar fi preferat să nu plece niciodată de la Zgorzelice, numai să nu se întoarcă acum de la Spychów. Pentru că nu venise aici numai fiindcă nu ştia ce să facă după moartea abatelui, şi nu numai ca Cztan şi Wilk să nu mai aibă motiv să atace Zgorzelice – asta n-o putea nega! Nu! Ştia şi Maćko despre asta, care n-o luase nici el din această pricină, şi în curând o să afle şi Zbyszko. La acest gând, i se îmbujorară obrajii şi amărăciunea îi umplu inima. „Nu am fost destul de mândră, îşi reproşă în sinea ei, iar acum am căpătat ce-am meritat”. Şi la grijă, la viitorul nesigur, la mâhnirea apăsătoare şi la adânca părere de rău se adăugă şi umilinţa.

Dar firul gândurilor negre i-l întrerupse un om care venea din partea opusă. Cehul, care avea grijă de toate, îşi îndemnă calul spre el, iar după arbaleta de pe umăr, tolba de bursuc pentru săgeţi şi penele de gaiţă de la pălărie, îl recunoscu pe pădurar.

Hei, cine eşti? Stai pe loc! Îi strigă ca să fie sigur. Omul se apropie în grabă şi cu faţa îngrijorată, cum o au de obicei cei care vor să anunţe ceva important, strigă:

Pe marginea drumului, nu departe, atârnă un om spânzurat!

Cehul se întrebă dacă nu cumva asta este isprava tâlharilor şi-l întrebă cu însufleţire:

Cât de departe de aici?

La o aruncătură de săgeată. Chiar pe drum.

Nu e nimeni lângă el?

Nimeni. Am speriat numai un lup care-l adulmecase. Când auzi de lup, Hlawa se linişti, întrucât asta dovedea că prin apropiere nu erau oameni şi nici o capcană. În acest timp, Jagienka spuse:

Vezi ce este!

Hlawa se repezi înainte şi se întoarse după o clipă şi mai repede.

Zygfryd s-a spânzurat! Strigă, oprind calul înaintea Jagienkăi.

În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt! Zygfryd? Cavalerul teuton?

Chiar el! S-a spânzurat cu frâul!

Singur?

Singur, fiindcă şaua e lângă el. Dacă ar fi făcut-o tâlharii, l-ar fi omorât şi i-ar fi luat şaua, pentru că-i de preţ.

Şi cum o să trecem?

Să nu trecem pe acolo! Începu să strige speriată Anulka. Jagienka se sperie şi ea puţin, crezând că în jurul răposatului sinucigaş se adună o mulţime de duhuri scârboase, dar Hlawa care era mai îndrăzneţ şi nu se temea de nimic, o linişti:

Oho! Am fost aproape de el, l-am îmboldit cu suliţa şi totuşi nu simt nici un diavol în spinare.

Nu huli! Îl dojeni Jagienka.

Nu hulesc, răspunse cehul, numai că am încredere în puterea lui Dumnezeu. Totuşi, dacă vă este frică, putem să mergem prin pădure.

Anulka se rugă să ocolească, dar Jagienka, cumpănind o clipă, refuză:

Ei, nu se cuvine să lăsăm mortul neîngropat! E o faptă creştinească, lăsată de la Domnul Iisus Cristos, e doar şi el un om.

Da, dar este şi un teuton, şi un călău care s-a spânzurat! Corbii şi lupii o să se ocupe de el.

Nu vorbi ce nu trebuie! Pentru vinovăţia lui, Dumnezeu îl va osândi; noi, însă, trebuie să ne facem datoria. Nici un necurat nu ne va face rău, dacă vom asculta porunca dumnezeiască.

Hm, atunci să facem cum doreşti, stăpână, răspunse cehul.

Şi le dădu poruncă slujitorilor, care o îndepliniră cu scârbă şi fără tragere de inimă. Temându-se de Hlawa, puseră mâna pe lopeţi, furci şi topoare, ca să sape groapa şi se depărtară. Cehul îi urmă şi el, ca să le dea pildă, şi închinându-se, tăie cu mâna lui cureaua de care atârna spânzuratul.

Faţa lui Zygfryd se învineţise în bătaia vântului şi arăta îngrozitor, fiindcă avea ochii deschişi şi înspăimântători, iar gura deschisă, trăgându-şi parcă ultima suflare. Săpară deci la repezeală groapa în apropiere şi împinseră trupul în ea cu cozile furcilor, cu faţa în jos, după care, astupând-o, începură să caute pietre, după obicei, ca să le aşeze pe mormântul celui care-şi luase singur viaţa, altminteri ar fi ieşit noaptea, speriindu-i pe drumeţi.

Erau destule pietre şi pe drum, şi printre muşchii din pădure, aşa că deasupra teutonului se înălţă repede o movilă mică, după care Hlawa scobi cu securea în trunchiul pinului o cruce, nu pentru Zygfryd, ci pentru ca duhurile rele să nu se adune în acest loc, apoi se întoarse la convoi.

Sufletul i-a ajuns în iad, iar trupul în pământ, îi spuse Jagienkăi. Acum, putem să pornim.

Şi porniră. Totuşi, Jagienka rupse în trecere o rămurică de pin şi o aruncă peste pietre, iar toţi ceilalţi urmară pilda stăpânei, pentru că era şi acesta tot un obicei străvechi.

Înaintară mult timp adânciţi în gânduri, cugetând la acest călugăr-cavaler, la pedeapsa de care avusese parte, până când Jagienka rosti:

De judecata lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Şi nu se cuvine să-i zici nici măcar „Să-i fie ţărâna uşoară”, pentru că nu trebuie să ne fie milă de el.

Şi aşa ai inimă milostivă, stăpână, fiindcă ai poruncit să fie îngropat, îi răspunse cehul.

Apoi începu să vorbească şovăind:

Oamenii zic, sau poate că nu oamenii, ci doar vrăjitoarele şi vrăjitorii, că şi cureaua spânzuratului aduce fericirea în toate, dar eu nu am luat frâul lui Zygfryd, fiindcă eu nu aştept de la vrăjitorie norocul Domniei Tale, ci de la puterea Domnului Iisus.

Jagienka nu răspunse nimic deocamdată şi abia după un răstimp, oftând de câteva ori, spuse parcă pentru sine înşişi:

Ehei, poate că norocul meu este în urma mea, nu înainte!