Capitolul XXVII.

Abia după nouă zile de la plecarea Jagienkăi, Zbyszko ajunse la hotarul Spychówului, dar Danusia era atât de aproape de moarte, încât tânărul îşi pierduse nădejdea că va mai ajunge cu ea în viaţă la tatăl ei. Chiar în ziua următoare, când începu să răspundă anapoda la întrebările lui, băgă de seamă că nu numai mintea îi era rătăcită, ci şi trupul îi era atins de o boală, împotriva căreia copila nu mai avusese putere să lupte în timpul robiei, în temniţă, în chinuri şi spaimă neîntreruptă. Se prea poate ca ecourile luptei crâncene pe care Zbyszko şi Maćko o duseseră cu nemţii umpluseră acest pahar de spaimă şi poate că tocmai în clipa aceea o năpădise boala; destul că fierbinţeala n-o mai părăsi din momentul acela până aproape de sfârşitul drumului. Până la un punct fu chiar o împrejurare favorabilă, deoarece prin pădurea îngrozitoare, cu greutăţi nespuse, Zbyszko o duse ca pe o moartă, cu mintea rătăcită şi fără să ştie nimic de ea. După ce se sfârşi pădurea, când intrară în lumea „Domnului”, trecând printre aşezările ţăranilor şi ale şlahticilor, truda şi primejdiile luară sfârşit. Oamenii, aflând că duc cu ei o copilă de-a lor, smulsă din mâinile teutonilor şi pe deasupra fiica faimosului Jurând, despre care. „cobzarii” cântau atâtea cântece prin târguri, pe la curţi şi prin colibe, se întreceau să-i slujească şi să-i ajute. Le aduceau provizii şi cai. Toate uşile le erau deschise. Zbyszko nu mai avea nevoie s-o ducă pe Danusia în leagăn între doi cai, fiindcă tineri puternici o cărau pe targă dintr-un sat în altul cu mare grijă şi uşor, de parcă ar fi purtat cine ştie ce lucru sfânt. Femeile o înconjurau cu cea mai mare duioşie şi grijă. Bărbaţii, ascultând povestirile despre suferinţele ei, scrâşneau din dinţi şi nu puţini îşi îmbrăcau zalele, puneau mâna pe paloş, pe topor sau pe suliţă şi-l urmau pe Zbyszko mai departe, ca să se răzbune „cu vârf şi îndesat”, pentru că răzbunarea dinte pentru dinte nu li se mai părea de ajuns.

Dar Zbyszko nu se gândea în clipa aceea la răzbunare, ci doar la Danusia. Trăia între o clipă de speranţă, atunci când bolnava se simţea mai bine, şi disperarea surdă, când starea ei se înrăutăţea vizibil. Nu se mai putea amăgi singur. Câteodată, la începutul călătoriei, îi trecea prin minte gândul superstiţios că poate acolo, pe cărări neumblate, îi însoţeşte Moartea şi aşteaptă numai clipa potrivită, ca să se arunce asupra Danusiei şi să-i soarbă ultima picătură de viaţă din ea. Aceste vedenii sau mai degrabă presimţiri se năpusteau asupra lui mai ales în nopţile întunecoase şi erau atât de clare, că nu o dată îl cuprindea o dorinţă disperată să se întoarcă, să provoace Moartea cum se provoacă un cavaler şi să lupte cu ea până la ultima răsuflare. Dar către sfârşitul drumului, era şi mai rău, întrucât simţea Moartea nu în urma convoiului, ci înăuntrul lui, într-adevăr nevăzută, dar atât de aproape, că-l înfiora răsuflarea-i îngheţată. Acum înţelegea că împotriva acestui vrăjmaş nu au nici o putere bărbăţia, braţul vânjos şi paloşul, aşa că era silit să-i lase pradă fără luptă cea mai scumpă fiinţă.

Simţământul acesta era cel mai greu de suportat, pentru că se unea cu el părerea de rău, neînfrânată ca vijelia şi adâncă la fel ca marea. Cum să nu geamă sufletul lui Zbyszko, cum să nu se zvârcolească de durere când, privind la dragostea lui, îi spunea cu anume reproş fără să vrea: „De aceea te-am îndrăgit, de aceea te-am găsit şi te-am luat înapoi, ca să te acopăr cu pământ şi să nu te mai văd niciodată?” Şi spunându-i aşa, se uita la obrajii ei înfloriţi de fierbinţeală, la ochii ei tulburi şi iarăşi o întreba: „O să mă părăseşti? Nu-ţi pare rău? Preferi să fii fără mine decât cu mine?” Şi atunci credea că îşi pierde şi el minţile, iar pieptul parcă i se umfla asemenea unui plâns uriaş, dureros, care nu putea răbufni, fiindcă ea îi oprea ieşirea, şi simţea parcă o răutate, o mânie pe forţa asta nemiloasă care se înverşunase, oarbă şi rece, pe această copilă fără vină. Dacă teutonul ameninţător s-ar fi aflat în clipa aceea în convoi, l-ar fi sfâşiat ca un animal sălbatic.

Ajungând la conacul din pădure, vru să se oprească, dar acolo era pustiu primăvara. De la străjeri, mai află că prinţul şi soţia lui plecaseră la fratele Ziemowit de Płock. Renunţă aşadar să se mai ducă la Varşovia, unde medicul curţii ar fi putut s-o ajute pe bolnavă. Trebuia să meargă mai departe până la Spychów, ceea ce era îngrozitor, deoarece avea impresia că totul se sfârşeşte şi nu-i va putea duce lui Jurând decât un trup fără viaţă.

Dar tocmai când mai avea câteva ceasuri până la Spychów, o rază de speranţă îi lumină inima. Obrajii Danusiei începură să pălească, ochii i se limpeziră puţin, răsuflarea nu-i mai era atât de şuierătoare şi de gâfâită. Zbyszko observă numaidecât şi după un timp, opri la ultimul popas, ca bolnava să se poată odihni în linişte. Erau la vreo milă de Spychów, departe de locuinţele oamenilor, pe drumeagul îngust dintre câmpuri şi luncă. Doar un păr sălbatic din apropiere îi apăra de soare, aşa că se opriră sub ramurile lui. Descălecând, slujitorii deshămară caii, ca să ciupească mai uşor câte un fir de iarbă. Cele două femei luate s-o slujească pe Danusia şi flăcăii care o purtau, istoviţi de drum şi de căldură, se întinseră la umbră şi adormiră; doar Zbyszko mai veghea lângă targă şi aşezându-se aproape, pe rădăcinile părului, nu-şi mai lua ochii de la bolnavă.

Dar ea zăcea în tihna de după-amiază, liniştită şi cu pleoapele coborâte. Lui Zbyszko i se părea totuşi că nu doarme. Într-adevăr, când la celălalt capăt al luncii, un ţăran care cosea fân se opri şi începu să-şi ascută coasa cu gresia, tresări uşor şi deschise ochii o clipă, după care îi închise la loc; răsuflarea, parcă mai adâncă, îi ridica pieptul mai mult, iar din gură îi ieşi o şoaptă abia auzită:

Miroase a flori.

Erau primele cuvinte rostite cu mintea întreagă şi fără fierbinţeală de la începutul călătoriei, întrucât de pe lunca încălzită de soare, adierile aduceau într-adevăr o mireasmă puternică în care se simţea şi fân, şi miere, şi tot felul de ierburi. De aceea, la gândul că bolnava îşi recapătă cunoştinţa, inima lui Zbyszko tresăltă de bucurie. În primul moment, vru să i se arunce la picioare, dar temându-se să n-o sperie, se stăpâni, îngenunche doar lângă targă şi aplecându-se deasupra ei, începu s-o cheme încet:

Danusia! Danusia!

Iar ea deschise iarăşi ochii, un răstimp privi la el, după care zâmbetul îi lumină faţa şi la fel ca mai înainte în coliba smolarilor, dar cu mintea mult mai limpede, îi pronunţă numele:

Zbyszko.

Şi încercă să întindă mâinile către el, dar nu izbuti din cauza slăbiciunii prea mari; el, în schimb, o luă în braţe cu inima inundată de fericire, de parcă voia să-i mulţumească pentru bunătatea ei nespusă.

Te-ai trezit! Îi spuse. O, slavă Domnului.

Apoi nu mai putu să vorbească şi un răstimp priviră unul la altul în tăcere. Liniştea câmpurilor era tulburată doar de adierile înmiresmate dinspre lunca întinsă, care foşnea în frunzişul părului, ţârâitul cosaşilor prin iarbă şi cântecul îndepărtat şi nu prea clar al ţăranului care cosea.

Danusia continua să-l privească tot mai trează şi nu înceta să zâmbească, asemenea unui copil care visează un înger. Totuşi, treptat, în ochii ei se răsfrânse parcă mirarea.

Unde mă aflu? Întrebă.

Atunci, din gura lui răbufni un adevărat roi de cuvinte, întrerupte de bucurie:

Eşti lângă mine! Aproape de Spychów! Mergem acasă la tata. Suferinţa ta a luat sfârşit! Of, Danusia mea dragă! Danuśka! Cât te-am căutat până te-am găsit. Nu mai eşti în puterea nemţilor. Nu te teme! Ajungem îndată la Spychów. Ai fost bolnavă, dar Domnul Iisus a avut milă! Cât am mai suferit, cât am mai plâns! Danuśka! Acum, e bine! O să fii mereu fericită. Ehe, cât te-am căutat! Cât am umblat! Of, Dumnezeule atotputernic!

Şi răsuflă adânc, aproape gemând, ca şi când şi-ar fi eliberat pieptul de toată povara apăsătoare.

Danusia zăcea liniştită, amintindu-şi şi chibzuind ceva, iar în cele din urmă, întrebă:

Tu nu m-ai uitat?

Şi două lacrimi, strângându-se între gene, îi şiroiră încet pe obraji şi pe pernă.

Eu, să te uit?! Exclamă Zbyszko.

În acest strigăt înăbuşit era mai multă putere decât în cele mai mari jrăminte şi blesteme, fiindcă o iubise întotdeauna din tot sufletul, iar de când o regăsise, îi devenise mai scumpă decât lumea întreagă.

Dar între timp, se aşternu din nou tăcerea; numai în depărtare ţăranul încetă să mai cânte şi se apucă iarăşi să-şi ascută coasa.

Buzele Danusiei începură iarăşi să se mişte, dar şoapta era atât de înceată, că Zbyszko abia putu s-o desluşească, deci se aplecă şi întrebă:

Ce spui, draga mea?

Iar ea repetă:

Miroase a flori.

Pentru că suntem pe marginea luncii, răspunse, dar o să plecam îndată mai departe. La tata, care a scăpat şi el din robie. Şi o să fii a mea până la moarte. Auzi ce-ţi spun şi mă înţelegi?

Deodată tresări înfiorat de nelinişte, întrucât băgă de seamă că faţa ei păleşte tot mai mult şi se acoperă de broboane dese de sudoare.

Ce ai? O întrebă înfricoşat. Şi simţi părul făcându-i-se măciucă în vârful capului şi frigul pătrunzându-i oasele.

Ce ai? Hai, spune-mi! Repetă.

E întuneric! Şopti.

Întuneric? Soarele străluceşte şi tu zici că-i întuneric? O întrebă cu glasul gâtuit. Mai adineauri vorbeai cu rost! Pentru numele lui Dumnezeu, spune măcar o vorbă!

Danusia continuă să-şi mişte buzele, dar nu se mai auzi nimic. Zbyszko ghici doar că-i pronunţă numele şi-l cheamă. Apoi mâinile ei slăbite începură deodată să tremure şi să se mişte pe chilimul cu care era învelită. Dar totul nu dură decât o clipă. N-avea rost să se mai amăgească, era pe moarte!

Cuprins de disperare şi înfricoşat, începu s-o implore, ca şi când rugămintea lui ar fi putut avea vreun rezultat:

Danuśka! O, Iisuse milostiv! Aşteaptă măcar până ajungem la Spychów! Aşteaptă! O, Iisuse! Iisuse! Iisuse!

La strigătele lui, femeile se treziră şi veniră în fugă slujitorii care erau cu caii pe luncă. Înţelegând de la prima aruncătură de ochi ce se petrece, îngenuncheară cu toţii şi începură să se roage într-un glas.

Adierile vântului încetară, frunzişul părului îşi conteni foşnetul şi doar cuvintele rugăciunii răsunau în tăcerea adâncă a câmpurilor.

Înainte de sfârşitul litaniei, Danusia mai deschise ochii încă o dată, vrând parcă să se uite pentru ultima dată la Zbyszko şi la lumina Soarelui, după care se cufundă deodată în somnul de veci.

*

Femeile îi închiseră pleoapele, apoi se duseră să culeagă flori de pe luncă. Slujitorii le urmară şi se împrăştiară mergând în soare şi prin iarba deasă, asemenea cu duhurile câmpului, aplecându-se mereu şi bocind, fiindcă inima le era plină de milă şi de jale. Zbyszko îngenunche la umbră, lângă targă, cu capul pe genunchii Danusiei, fără să facă şi să spună nimic, de parcă era mort, iar ei umblau prin apropiere, când mai aproape, când mai departe, rupând calcea calului, aurie, şi clopoţei, lipicioşi, trandafirii, şi drobiţe albe mirosind a miere. Prin gropile jilave găsiră şi crini de câmp, iar pe mejdina ogoarelor, grozamă. Când îşi umplură braţele cu flori, înconjurară targa şi se apucară s-o împodobească. Acoperiră aproape în întregime cu flori trupul răposatei, lăsându-i liberă doar faţa care, între clopoţei şi crini, albea tăcută, alinată de somnul nedormit, împăcată şi pur şi simplu angelică.

Până la Spychów nu mai era nici măcar o milă, astfel că după un timp, când tristeţea şi durerea li se scurseră odată cu lacrimile, ridicară targa şi porniră spre pădurea de la care începeau pământurile lui Jurând.

Slujitorii aduceau caii în urma convoiului. Zbyszko purta targa singur, iar femeile, încărcate de buchete de verdeaţă şi de flori, cântau în frunte litanii, şi aşa înaintau încet prin lunca verde şi ogoarele cenuşii asemenea unei procesiuni îndoliate.

Pe cerul albăstrui nu era nici un nor şi lumea întreagă se încălzea în lumina aurie a soarelui.