Capitolul XXXI.

Zbyszko se înclină adânc înaintea prinţesei de Płock şi-i oferi serviciile lui, dar ea nu-l recunoscu în prima clipă, pentru că nu-l mai văzuse de multă vreme. Abia după ce-i spuse cum îl cheamă, rosti:

Adevărat! Iar eu credeam că eşti cineva de la curtea regelui. Zbyszko de Bogdaniec! Păi cum! A fost aici la noi unchiul Domniei Tale, bătrânul cavaler de Bogdaniec, şi îmi aduc aminte că şi mie, şi jupâniţelor mele le şiroiau lacrimile pe obraji când ne-a povestit despre Domnia Ta. Ţi-ai găsit soţia, unde este acum?

Mi-a murit, milostivă stăpână.

O, Iisuse milostiv! Nu mai spune, că mă podidesc lacrimile. Singura mângâiere e că hălăduieşte în cer, iar Domnia Ta eşti tânăr. Dumnezeule atotputernic, ce făptură slabă mai e şi femeia. Dar în cer totul se răsplăteşte şi acolo ai s-o găseşti. Bătrânul cavaler de Bogdaniec este aici cu Domnia Ta?

Nu este, pentru că l-au luat teutonii în robie; mă duc să-l răscumpăr.

Nici el n-a avut noroc. Părea un om cu mintea ageră, care cunoştea toate obiceiurile. După ce-l răscumperi, să treceţi şi pe la noi. Vom fi bucuroşi de oaspeţi, fiindcă află de la mine că nici el de minte şi nici Domnia Ta de frumuseţe nu duceţi lipsă.

Aşa o să facem, stăpână milostivă, cu atât mai mult că şi acum am venit aici să rog pe Luminăţia Ta să pui o vorbă bună pentru mine.

Bine. Vino mâine, înainte de a pleca la vânătoare, o să-mi găsesc timp.

O întrerupse din nou sunetul trâmbiţelor şi al tobelor care vesteau sosirea prinţului Janusz de Mazowsze şi a prinţesei. Deoarece Zbyszko stătea cu prinţesa de Płock la intrare, prinţesa Anna Danuta îl văzu dintr-odată şi se apropie numaidecât de el, fără să mai ia în seamă plecăciunile starostelui.

Tânărului i se sfâşie iarăşi inima văzând-o, îngenunche deci înaintea ei şi îmbrăţişându-i genunchii, aşteptă în tăcere, iar ea se aplecă şi luându-i capul în mâini, vărsă lacrimă după lacrimă pe păru-i bălai, întocmai ca o mamă care plânge nenorocirea propriului copil.

Şi spre marea uimire a curtenilor şi a oaspeţilor, plânse aşa îndelung repetând: „O, Iisuse, Iisuse milostiv!” după care îi făcu semn lui Zbyszko să se ridice din genunchi şi zise:

O plâng pe ea, pe Danuśka mea, şi te plâng şi pe Domnia Ta. Dumnezeu a orânduit ca suferinţele şi lacrimile tale să nu folosească la nimic. Dar vorbeşte-mi despre ea şi despre moartea ei, că de te-aş asculta toată noaptea, tot nu mi-ar fi de ajuns.

Şi îl luă la o parte, aşa cum îl luase mai înainte cavalerul de Taczew. Aceia dintre oaspeţi care nu-l cunoşteau pe Zbyszko, începură să întrebe cine este şi ce a făcut, astfel că un răstimp vorbiră cu toţii numai despre el, despre Danusia şi despre Jurând. Se interesară, de asemenea, şi solii cavalerilor teutoni, Frydrych von Wenden, comturul de Toruń, trimis în întâmpinarea regelui, şi Jan von Schonfeld, comturul de Osteroda. Cel din urmă, neamţ, dar de neam din Silezia, ştiind bine polona, întrebă cu uşurinţă despre ce este vorba, şi ascultându-i spusele lui Jaśko de Zabierz, un curtean al prinţului Janusz, adăugă:

Danveld şi de Löwe erau bănuiţi şi de maestru că se ocupau cu magia neagră.

După care, îşi dădu îndată seama că asemenea istorisiri puteau să arunce asupra întregului Ordin, o umbră neprielnică, aşa cum se întâmplase cândva cu templierii, şi spuse repede:

Aşa cel puţin se spune prin poveşti, dar nu-i adevărat, fiindcă printre noi nu sunt amatori de basme.

Dar cavalerul de Taczew, care se afla în apropiere, răspunse:

Cui nu i-a plăcut creştinarea Lituaniei, aceluia poate să nu-i placă nici crucea.

Noi purtăm crucea pe mantii, interveni Schonfeld cu mândrie.

La care Powała:

Ar trebui s-o purtaţi în inimă.

În acest timp, trâmbiţele răsunară cu şi mai multă putere şi sosi regele, şi împreună cu el arhiepiscopul de Gniezno, episcopul Cracoviei, episcopul de Płock, castelanul de Cracovia şi alţi câţiva dregători şi curteni, printre care erau şi Zyndram de Maszkowice, cu blazonul Soarele, şi tânărul cneaz Jamont, mâna dreaptă a regelui. Monarhul se schimbase prea puţin de când îl văzuse Zbyszko. Avea obrajii la fel de rumeni, acelaşi păr lung, pe care şi-l aşeza după ureche şi aceiaşi ochi săgetători. Lui Zbyszko i se păru doar că era mai grav şi mai măreţ, ca şi când se simţea mai sigur pe tronul la care voise să renunţe imediat după moartea reginei, neştiind dacă se va putea menţine pe el, şi parcă mai conştient acum de puterea-i nemăsurată. Cei doi prinţi mazovieni îşi ocupară îndată locurile din dreapta şi din stânga lui; înainte veniră şi se înclinară solii nemţi, iar de jur împrejur se rânduiră dregătorii şi curtenii mai de vază. Zidurile care mărgineau curtea se cutremurau de strigătele ce nu mai conteneau, de sunetul trâmbiţelor şi bubuitul tobelor.

Când în cele din urmă se aşternu liniştea, solul teuton von Wenden începu să spună ceva despre treburile Ordinului, dar regele, când îşi dădu seama după câteva cuvinte spre ce se îndrepta vorbitorul, dădu nerăbdător din mână şi rosti cu glasul lui gros şi răsunător:

Mai bine-ai tăcea! Am venit aici să ne bucurăm, aşa că preferăm mâncarea şi băutura în locul pergamentelor tale.

Dar zâmbi cu bunăvoinţă, rostind aceste cuvinte, nevrând ca teutonul să creadă că i-a vorbit cu mânie, şi adăugă:

Despre treburile noastre o să vorbesc cu maestrul la Raciąz.

Apoi către prinţul Ziemowit:

Iar mâine mergem să vânăm în pădure, nu?

Întrebarea era totodată şi un semn că în această seară nu vrea să mai discute şi altceva, ci numai despre vânătoarea care-i plăcea cu adevărat şi pentru care venise cu bucurie în Mazowsze, întrucât Mała şi Wielkopolska60 aveau mai puţine păduri, iar în unele ţinuturi erau atât de des populate, încât nu mai erau deloc.

Aşadar, chipurile se înveseliră, deoarece se ştia că regele, atunci când discuta despre vânătoare, era şi vesel, şi nespus de îngăduitor. Prinţul Ziemowit începu deci să povestească unde şi ce animale o să vâneze, iar prinţul Janusz trimise pe unul dintre curteni să-i aducă din oraş pe cei doi „apărători” ai lui, care scoteau zimbrii de coarne din bungeturi şi le frângeau oasele urşilor, vrând să îi arate regelui.

Zbyszko îşi dorea foarte mult să i se închine regelui, dar n-avea cum să ajungă la el. Doar de departe, cneazul Jamont, uitând se pare răspunsul răstit pe care tânărul cavaler i-l dăduse odată la Cracovia, îi făcu un semn prietenesc din cap, dându-i de înţeles să se apropie de el la momentul potrivit. Dar în clipa aceea, o mână îi atinse braţul tânărului cavaler şi un glas trist şi dulce îi şopti:

Zbyszko.

Tânărul se întoarse şi o văzu înaintea lui pe Jagienka. Ocupat mai înainte s-o întâmpine pe prinţesa Ziemowit, apoi cu discuţia cu prinţesa Anna Danuta, nu se putuse apropia până atunci de fată, aşa că ea însăşi, folosindu-se de învălmăşeala produsă de venirea regelui, venise la el.

Zbyszko, repetă, să te mângâie Dumnezeu şi Maica Precista.

Să te răsplătească Dumnezeu, răspunse cavalerul.

Şi privi cu recunoştinţă în ochii ei albaştri, care în clipa aceea parcă se acoperiră de rouă. Apoi stătură aşa în tăcere unul în faţa celuilalt, fiindcă, deşi ea venise la el ca o soră tristă şi bună, i se părea în măreţia ei regească şi în veşmintele de curte atât de schimbată faţă de Jagienka de altădată, că la început nu îndrăzni să-i mai spună: tu, ca odinioară la Zgorzelice şi la Bogdaniec. Ea, însă, credea că după ultimele cuvinte pe care i le spusese, nu mai poate adăuga nimic.

Pe feţele amândurora se răsfrânse încurcătura. Dar tocmai atunci se iscă vânzoleală în curte, fiindcă regele se aşeza la masă. Prinţesa Januszowa se apropie din nou de Zbyszko şi-i zise:

Pentru noi amândoi o să fie un ospăţ trist, dar slujeşte-mă ca mai de mult.

Tânărul cavaler fu nevoit să se depărteze de Jagienka şi după ce oaspeţii se aşezară, se duse în spatele prinţesei, ca să-i schimbe talerele şi să-i toarne apă şi vin. Slujind-o, se uita fără să vrea din când în când spre Jagienka; fiind jupâniţa prinţesei de Płock, şedea alături de ea, şi la fel de întâmplător era silit să-i admire frumuseţea. În aceşti câţiva ani, Jagienka se dezvoltase de minune, dar o schimbase totuşi nu atât statura, cât seriozitatea care îi lipsea înainte cu desăvârşire. Mai de mult, când în cojocel şi cu frunze în părul zburlit gonea călare prin pădure, puteai s-o iei drept o ţărancă frumoasă, acum, însă, de la prima aruncătură de ochi vedeai în ea o jupâniţă de neam ales şi cu sânge albastru – atâta linişte i se aşternuse pe faţă. Zbyszko mai băgă de seamă că îi dispăruse veselia de odinioară, dar asta nu-l miră prea mult, căci ştia de moarta lui Zych. Cel mai mult îl uimi parcă măreţia ei, şi la început avu impresia că îmbrăcămintea îi împrumută această înfăţişare. Aşa că se uită pe rând când la eşarfa aurie, care-i înconjura fruntea albă ca zăpada, şi părul negru care-i cădea în două cozi pe umeri, când la veşmântul albastru, strâns pe talie şi tivit cu dungă purpurie, sub care se desena statura semeaţă şi pieptul feciorelnic, şi îşi spuse: „Este o adevărată prinţesă!” Dar după aceea, văzu că nu numai îmbrăcămintea o schimba atâta şi chiar dacă ar fi pus pe ea un pieptar, tot nu s-ar fi putut purta cu ea atât de slobod şi de îndrăzneţ ca mai de mult.

Observă, în sfârşit, că mai mulţi tineri, ba chiar şi cavaleri mai în vârstă se uită la ea cu lăcomie, iar odată când îi schimba talerul prinţesei, îl văzu pe de Lorche cu ochii pironiţi pe ea şi la această privelişte simţi că se supără pe el. Cavalerul din Geldria fu văzut stând aşa, cu privirile pierdute, şi de prinţesa Anna Danuta care, recunoscându-l dintr-odată, se miră:

Ia uite-l şi pe de Lorche! Mai mult ca sigur că e îndrăgostit iarăşi de cineva, că prea nu mai are ochi pentru nimeni.

După care, se aplecă puţin peste masă şi uitându-se într-o parte spre Jagienka, se minună.

Adevărat că celelalte lumânărele se sting pe lângă făclia asta.

Zbyszko se simţea atras de Jagienka, întrucât i se părea ca o rudă la care ţinea şi ghicea în ea cea mai potrivită fiinţă pentru a-i împărtăşi tristeţea. În inima nimănui nu va găsi mai multă milă decât într-a ei, dar în seara aceea nu putu să-i mai vorbească, fiindcă trebuia s-o slujească pe prinţesă, iar în al doilea rând, pentru că în tot timpul ospăţului guzlarii îngânau felurite cântece sau trâmbiţele răsunau atât de tare, că până şi cei care şedeau unii lângă alţii, abia se mai auzeau. Cele două prinţese şi împreună cu ele femeile celelalte se ridicară de la masă mai devreme decât regele, prinţii şi cavalerii care obişnuiau să petreacă la un pahar până noaptea târziu. Jagienka, pentru că ducea perna de pe scaunul prinţesei, n-avea nici ea cum să rămână, aşa că plecă şi ea, zâmbindu-i încă o dată la plecare lui Zbyszko şi făcându-i semn din cap.

Abia târziu, înainte de a se lumina de ziuă, tânărul cavaler, de Lorche şi cei doi scutieri se întoarseră la han. O vreme, merseră adânciţi în gânduri, dar când nu mai aveau mult până acasă, de Lorche începu să-i spună ceva scutierului său, un pomeranian care ştia bine polona, iar acesta îi spuse lui Zbyszko:

Stăpânul meu ar vrea să te întrebe ceva, Domnia Ta.

Prea bine, acceptă Zbyszko.

Atunci, ceilalţi mai vorbiră o clipă între ei, după care, pomeranianul, zâmbind puţin pe sub mustaţă, zise iarăşi:

Stăpânul meu vrea să te întrebe dacă e sigur că jupâniţa cu care ai stat de vorbă Domnia Ta înainte de ospăţ, este o muritoare, sau e o sfântă ori un înger?

Spune-i stăpânului tău, răspunse Zbyszko începând să-şi piardă răbdarea, că m-a întrebat şi pe mine mai de mult, aşa că sunt foarte mirat. Cum se poate una ca asta: la Spychów mi-a spus că va pleca la curtea prinţului Witold din pricina frumuseţii lituaniencelor, pe urmă a vrut să se ducă din aceeaşi cauză la Płock, aici chiar astăzi voia să-l provoace la duel pe cavalerul de Taczew pentru Agnieszka de Długolas, iar acum se gândeşte deja la alta. Oare asta-i statornicia şi credinţa lui de cavaler?

De Lorche ascultă acest răspuns din gura pomeranianului său, oftă adânc, privi un moment la cerul nopţii, care pălea şi răspunse la reproşurile lui Zbyszko după cum urmează:

Ai dreptate. N-am nici statornicie, nici credinţă, pentru că sunt un om plin de păcate şi nevrednic să port pintenii de cavaler. Cât despre jupâniţă Agnieszka de Długolas, este adevărat că i-am jurat credinţă şi poate că Dumnezeu mă va ajuta să-mi ţin legământul, dar o să vezi şi tu, când o să te impresionez povestindu-ţi cât de rău s-a purtat cu mine în castelul de la Czersk.

Aici, oftă din nou, privi iarăşi la cerul a cărui zare dinspre răsărit albea tot mai mult şi aşteptând ca pomeranianul să-i traducă vorbele, îşi urmă gândul:

Mi-a spus că duşmanul ei este un vrăjitor ce locuieşte într-un turn în pădure, care trimite în fiecare an un balaur la ea, iar acela se apropie în fiecare primăvară de zidurile de la Czersk şi o pândeşte vrând să pună mâna pe ea. La care, când am auzit, i-am declarat numaidecât că voi lupta cu balaurul. Of, ascultă ce-am să-ţi spun mai departe: când m-am dus la locul arătat, am văzut monstrul uriaş aşteptându-mă nemişcat şi bucuria mi-a inundat sufletul, fiindcă m-am gândit că fie am să mor, fie o să scap fecioara din botul scârbos şi am să mă umplu de o faimă nepieritoare. Dar când am atacat monstrul cu suliţa, ce crezi că am văzut? Un sac mare de paie pe nişte beţe de lemn, cu coada de frânghie! Şi m-am acoperit de batjocura oamenilor, iar pe urmă, am fost nevoit să chem la luptă doi cavaleri mazovieni care mi-au vătămat un plămân. Aşa s-a purtat cu mine aceea pe care am adorat-o şi numai pe ea voiam s-o iubesc.

Traducându-i cuvintele, pomeranianul îşi umfla obrajii cu limba pe care şi-o muşca să nu izbucnească în râs, iar Zbyszko ar fi râs şi el altădată cu siguranţă, dar pentru că durerea şi nenorocirea alungaseră veselia din sufletul lui, răspunse cu seriozitate:

Poate că a făcut-o din joacă, nu din răutate.

De aceea am iertat-o şi eu, răspunse de Lorche, şi cea mai bună dovadă o ai în aceea că am vrut să lupt cu cavalerul de Taczew pentru frumuseţea şi virtutea ei.

Asta să n-o faci, rosti şi mai serios Zbyszko.

Eu ştiu că asta înseamnă moartea, dar mai bine să mă răpună decât să trăiesc mereu în tristeţe şi suferinţă.

Cavalerului Powała nu-i stă mintea la astfel de lucruri. Mai bine vin-o mâine cu mine şi împrieteneşte-te cu el.

Aşa o să şi fac, pentru că m-a strâns la pieptul lui, dar mâine el o să se ducă la vânătoare cu regele.

Atunci, o să mergem de dimineaţă. Regelui îi place vânătoarea, dar nu dispreţuieşte nici odihna, iar astăzi a petrecut până târziu.

Aşa şi procedară, dar în zadar, întrucât cehul care se grăbise să plece la castel înaintea lor, ca să se vadă cu Jagienka, îi anunţă că Powała nu dormise acasă în această noapte, ci în odăile regelui. Dezamăgirea le fu răsplătită, pentru că se întâlniră cu prinţul Janusz, iar acesta le propuse să se alăture alaiului său, aşa că puteau să ia parte la vânătoare. În drumul spre pădure, Zbyszko găsi prilejul să discute şi cu cneazul Jamont care-i dădu o veste bună.

Ajutându-l pe rege să se dezbrace la culcare, îi spuse, i-am adus aminte de tine şi întâmplarea de la Cracovia. Şi pentru că era de faţă, cavalerul Powała s-a folosit de prilej, spunându-i că teutonii ţi-au luat unchiul în robie şi l-a rugat pe rege să-l ceară. Regele, care-i grozav de supărat pe ei pentru răpirea micului Jaśko de Krętkow şi pentru alte încălcări, s-a mâniat şi mai rău. „N-ar trebui să-i întâmpin cu vorbă bună, zice, ci cu suliţa! Cu suliţa!” Powała a mai pus şi el gaz pe foc înadins. Aşa că dimineaţa, când solii teutoni aşteptau la poartă, regele nici nu s-a uitat la ei, deşi s-au ploconit până la pământ. Ei n-o să-i mai smulgă acum promisiunea că nu-l va ajuta pe cneazul Witold şi nu vor şti ce să facă. Dar tu să fii sigur că regele nu va uita de unchiul tău şi o să-l strângă cu uşa pe maestru.

Şi astfel îi bucură inima micul cneaz Jamont, dar şi mai mult îl bucură Jagienka; însoţind-o pe prinţesa Ziemowit în pădure, îşi dădu silinţa să călărească lângă Zbyszko. În timpul vânătorii, fiecare mergea cu cine voia, aşa că perechile se alegeau după bunul plac şi nu se apropiau prea mult, ca să poată discuta în linişte. Jagienka aflase dinainte de la ceh de robia lui Maćko şi nu pierduse vremea. La rugămintea ei, prinţesa îi dăduse o scrisoare către maestru, iar în afară de asta, îl făcuse şi pe comturul de Toruń, von Wende, să pomenească de el în scrisoarea în care da seama de ce se întâmplă la Płock. Se lăudase el însuşi faţă de prinţesă că adăugase: „vrând să-l îmbuneze pe rege, nu trebuie să-i facă greutăţi în această privinţă”. Iar maestrul era foarte interesat acum să-l îmbuneze cât se poate de mult pe marele monarh, ca să-şi îndrepte toate forţele fără grijă împotriva lui Witold, cu care într-adevăr Ordinul nu fusese în stare să se descurce până acum.

Şi aşa, am făcut tot ce-am putut, având grijă să nu se tărăgăneze lucrurile, sfârşi Jagienka, ştiind că regele nevrând să-şi asculte sora în treburile importante, se va strădui să-i facă pe voie cel puţin în cele mărunte, de aceea nădăjduiesc că toate vor merge bine.

Dacă n-aş avea de-a face cu nişte oameni atât de înşelători, răspunse Zbyszko, m-aş fi grăbit să le duc răscumpărarea şi cu asta basta. Cu ei, însă, mi s-ar putea întâmpla şi mie ce i s-a întâmplat şi lui Tolima, să-mi ia şi banii şi să mă arunce într-o temniţă, în caz că nu mă apără cineva foarte puternic.

Înţeleg, răspunse Jagienka.

Acum, Domnia Ta le înţelegi pe toate, observă Zbyszko, şi o să-ţi fiu recunoscător cât oi trăi.

Înălţându-şi spre el ochii buni şi trişti, îl întrebă:

De ce nu-mi zici: tu, doar ne cunoaştem de mici.

Nu ştiu, răspunse cu sinceritate. Parcă nu-mi vine bine. Iar Domnia Ta nu mai eşti gâgâlicea de altădată, acum eşti altfel. Ceva.

Şi nu ştiu să continue comparaţia, dar ea îi întrerupse strădania şi zise:

Am şi eu cu câţiva ani mai mult. Iar nemţii l-au omorât şi pe tatăl meu în Silezia.

Adevărat! Întări Zbyszko. Dumnezeu să-i dea lumină veşnică!

Un răstimp merseră tăcuţi unul lângă altul, îngânduraţi şi parcă ascultând freamătul pinilor, după care ea întrebă din nou:

Şi după răscumpărarea lui Maćko, ai de gând să rămâi prin părţile astea?

Zbyszko privi oarecum mirat la ea, deoarece până acum se lăsase pradă gândurilor mohorâte şi nu se gândise câtuşi de puţin la ce-o să facă mai târziu. De aceea, îşi ridică ochii spre cer, căzând parcă pe gânduri, apoi răspunse:

Nu ştiu! Iisuse milostiv, de unde să ştiu eu? Ştiu doar că ori încotro voi călători, suferinţa se va ţine scai de mine. Ehei, grea viaţă! O să-mi răscumpăr unchiul, iar după aceea cred că o să mă duc la Witold, să-mi îndeplinesc jurământul împotriva teutonilor, sau să mor.

La acestea, ochii fetei se înceţoşară şi aplecându-se puţin spre tânăr începu să-i vorbească încet, rugându-se parcă:

Să nu mori, să nu mori!

Tăcură din nou şi merseră aşa până când Zbyszko, aproape de zidurile oraşului, se scutură de gândurile apăsătoare şi spuse:

Dar Domnia Ta. Dar tu, o să rămâi aici la curte?

Nicidecum, răspunse. Mi-e urât fără frăţiorii mei şi fără Zgorzelice. Cztan şi Wilk cred că s-au căsătorit şi chiar dacă n-au făcut-o, acum nu mă mai tem de ei.

Să dea Dumnezeu ca unchiul Maćko să se întoarcă la Zgorzelice. Este un prieten atât de bun, încât poţi să contezi în toate pe el. Dar nici tu să nu-l uiţi.

Îţi făgăduiesc cu sfinţenie! Voi fi ca şi copilul lui.

Şi după aceste cuvinte, Jagienka izbucni în plâns, fiindcă inima i se umpluse de tristeţe.

*

A doua zi, Powała de Taczew veni la hanul lui Zbyszko şi-i spuse:

După Sfânta Cuminecătură, regele va pleca la Raciąź să se întâlnească acolo cu marele maestru, iar tu vei face parte dintre cavalerii regelui şi ai să mergi cu noi.

Zbyszko mai că roşi de bucurie la auzul acestor cuvinte, fiindcă alegerea lui printre cavalerii regelui nu numai că avea să-l ferească de trădările şi capcanele teutonilor, dar îl acoperea şi de faimă. Din suită mai făceau parte şi Zawisza Czarny, şi fraţii lui: Farurej şi Kruczek, şi însuşi Powała, şi Krzon de Koziegłowy, şi Stach de Charbimowice, şi Paszko Złodziej, şi Lis de Targowisko şi mulţi alţii, luptători care se acoperiseră de slavă în ţară şi în străinătate. Regele Jagiełło lua cu sine o suită atât de puţin numeroasă, deoarece unii rămăseseră acasă, iar alţii plecaseră să făptuiască isprăvi cavalereşti prin ţări îndepărtate de peste mare. Era sigur, însă, că şi cu aceştia putea să ajungă şi la Malborg fără să se teamă de înşelătoriile teutonilor, căci în caz de primejdie ar fi putut să dărâme zidurile cu umerii lor puternici şi să-i deschidă drum printre nemţi. Inima tânără a lui Zbyszko putea să se umple de mândrie că va avea asemenea tovarăşi de drum.

Astfel că, la început, Zbyszko uită şi de jalea lui şi strângându-i mâinile lui Powała de Taczew, îi spuse cu bucurie:

Asta ţi-o datorez numai Domniei Tale!

În parte mie, răspunse Powała, în parte prinţesei Ziemowit, dar cel mai mult stăpânului nostru milostiv, căruia du-te să-i îmbrăţişezi picioarele, ca să nu te creadă nerecunoscător.

Sunt gata să-mi dau viaţa pentru el, aşa să-mi ajute Dumnezeu! Strigă Zbyszko.