Capitolul XXXII.

Întâlnirea de la Raciąź, o insulă de pe Vistula, unde regele se duse de Sfânta Cuminecătură, fu de rău augur şi nu conduse la o împăcare şi o rezolvare a tuturor treburilor, precum aceea care avea să aibă loc peste doi ani şi la care regele avea să recapete pământul Dobrzynului, zălogit teutonilor prin trădare de Opolczyk61 odată cu Bobrowniki. Jagiełło veni mâniat de ticăloşia teutonilor care-l învinuiseră pe nedrept pe la curţile apusene şi chiar la Roma. Maestrul nu voia să negocieze Dobrzynul şi o făcea înadins; atât el însuşi, cât şi alţi dregători călugări le repetau polonezilor în fiecare zi: „Nu vrem război nici cu voi, nici cu Lituania, dar Samogiţia este a noastră, pentru că ne-a dat-o chiar Witold. Promiteţi că nu-l veţi ajuta, şi războiul cu el se va sfârşi mai repede, iar atunci va fi timpul să discutăm despre Dobrzyn şi o să vă facem multe înlesniri”. Dar sfetnicii regelui, având mintea ageră şi încercată şi cunoscând minciunile teutonilor nu se lăsau păcăliţi: „Când o să creşteţi în putere, o să vă sporească şi semeţia, îi răspundeau maestrului. Ziceţi că n-aveţi nimic cu Lituania, dar vreţi să-l înscăunaţi pe Skirgiełło la Wilno. Dar pe viul Dumnezeu! Asta-i moştenirea lui Jagiełło, singurul care hotărăşte pe cine să pună prinţ în Lituania, de aceea înfrânaţi-vă, ca marele nostru rege să nu vă pedepsească!” La care maestrul zicea că, dacă regele este adevăratul stăpân al Lituaniei, să-i poruncească lui Witold să nu pornească războiul şi să-i întoarcă Ordinului Samogiţia, căci altminteri Ordinul se vede silit să-l lovească pe Witold acolo unde-l poate ajunge şi răni. Şi în acest fel, discuţiile se tărăgănau de dimineaţa până seara asemenea unui drum care se învârteşte în cerc. Regele, nevrând să-şi asume nici o obligaţie, îşi pierdea tot mai mult răbdarea şi-i spunea maestrului că dacă Samogiţia ar fi fost fericită sub stăpânirea teutonilor, Witold n-ar fi mişcat nici un deget, pentru că n-ar fi găsit nici un pretext şi nici o pricină. Maestrul, care era un om liniştit şi îşi dădea mai bine seama decât ceilalţi fraţi de puterea lui Jagiełło, se străduia să-l îmblânzească pe rege şi prefăcându-se că nu aude murmurele câtorva comturi înflăcăraţi şi trufaşi, nu se arăta zgârcit cu vorbele de laudă, câteodată făcând apel chiar la umilinţă. Dar pentru că până şi cu aceste prilejuri se făceau auzite ameninţări înşelătoare, nu se ajungea la nimic. Negocierile pentru lucruri importante se iroseau repede şi încă de a doua zi începură să discute numai despre treburile mai mărunte. Regele învinui cu asprime Ordinul pentru întreţinerea cetelor de tâlhari, pentru năvălirile şi jafurile de la hotar, pentru răpirea fiicei lui Jurând şi a micului Jaśko de Krętkow, pentru uciderea ţăranilor şi a pescarilor. Maestrul negă totul, căutând să scape; jură că el nu ştia nimic şi îi reproşă şi el că nu numai Witold, dar chiar şi cavalerii polonezi îi ajutau pe samogiţienii păgâni împotriva Crucii, dându-l drept pildă pe Maćko de Bogdaniec. Din fericire, regele aflase de la Powała ce căutau cavalerii de Bogdaniec în Samogiţia şi ştia ce să răspundă, cu atât mai uşor cu cât în suita lui era şi Zbyszko, iar în cea a maestrului cei doi von Baden care veniseră în speranţa că poate vor lupta în arenă cu polonezii.

Dar nu avură parte nici de asta. Teutonii voiau ca, în caz că îşi îndeplineau scopurile, să-l poftească pe rege la Toruń şi acolo să organizeze în cinstea lui ospeţe şi întreceri cavalereşti, dar având în vedere eşecul negocierilor, care stârniseră doar nemulţumirea şi mânia ambelor părţi, lipseau până şi amatorii de petreceri. Doar pe de lături, în orele dimineţii, cavalerii se întreceau reciproc în putere şi îndemânare, dar, cum zicea veselul cneaz Jamont, şi de astă dată nemţii au luat-o peste nas, deoarece Powała de Taczew se arătă mai puternic în braţ decât Arnold von Baden, Dobek de Oleśnica învinse la lupta cu suliţa, iar Lis de Targowisko îi întrecu pe toţi la săritura peste cai. Cu acest prilej, Zbyszko se înţelese cu Arnold von Baden în privinţa răscumpărării. De Lorche care, graf fiind şi deschizând dintr-o familie însemnată, privea de sus la Arnold, se împotrivi, spunând că ia totul asupra lui. Zbyszko era totuşi de părere că onoarea de cavaler îl sileşte să plătească atâtea grivne, câte făgăduise; de aceea, cu toate că însuşi Arnold voia să mai scadă din preţ, îi refuză pe amândoi.

Arnold von Baden era un om simplu, a cărui cea mai mare însuşire era puterea uriaşă a braţului, cam prostănac şi cam lacom de bani, dar aproape cumsecade. Lui îi lipsea viclenia teutonă şi de aceea nu-i ascunse lui Zbyszko de ce vrea să mai scadă din preţ: „Nu se va ajunge la o înţelegere între rege şi maestru, dar un schimb de ostatici va avea loc şi în această împrejurare îţi vei putea lua unchiul pe degeaba. Eu prefer ceva decât nimic, fiindcă punga mea este întotdeauna goală şi nu o dată abia îmi ajunge pentru trei stacane de bere, iar eu nu mă mulţumesc decât cu cel puţin cinci-şase!” Zbyszko, însă, se supără pe el pentru aceste cuvinte: „Îţi plătesc, fiindcă mi-am dat cuvântul de cavaler, dar nu vreau mai ieftin, ca să ştii şi tu că atât valorăm”. La acestea, Arnold îl îmbrăţişă, iar cavalerii polonezi şi nemţi îl lăudară spunându-i: „Merită, într-adevăr, dacă poartă atât de tânăr pintenii de cavaler, se vede că ţine la onoarea lui”.

În acest timp, regele se înţelese de bună seamă cu maestrul să facă schimb de ostatici, prilej cu care ieşiră la iveală lucruri ciudate, despre care episcopii şi dregătorii aveau să scrie mai târziu scrisori papei şi pe la curţile celelalte: în mâinile polonezilor erau o mulţime de ostatici, dar era vorba de bărbaţi maturi, în puterea vârstei, prinşi în luptele şi încăierările de la hotar. În schimb, cei aflaţi în temniţele teutonilor erau în majoritate femei şi copii, luaţi captivi în atacurile din timpul nopţii şi pentru răscumpărare. Însuşi papa de la Roma atrase atenţia asupra acestei situaţii şi cu toată iscusinţa lui Jan von Felde, procuratorul teuton în Capitala Apostolică, îşi exprimă mânia şi revolta împotriva Ordinului.

Cât despre Maćko, se iviră destule greutăţi. Într-adevăr, maestrul nu le făcu decât de formă, ca să sporească însemnătatea fiecărei concesii. Susţinu deci că un cavaler creştin care luptase alături de samogiţieni împotriva Ordinului, ar trebui osândit la moarte. Degeaba sfetnicii regelui depănară din nou tot ce ştiau despre Jurând şi fiica lui, despre nedreptăţile strigătoare la cer pe care şi le îngăduiseră slugile Ordinului faţă de cei doi şi faţă de cavalerii de Bogdaniec. Drept răspuns, maestrul pronunţă printr-o întâmplare ciudată aproape aceleaşi cuvinte, pe care i le spusese cândva prinţesa Alexandra Ziemowit bătrânului cavaler de Bogdaniec:

Pe voi vă socotiţi mieluşei, iar pe noi lupi. În timp ce din aceşti patru lupi care au luat parte la răpirea fetei lui Jurând, nu mai trăieşte niciunul, mieluşeii zburdă în siguranţă prin lume.

Şi acesta era adevărul, dar cavalerul de Taczew, de faţă la discuţii, răspunse cu privire la acest „adevăr” cu o întrebare:

Aşa este, dar a fost ucis vreunul prin trădare? Oare cei care au pierit, n-au pierit cu toţii cu paloşele în mână?

Maestrul nu mai avu ce să răspundă, iar când mai observă că regele începe să se încrunte şi să fulgere din ochi, cedă degrabă, nevrând să-l facă să izbucnească pe aprigul monarh. Hotărâră după aceea că fiecare parte va trimite soli să ia ostaticii. Din partea polonă fură numiţi în acest scop Zyndram de Maszkowice, care voia să vadă de aproape puterea teutonilor, şi cavalerul Powała, şi împreună cu ei Zbyszko de Bogdaniec.

Lui Zbyszko îi făcu acest serviciu cneazul Jamont. Îl convinsese pe rege, gândind că astfel tânărul îşi va vedea unchiul mai repede şi îl va aduce fără primejdie, dacă va merge după el în calitate de trimis al regelui. Regele nu-i refuzase rugămintea micului cneaz, care din pricina veseliei, bunătăţii şi a frumuseţii lui era îndrăgit de toată curtea; nu ceruse niciodată nimic pentru el. Zbyszko îi mulţumi din tot sufletul, deoarece acum era sigur că-l va scoate pe Maćko din mâinile teutonilor.

O să te vadă mulţi zavistnici, că stai alături de rege, dar aşa este drept, pentru că tu foloseşti încrederea monarhului pentru binele oamenilor, iar o inimă mai bună ca a ta, cred că nu mai are nimeni.

E bine în apropierea regelui, interveni un boiernaş, dar eu aş prefera câmpul de luptă cu teutonii, şi pe Domnia Ta te invidiez că te-ai şi bătut cu ei.

Apoi mai adăugă:

Comturul de Toruń, von Wenden, a venit ieri, iar astă-seară o să vă duceţi să înnoptaţi la el împreună cu maestrul şi suita lui.

Iar după aceea, la Malborg.

Iar după aceea, la Malborg.

Aici, cneazul Jamont începu să râdă:

O să fie un drum scurt, dar cam acru, pentru că teutonii n-au câştigat nimic de la rege, şi nici de la Witold nu vor avea vreo bucurie. A adunat toată puterea lituaniană şi pleacă în Samogiţia.

Dacă-l sprijină regele, o să fie un război mare.

Pentru asta se roagă lui Dumnezeu toţi cavalerii noştri. Dar chiar dacă regele ar pregeta să pornească războiul cel mare, gândindu-se că se va vărsa mult sânge creştinesc, îl va ajuta pe Witold cu grâne şi bani, şi dintre cavalerii polonezi unii tot vor pleca la el.

De bună seamă, răspunse Zbyszko. Poate chiar pentru asta Ordinul îi va declara război regelui.

Ei, nu! Se împotrivi cneazul, câtă vreme va fi în viaţă maestrul de acum, asta nu se va întâmpla.

Şi avea dreptate. Zbyszko îl ştia pe maestru mai de mult, dar acum, pe drumul spre Malborg, însoţindu-i pe Zyndram de Maszkowice şi pe Powała, va putea să vadă mai multe şi să-l cunoască mai bine. Această călătorie îl întări în convingerea că marele maestru Konrad von Jungingen nu era un om ticăloşit şi rău. Era silit adesea să se arate nedrept, fiindcă tot Ordinul se întemeia pe fărădelege. Trebuia să se poarte strâmb, căci tot Ordinul era întocmit pe strâmbătate. Trebuia să mintă, întrucât minciuna o moştenise odată cu însemnele măiestriei şi de când era mic s-a învăţat să le socotească doar o iscusinţă politică. Dar n-a fost un om crud, s-a temut de judecata lui Dumnezeu şi, pe cât i-a stat în putinţă, a ţinut în frâu trufia şi răutatea acelor dregători călugări, care-l împingeau înadins la război cu puterea lui Jagiełło. Cu toate acestea, a fost un om slab. Ordinul s-a obişnuit de secole întregi să pândească bunul altuia, să jefuiască, să ia cu anasâna sau prin înşelăciune pământurile învecinate, încât Konrad nu numai că n-a ştiut să strunească această foame hrăpăreaţă, dar fără să vrea, prin forţa inerţiei, s-a lăsat dus de val şi s-a străduit s-o astâmpere. Erau destul de îndepărtate timpurile lui Winrych von Kniprode, timpurile disciplinei de fier, cu care Ordinul stârnea admiraţia lumii întregi. Încă din vremea maestrului dinaintea lui Jungingen, Konrad Walenrod, Ordinul se îmbăta cu puterea-i mereu crescândă, pe care n-au izbutit s-o slăbească înfrângerile trecătoare, se ameţea cu slava, succesul şi sângele omenesc, încât s-au lărgit cătuşele care-l ţineau în putere şi unitate. Maestrul a respectat, cât a putut, legile şi dreptatea, cât a putut, a îmblânzit personal mâna de fier a Ordinului, care-i apăsa pe ţărani, orăşeni şi chiar şi pe clerici şi şlahta feudală din ţinuturile teutone, aşa că în apropiere de Malborg, câte un ţăran sau orăşean putea să se laude nu numai cu avutul lui, ci şi cu bogăţia lui. Pe când în ţinuturile mai îndepărtate, samavolnicia, asprimea şi destrăbălarea comturilor călcau în picioare legile, sporeau asuprirea şi hoţiile, storceau cu ajutorul dărilor pe cont propriu sau şi fără vreun pretext aparent ultima para, storceau lacrimi, deseori sângele, astfel că în regiuni întregi domneau gemetele, sărăcia şi plângerile. Chiar dacă binele Ordinului cerea uneori o mai mare blândeţe – ca în Samogiţia – asemenea nevoi se iroseau prin nesupunerea comturilor şi cruzimea lor înnăscută. Aşadar, Konrad von Jungingen se simţea precum un surugiu care, mânând nişte cai nărăvaşi, a scăpat hăţurile din mâini şi a lăsat căruţa în voia sorţii. Deseori îi stăpâneau sufletul presimţiri rele sau îi veneau în minte vorbele prorociei: „Am făcut din ei albinele necesităţii şi i-am statornicit la marginea ţărilor creştine, dar s-au ridicat împotriva mea. Fiindcă nu se îngrijesc de suflet şi n-au milă de trupurile acestui popor, care din rătăcire s-a întors întru credinţa catolică şi către mine. Şi au făcut din el sclav, neînvăţându-l poruncile lui Dumnezeu şi, lipsindu-l de Sfintele Daruri, îl condamnă la chinuri diavoleşti şi mai mari decât atunci când era păgân. Pornesc războaie doar pentru a-şi satisface lăcomia. De aceea, va veni timpul când dinţii le vor fi smulşi şi le va fi tăiată mâna dreaptă, iar piciorul drept le va şchiopăta, ca să-şi recunoască păcatele lor”.

Maestrul ştia că acele învinuiri pe care Glasul tainic le arăta teutonilor în revelaţia Sfintei Brygida erau îndreptăţite, înţelegea că o clădire ridicată pe pământ străin şi pe nedreptatea altuia, rezemată pe minciună, înşelăciune şi asprime nu poate dura mult. Se temea că, udată ani întregi cu sânge şi lacrimi, se va nărui din prima lovitură a braţului polonez; presimţea că şi căruţa trasă de caii speriaţi, trebuie să sfârşească în prăpastie, aşa că se străduia ca cel puţin ceasul judecăţii, al mâniei, al înfrângerii şi al sărăciei să vină cât mai târziu. Din această pricină, cu toată slăbiciunea lui, într-o singură direcţie a opus o rezistenţă neclintită sfetnicilor săi trufaşi şi obraznici: n-a îngăduit lupta cu Polonia. În zadar i-au reproşat teama şi nătângia, comturii de la hotar l-au împins în zadar din răsputeri la război. El, când focul era gata să izbucnească s-a retras întotdeauna în ultima clipă, iar după aceea i-a mulţumit lui Dumnezeu la Malborg că a reuşit să oprească paloşul ridicat deasupra capului Ordinului.

Dar ştia că trebuie să se ajungă la asta. Aşa că ideea că Ordinul nu se întemeiază pe legea lui Dumnezeu, ci pe fărădelege şi minciună şi presimţirea zilei apropiate a pierzaniei a făcut din el unul dintre cei mai nefericiţi oameni de pe lume. Şi-ar fi dat negreşit viaţa şi sângele, dacă ar fi putut fi altfel şi dacă timpul i-ar fi permis să întoarcă lucrurile pe făgaşul cel drept, dar simţea că nu mai e cu putinţă! Să apuce pe alt drum, ar fi însemnat să dea înapoi foştilor proprietari ţinuturi întregi, mănoase, bogate şi cotropite de Ordin de cine ştie când, iar odată cu ele o mulţime de oraşe tot atât de bogate ca şi Gdańsk. Şi nu numai atât! Asta însemna să renunţe la Samogiţia, să renunţe la năvălirile asupra Lituaniei, să bage paloşul în teacă, în sfârşit, să părăsească aceste ţinuturi, în care Ordinul nu mai avea pe cine converti, şi să se stabilească iarăşi în Palestina sau în vreuna din insulele greceşti, ca să apere acolo Crucea de adevăraţii sarazini. Dar asta era cu neputinţă, căci ar fi fost totuna cu osândirea Ordinului la pierzanie. Cine l-ar fi urmat şi care maestru ar fi putut cere una ca asta? Sufletul şi viaţa lui Konrad von Jungingen erau acoperite de umbră, dar pe omul care ar fi venit cu un astfel de sfat, el l-ar fi socotit cel dintâi drept un om cu mintea rătăcită într-o odaie întunecoasă. Trebuia să meargă mai departe, tot mai departe, până în ziua în care Dumnezeu îi va hotărî sfârşitul. Mergea deci, dar cufundat în grijă şi tristeţe. Părul din barbă şi de la tâmple îi încărunţise, iar ochii ageri cândva i se acoperiseră până la jumătate sub pleoapele îngreunate. Zbyszko nu văzuse niciodată vreun zâmbet pe această faţă. Obrazul maestrului nu era ameninţător şi nici măcar nouros, era doar parcă numai obosit de o suferinţă tăcută. În armură, cu crucea pe piept, în mijlocul căruia era într-un pătrat vulturul negru, îmbrăcat în mantia largă, albă, împodobită la fel cu o cruce, dădea impresia de gravitate, măreţie şi tristeţe. Odinioară, Konrad era vesel şi-i plăceau glumele, şi nici acum nu lipsea de la ospeţele impunătoare, de la spectacole şi turniruri – dimpotrivă, chiar el le organiza – dar nici în îmbulzeala cavalerilor străluciţi care veneau în ospeţie la Malborg, nici în înghesuiala bucuroasă, în sunetul trâmbiţelor şi scrâşnetul armelor, nici în faţa cupei pline cu vin de Malmazia nu se înveselea niciodată. Atunci când totul în jurul lui părea să respire putere, strălucire, bogăţie nemăsurată, forţă de neînfrânt, când solii împăratului şi ai celorlalţi regi apuseni strigau cu înflăcărare că Ordinul face cât toate regatele şi puterea întregii lumi, el era singurul care nu se amăgea cu iluzii, amintindu-şi cuvintele ameninţătoare revelate Sfintei Brygida: „Va veni vremea când li se vor smulge dinţii şi le va fi tăiată mâna dreaptă, iar piciorul drept va şchiopăta, ca să-şi recunoască păcatele”.