Capitolul XXXIII.

Merseră pe un drum zvântat prin Chelmźa până la Grundziądz, unde se opriră o noapte şi o zi, deoarece marele maestru avea de judecat acolo un proces pentru pescuit între starostele teuton al castelului şi şlahta din împrejurimi, ale cărei pământuri se întindeau până la Vistula. De acolo plutiră pe râu cu vasele teutone până la Malborg. Zyndram de Maszkowice, Powała de Taczew şi Zbyszko se aflară tot timpul alături de maestru, care era curios să ştie ce impresie va face asupra lui Zyndram puterea teutonă văzută de aproape. Îl interesa, întrucât Zyndram de Maszkowice nu era numai un cavaler viteaz şi neîntrecut în dueluri, ci şi un războinic neobişnuit de iscusit. În tot regatul nu mai era nimeni atât de priceput în conducerea oştilor, în desfăşurare detaşamentelor pentru bătălie, în construirea şi dărâmarea castelelor, în ridicarea podurilor peste râurile largi, în ale „armatei”, adică în armamentul diferitelor popoare şi în modul de a lupta. Maestrul, ştiind că în sfatul regelui depindeau multe de părerea acestui bărbat, credea că dacă izbuteşte să-l înfricoşeze mărimea bogăţiilor şi a oştilor teutone, războiul se va mai amâna multă vreme. Înainte de toate, însăşi vederea Malborgului putea să umple de teamă inima oricărui polonez, întrucât cu acea fortăreaţă, socotind Castelul Înalt, Mijlociu şi Turnurile din afara zidurilor, nu se putea compara nici pe departe niciuna de pe lume62. Plutind pe Nogat, cavalerii zăriră de departe turnurile puternice care se desenau pe cer. Ziua era luminoasă şi transparentă, aşa că se vedeau foarte bine, iar după un timp, când vasele se apropiară, începură să strălucească şi mai puternic vârfurile bisericii din Castelul Înalt şi zidurile uriaşe ce se înălţau unele peste altele, în parte de culoarea cărămizilor – cele mai multe, însă, acoperite cu tencuiala aceea faimoasă cenuşiu-alburie, pe care ştiau s-o facă numai zidarii teutoni. Mărimea lor întrecea tot ce văzuseră cavalerii polonezi în viaţa lor. Părea că acolo clădirile cresc unele peste altele, alcătuind în locul coborât din natură parcă un munte al cărui vârf era Castelul Vechi, iar laturile – cel Mijlociu şi Turnurile largi de apărare. Acest cuib uriaş al călugărilor înarmaţi împrăştia o forţă atât de neobişnuită, că până şi faţa lungă şi mai totdeauna mohorâtă a maestrului se mai însenină puţin la această privelişte.

Ex luto Marienburg – Marienburg este din pământ, spuse adresându-i-se lui Zyndram, dar acest pământ nu poate fi sfărâmat de puterea omenească.

Zyndram nu răspunse şi cuprinse în tăcere cu privirea toate turnurile şi mărimea zidurilor întărite cu contraforturi solide.

Iar Konrad von Jungingen adăugă după o clipă de tăcere:

Domnia Ta, care te pricepi la fortăreţe, despre aceasta ce spui?

Fortăreaţa nu poate fi cucerită, răspunse parcă îngândurat cavalerul polonez, dar.

Dar ce? Ce-i mai lipseşte?

Dar orice fortăreaţă îşi poate schimba stăpânul.

Maestrul îşi încruntă sprâncenele.

Ce vrei să spui?

Că ochii omului nu pot vedea căile ascunse ale Domnului.

Şi iarăşi privi pe gânduri la ziduri, iar Zbyszko, căruia Powała îi traduse răspunsul cum trebuie, se uită la el cu admiraţie şi recunoştinţă.

În acest moment, îl izbi asemănarea dintre Zyndram şi Skirwoiłło, căpetenia samogiţienilor. Amândoi aveau capete uriaşe, înfipte parcă între umerii largi, piepturi la fel de puternice şi aceleaşi picioare încovoiate. În acest timp, maestrul, nevrând ca ultimul cuvânt să-l aibă cavalerul polonez, reluă:

Se spune că Marienburgul nostru este mai mare de şase ori decât Wawelul.

Acolo, pe stâncă, nu este atâta loc ca aici, la câmpie, răspunse de Maszkowice, dar inima, mi se pare că este mai mare la noi la Wawel.

Konrad ridică sprâncenele mirat:

Nu înţeleg.

Păi, care-i inima oricărui castel, dacă nu biserica? Iar catedrala noastră este cât trei din acestea.

Şi rostind aceste cuvinte, arătă la biserica nu prea mare a castelului, pe al cărei prezbiteriu strălucea pe fundalul auriu imaginea uriaşă în mozaic a Preasfintei Fecioare.

Maestrul nu fu mulţumit nici de astă dată de întorsătura discuţiei.

Răspunsurile Domniei Tale sunt repezi, dar ciudate, aprecie.

În acelaşi timp, ajunseră. Se vede că straja teutonă, excelentă, prevenise oraşul şi castelul de venirea marelui maestru, fiindcă la punctul de trecere aşteptau, afară de câţiva fraţi, trâmbiţaşii oraşului, care-i cântau de obicei marelui maestru în timp ce trecea apa. De partea cealaltă, aşteptau caii pregătiţi, pe care încălecând îndată; alaiul străbătu oraşul şi, prin Poarta Suedeză de lângă Turnul Vrăbiilor, intră în Turnul de Apărare. La poartă, îl întâmpinară pe maestru: marele comtur Wilhelm von Helfenstein, care mai purta doar titlul, deoarece de câteva luni îndatoririle lui le îndeplinea de fapt Kuno Lichtenstein, trimis acum în Anglia; iar mai departe: marele hospitalier, ruda lui Kuno, Konrad Lichtenstein, marele şambelan Rumpenheim şi marele ajutor de vistiernic Burghard von Wolecke, şi în sfârşit micul comtur, administratorul atelierelor şi al castelului. Afară de aceşti dregători, se mai aflau acolo zece-cincisprezece fraţi călugări care aveau în grijă treburile bisericeşti din Prusia şi asupreau din greu mănăstirile şi clericii, silindu-i să presteze munci la drumuri şi la spartul gheţii, şi împreună cu ei o grămadă de fraţi laici, cavaleri fără obligaţii canonice. Staturile lor uriaşe şi puternice (cei prea firavi nu erau primiţi), umerii largi, bărbile cârlionţate şi privirile crunte îi făceau să semene mai degrabă cu nişte cavaleri tâlhari, nemţi hrăpăreţi, decât cu nişte călugări. În ochi li se citea curajul, semeţia şi trufia nemăsurată. Ei nu ţineau la Konrad, pentru că se temea de războiul cu Jagiełło; nu o dată, la sfat îi reproşau deschis teama, îl desenau pe ziduri şi le şopteau bufonilor să-l ia în râs pe faţă. Cu toate acestea, la vederea lui, îşi plecau capetele cu umilinţă prefăcută, mai ales că maestrul se afla înconjurat de cavaleri străini, şi se buluceau să-i ţină scara şi zăbala calului.

După ce descălecă, maestrul îl întrebă numaidecât pe Helfenstein:

Sunt veşti noi de la Werner von Tettingen?

Werner von Tettingen, ca mare mareşal, altfel spus căpetenia forţelor armate teutone, era atunci în campanie împotriva samogiţienilor şi a lui Witold.

Noutăţi însemnate nu sunt, răspunse Helfenstein, dar avem pagube. Păgânii au dat foc la aşezările de lângă Ragneta şi orăşelelor de lângă alte castele.

Nădăjduiesc că Dumnezeu ne va ajuta să le zdrobim răutatea şi încrâncenarea într-o bătălie hotărâtoare, răspunse maestrul.

Şi spunând acestea, îşi înălţă ochii, iar buzele i se mişcară o clipă, îngânând rugăciunea pe care o rostea pentru izbânda oştilor teutone.

După care, arătă spre cavalerii polonezi şi zise:

Aceştia sunt solii regelui polonez: cavalerul de Maszkowice, cavalerul de Taczew şi cavalerul de Bogdaniec, care au venit cu noi pentru schimbul prinşilor. Comturul castelului să le arate încăperile de oaspeţi, să-i primească, şi să-i omenească aşa cum se cuvine.

La aceste cuvinte, fraţii-cavaleri începură să se uite curioşi la soli, mai ales la Powała de Taczew, al cărui nume de luptător vestit era cunoscut unora. Pe cei care nu auziseră de faptele lui la curtea Burgundiei, în Cehia şi la Cracovia, îi uimi cu statura uriaşă şi armăsarul lui de luptă de o mărime atât de neobişnuită, încât celor care vizitaseră în tinereţe Pământul Sfânt şi Egiptul, le aduse aminte de cămile şi de elefanţi.

Câţiva îl recunoscură şi pe Zbyszko, care luptase cândva în arenă la Malborg şi aceştia îl întâmpinară cu destulă bună-voinţă, amintindu-şi că puternicul şi mult respectatul de călugării Ordinului frate al maestrului, Ulryk von Jungingen, îi arătase prietenie şi simpatie. Cea mai puţină atenţie şi admiraţie stârni cel care în viitorul apropiat avea să fie cel mai straşnic nimicitor al Ordinului, adică Zyndram de Maszkowice, deoarece când descălecă de pe cal, din pricină că era îndesat şi avea umerii înalţi, părea aproape cocoşat. Braţele lui prea lungi şi picioarele strâmbe treziră zâmbete pe feţele fraţilor mai tineri. Unul dintre ei, un glumeţ cunoscut, se apropie chiar de el, vrând să-i vorbească, dar privindu-l în ochi pe cavalerul de Maszkowice, îi pieri pofta şi se depărtă în tăcere.

În acest timp, comturul castelului luă musafirii şi-i duse cu sine. Intrară mai întâi într-o curte nu prea mare, în care afară de palestră, magazia de vechituri şi atelierul de şei, se afla capela Sfântului Mikołaj, după care pe podul cu acelaşi nume păşiră în Turnul de Apărare propriu-zis. Comturul îi conduse un răstimp printre zidurile puternice, păzite ici şi colo de turnuri mai mari şi mai mici. Zyndram de Maszkowice se uita la toate cu luare-aminte, iar călăuza, fie şi neîntrebată, îi arăta cu plăcere diferite clădiri, ca şi când voia ca oaspeţii să vadă totul cât mai amănunţit.

Această clădire grozavă pe care Domniile Voastre o vedeţi înainte pe partea stângă, le spuse, adăposteşte grajdurile noastre. Suntem nişte călugări săraci, dar oamenii vorbesc că prin alte locuri nici cavalerii nu stau cum stau caii la noi.

Lumea nu vorbeşte despre sărăcia Domniilor Voastre, răspunse Powała, dar aici trebuie să fie ceva mai mult decât grajdurile, deoarece clădirea e foarte înaltă, iar caii doar nu-i urcaţi pe scări.

Deasupra grajdurilor, care se află jos şi în care au loc patru sute de cai, răspunse comturul castelului, sunt hambarele cu grâne pentru cel puţin zece ani. Nu vom fi asediaţi niciodată, dar dacă am fi, n-o să ne cucerească prin foame.

Spunând acestea, se întoarse spre dreapta şi iarăşi pe un pod intre Turnul Sfântului Wawrzyniec şi cel al Platoşei îi conduse în altă curte, uriaşă, din mijlocul Turnului de Apărare.

Luaţi seama, Domniile Voastre, zise neamţul, că tot ce vedeţi spre miazănoapte, deşi cu ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi cucerit, este doar Vorburg63 şi fortificaţia nu se poate compara nici cu Castelul Mijlociu, spre care mergem, şi cu atât mai puţin cu cel înalt.

Într-adevăr, un şanţ de apărare şi un pod coborât, separate, despărţeau Castelul Mijlociu de curte şi abia în poarta castelului, care se afla mult mai sus, cavalerii, întorcându-se, cum îi sfătui comturul, putură să îmbrăţişeze cu ochii întreg pătratul uriaş numit Turnul de Apărare. Acolo, clădirile se înălţau una lângă alta, astfel că lui Zyndram i se părea că vede înaintea lui un oraş întreg. Acolo se aflau rezerve uriaşe de lemne stivuite în grămezi mari cât casa, grămezi de ghiulele de piatră ce se înălţau ca nişte piramide, cimitire, bolniţe, depozite. Puţin mai la o parte, alături de eleşteul din mijloc, se ridicau zidurile puternice, roşii, ale „templului”, adică ale magaziei în care era sala de mese pentru cei năimiţi şi pentru slujitori. La poalele valului de apărare dinspre miazănoapte se zăreau alte grajduri pentru caii cavalerilor şi cei de rasă. De-a lungul scocului morii se înălţau cazărmile scutierilor şi ale mercenarilor, iar în partea opusă a pătratului, locuinţele pentru tot felul de cinovnici, apoi iarăşi depozite, hambare, brutării, croitorii, turnătorii, un arsenal mare – aşa-numit Karwan – temniţa, o armurărie părăsită, fiecare clădire atât de bine apărată, încât puteai lupta în ea ca într-o întăritură separată, şi toate înconjurate de ziduri şi o mulţime de turnuri de apărare, iar dincolo de acestea, de şanţuri şi palisade uriaşe; mai departe, spre apus, curgea apa galbenă a râului Nogat, spre miazănoapte şi răsărit lucea oglinda iazului uriaş, iar spre miazăzi se înălţau şi mai puternic întărite Castelul Mijlociu şi Castelul înalt.

Un cuib ameninţător care emana o putere neînduplecată şi în care se concentrau cele mai mari două forţe de pe lume: bisericească şi cea a paloşului. Oricine se împotrivea uneia, era nimicit de cealaltă. Cine ridica braţul împotriva lor, îşi atrăgea asupra lui învinuirea ţărilor creştine că se ridică împotriva Crucii.

Şi numaidecât cavalerii din toate părţile îi săreau în ajutor. În acest cuib, mişunau încontinuu meseriaşi şi oameni înarmaţi, asemenea albinelor într-un stup. În faţa clădirilor, la punctele de trecere, la porţi şi prin ateliere, pretutindeni era un du-te vino ca la iarmaroc. Ecoul răspândea până departe loviturile de ciocan şi daltă care ciopleau ghiulele de piatră, uruitul morilor şi al pivelor, nechezatul cailor, scrâşnetul armurilor şi al armelor, sunetul trâmbiţelor şi al fluierelor, chemările şi poruncile. În curţile acelea auzeai toate limbile pământului şi puteai să întâlneşti oşteni de toate naţiile: pe iscusiţii arcaşi englezi, care străpungeau de la o sută de paşi porumbelul legat în vârful unui stâlp şi ale căror săgeţi treceau prin platoşe ca prin postav, şi pe vajnicii pedestraşi elveţieni, care luptau cu paloşele pentru două mâini, şi pe vitejii danezi, mâncăi şi băutori fără măsură, şi pe cavalerii francezi, înclinaţi deopotrivă spre râs şi spre gâlceavă, şi pe mândrii şlahtici spanioli, şi pe chipeşii cavaleri italieni, cei mai îndemânatici spadasini înveşmântaţi în mătăsuri şi catifele, iar la luptă în armuri bătute la Veneţia, Neapole şi Florenţa, şi pe cavalerii burgunzi, şi frizieni şi, în sfârşit, pe nemţii din toate landurile germane. Printre ei se învârteau „mantiile albe” în roluri de gazde şi de conducători. „Turnul plin cu aur”, mai exact o încăpere separată, construită în Castelul Înalt lângă locuinţa maestrului, umplută de jos până sus cu bani şi lingouri de metal preţios, îi îngăduia Ordinului să-şi primească oaspeţii bine şi să năimească mercenari, pe care îi trimiteau de aici în campanii şi pe la toate castelele la dispoziţia primarilor, a starostilor şi a comturilor. În acest fel, puterea paloşului şi a bisericii însemnau aici bogăţii nemăsurate şi totodată o ordine de fier; chiar dacă, slăbită întrucâtva prin diferite provincii de semeţia şi îmbătarea cu propria mărire, ea se păstra la Malborg prin puterea obişnuinţei. Monarhii veneau aici nu numai să lupte cu păgânii sau să împrumute bani, ci şi să deprindă arta conducerii, cavalerii să înveţe meşteşugul războiului. Deoarece nicăieri în lume nu ştia nimeni să conducă şi să lupte ca Ordinul. Când venise odinioară în aceste părţi, afară de împrejurimile restrânse şi de câteva castele dăruite de un prinţ polonez imprudent, nu poseda nici o palmă de pământ, acum, însă, stăpânea un ţinut mai mare decât multe regate, bogat în câmpuri mănoase, oraşe puternice şi castele de necucerit. Stăpânea şi veghea precum păianjenul prin plasa-i întinsă, ale cărei fire le ţine sub el. De aici, din acest Castel Înalt, de la maestru şi de la mantiile albe se răspândeau în toate părţile poruncile prin slujitorii-gonaci, către şlahta înfeudată, către sfaturile oraşelor, burgrafi, primari, ajutoarele acestora şi căpeteniile oştilor mercenare, iar ce hotăra şi năştea aici gândul şi voinţa, îndeplineau acolo sute şi mii de mâini de fier. Aici se scurgeau banii din toată ţara, grânele, tot felul de provizii, dările de la clerul ce gemea sub jugul greu şi de la celelalte mănăstiri, la care Ordinul nu privea cu ochi buni; de aici îşi întindeau, în sfârşit, braţele hrăpăreţe spre toate ţările şi popoarele.

Numeroase neamuri prusiene care vorbeau limba lituaniană fuseseră şterse de pe suprafaţa pământului. Lituania simţise până nu de mult călcâiul de fier al teutonilor apăsându-i pieptul atât de cumplit, încât la fiecare răsuflare i se împuţina sângele din inimă; Polonia, deşi învingătoare în bătălia înfricoşătoare de la Płowce, pierduse totuşi în vremea lui Łokietek ţinuturile ei de pe malul stâng al Vistulei odată cu oraşele Gdańsk, Tczew, Gniew şi Świeć. Ordinul cavalerilor din Livonia64 îşi dorea să ocupe ţinuturile ruseşti, astfel că, alături de cavalerii teutoni, au alcătuit primul val uriaş al mării nemţeşti care s-a revărsat tot mai mult peste ţările slave.

Când, deodată, soarele teutonilor a apus. Lituania a fost creştinată de Polonia, iar pe tronul de la Cracovia a urcat Jagiełło prin căsătoria cu frumoasa regină Jadwiga. E drept, Ordinul n-a pierdut nici un ţinut, nici un castel, dar a simţit că împotriva puterii lui a apărut altă putere şi a pierdut motivul pentru care se afla în Prusia. După creştinarea Lituaniei, se vedeau siliţi să se întoarcă în Palestina şi să păzească pelerinii care se duceau la locurile sfinte. Dar asta însemna să renunţe la bogăţii, putere, oraşe şi regate întregi. Aşadar, cuprins de spaimă şi turbare, Ordinul a început să se zvârcolească asemenea unui balaur în şoldul căruia s-a înfipt o suliţă. Maestrul Konrad se temea să pună totul pe o aruncătură de zaruri şi tremura la gândul războiului cu marele rege, stăpânitorul ţinuturilor polone, lituaniene şi rutene, pe care Olgierd le smulsese dintre colţii tătarilor. Cu toate acestea, cei mai mulţi cavaleri teutoni îl îndemnau la război, simţind că trebuie să dea o bătălie pe viaţă şi pe moarte; atâta vreme cât puterea nu-i fusese ştirbită, faima nu-i pălise, lumea întreagă i-ar fi sărit în ajutor şi fulgerele Papei nu ar fi căzut asupra cuibului lor, pentru care lucrul cel mai însemnat era acum nu răspândirea creştinismului, ci tocmai menţinerea păgânismului.

Şi în acest timp, în faţa celorlalte popoare şi pe la curţile străine îi acuzau pe Jagiełło şi pe lituanieni că primiseră botezul doar de formă. Susţineau că n-aveau cum să facă într-un an ceea ce nu izbutise să facă secole la rând paloşul Ordinului. Regii şi cavalerii erau asmuţiţi împotriva Poloniei şi a stăpânitorului ei ca împotriva sprijinitorilor şi apărătorilor păgânătăţii, iar aceste glasuri, care doar la Roma nu erau crezute, se răspândeau prin lume şi-i atrăgeau la Malborg pe principii, grafii şi cavalerii de la miazăzi şi din Apus. Ordinul câştiga astfel încredere şi se simţea în putere. Marienburgul, cu castelele şi turnurile sale de apărare, orbea oamenii cu puterea lui mai mult ca oricând, orbeau bogăţiile şi ordinea înşelătoare, iar Ordinul întreg părea mai puternic şi mai rezistent decât oricând. Şi niciunul dintre principi, niciunul dintre cavalerii veniţi în ospeţie, nimeni dintre teutoni, afară de maestru, nu înţelegea că odată cu creştinarea Lituaniei se întâmplase ceva, ca şi când aceste valuri ale Nogatului, care apărau dintr-o parte fortăreaţa, începuseră să-i ude pe tăcute şi fără încetare zidurile. Nimeni nu pricepea că în acest trup uriaş, mai rămăsese doar puterea, dar îi dispăruse sufletul; cuiva care venise de curând şi privea la acel ex luto Marienburg, la zidurile şi turnurile acelea, la crucile negre de la porţi, la clădiri şi la veşminte, aceluia îi venea în minte înainte de toate că nici porţile iadului nu pot distruge această capitală a crucii de la miazănoapte.

Cu aceleaşi gânduri se uitau la ea nu numai Powała de Taczew şi Zbyszko, care mai fusese aici şi înainte, dar şi mult mai agerul decât ei Zyndram de Maszkowice. Şi el, când privea acum la acest furnicar de oşteni, cuprins în rama turnurilor şi a zidurilor uriaşe, chipul i se posomora, iar în minte îi reveniră cuvintele semeţe cu care cândva teutonii îl ameninţaseră pe regele Kazimierz: „Puterea noastră este mai mare, şi dacă nu te supui, o să te urmărim cu paloşele noastre până la Cracovia”.

Deocamdată, însă, comturul castelului îi călăuzi pe cavaleri mai departe până la Castelul Mijlociu, în a cărui aripă răsăriteană se aflau încăperile oaspeţilor.