Capitolul XXXIV.

Maćko şi Zbyszko se strânseră în braţe multă vreme, întrucât ţinuseră întotdeauna unul la celălalt, iar în anii din urmă isprăvile şi necazurile comune sporiseră şi mai mult această legătură. Bătrânul cavaler ghici de cum se uită la nepotul său că Danusia nu mai este pe lume, aşa că nu-l mai întrebă nimic, mulţumindu-se să-l ţină în braţe pe tânăr şi vrând să arate prin această îmbrăţişase că nu rămăsese cu totul orfan şi mai are totuşi lângă el un suflet de om, gata să-i împărtăşească suferinţa.

Abia când tristeţea şi suferinţa li se mai ostoiră odată cu lacrimile, Maćko îl întrebă după un răstimp mai lung de tăcere:

Ţi-au răpit-o din nou sau ţi-a murit în braţe?

A murit în braţele mele aproape de Spychów, răspunse tânărul.

Şi se porni să-i povestească ce şi cum a fost, întrerupându-şi istorisirea cu suspine şi oftaturi, iar Maćko îl ascultă cu luare-aminte, oftând şi el, şi la sfârşit începu iarăşi să-l întrebe:

Dar Jurând mai trăieşte?

Pe Jurând l-am lăsat în viaţă, dar n-o mai duce mult şi mai mult ca sigur că n-o să-l mai văd.

Atunci, poate că era mai bine să nu mai pleci.

Cum era să te las aici pe Domnia Ta?

Câteva săptămâni mai devreme sau mai târziu, e totuna.

Dar Zbyszko se uită la el şi spuse:

Şi aşa, cred că te-ai îmbolnăvit aici! Eşti numai piele şi os.

Fiindcă, deşi soarele pripeşte şi aici, în temniţă e frig întotdeauna şi umezeala e grozavă, pentru că fortăreaţa este înconjurată de apă. Credeam că o să mucezesc cu totul. Nici să mai răsuflu nu prea mai am cu ce, şi din toate pricinile astea mi s-a redeschis rana, aia, când mi-a ieşit vârful săgeţii numai cu untură de castor de la Bogdaniec.

Mi-aduc aminte, zise Zbyszko, fiindcă am fost şi eu cu Jagienka după castor. Şi câinii ăştia te-au ţinut aici în temniţă?

Maćko dădu din cap şi răspunse:

Ca să spun adevărul, nu m-au primit prea bucuroşi, aşa că n-am dus-o prea bine. Sunt foarte îndârjiţi împotriva lui Witold şi a samogiţienilor, dar pe cei care îi ajută sunt şi mai supăraţi. Degeaba le-am spus de ce ne-am dus la samogiţieni. Ar fi vrut să-mi taie capul, şi dacă n-au făcut-o, a fost numai pentru că le-a părut rău de răscumpărare; cum ştii şi tu, ţin la bani chiar mai mult decât la răzbunare, iar în al doilea rând, au vrut să aibă în mână dovada că regele Poloniei le trimite ajutor păgânilor. Pentru că noi, cei care am fost acolo, ştim că bieţii samogiţieni vor să primească botezul, dar nu din mâinile lor, însă teutonii se prefac că habar nu au şi se plâng împotriva lor pe la toate curţile, şi odată cu ei şi împotriva regelui nostru.

Aici, pe Maćko îl apucă tusea, aşa că trebui să se oprească o clipă şi abia după ce-şi recăpătă răsuflarea, continuă:

Poate că mi-aş fi pierdut minţile în temniţă. Este adevărat că a intervenit pentru mine şi Arnold von Baden, care se gândea şi el tot la răscumpărare. Dar pe el nu-l ascultă nimeni, şi l-au poreclit „ursul”. Din fericire, de Lorche a auzit de mine de la Arnold şi a făcut mare gălăgie. Nu ştiu dacă ţi-a spus despre asta, pentru că el preferă să-şi ascundă faptele bune. Ei îl respectă foarte mult, fiindcă un de Lorche a avut odată dregătorii înalte în Ordin, iar ăsta este un bogat dintr-un neam cunoscut. Le-a spus atunci că el este ostaticul nostru şi dacă mi-ar tăia capul ori m-aş îmbolnăvi de foame şi umezeală, i-ai tăia şi tu capul lui. I-a ameninţat pe sfetnici că va povesti pe la curţile apusene cum se poartă teutonii cu cavalerii învestiţi. Aşa că s-au speriat şi m-au dus la lazaret, unde şi aerul şi mâncarea sunt mai bune.

N-am să iau nici o para de la de Lorche, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

E plăcut să iei de la vrăjmaş, iar pe prieten să-l ierţi de datorie, încuviinţă Maćko, dar de vreme ce regele a fost de acord cu schimbul prinşilor, nici tu nu trebuie să mai plăteşti pentru mine.

Bine, dar cuvântul nostru de cavaler? Întrebă Zbyszko. Învoiala-i învoială, dar Arnold ar putea să ne facă de ruşine.

Auzind acestea, Maćko se îngrijoră, se gândi puţin şi întrebă:

Dar am putea să mai scădem din preţ?

Noi l-am stabilit. Oare acum valorăm mai puţin?

Maćko căzu şi mai adânc pe gânduri, dar în ochi i se citea admiraţia şi parcă o şi mai mare dragoste pentru Zbyszko.

Se vede că ţine la onoarea lui! Aşa s-a născut, mormăi ca pentru sine.

Şi începu să ofteze. Zbyszko crezu că-i părea rău după banii pe care trebuia să-i plătească lui von Baden, aşa că-l linişti.

Unchiule, ştii doar şi Domnia Ta că avem bani destui, numai viaţa să ne fie mai bună.

O să te ajute Dumnezeu! Îi spuse mişcat bătrânul cavaler. Că eu, n-o să mai întârzii mult pe lumea asta.

Ce vorbeşti, unchiule! O să te faci bine, doar vântul să te bată puţin.

Vântul? Vântul îndoaie copacul tânăr, dar pe cel bătrân îl frânge.

Oho, nu ţi-au putrezit oasele şi Domnia Ta mai ai mult până la bătrâneţe. Nu te întrista.

Dacă tu ai fi vesel, aş râde şi eu. Dar mai am şi altă pricină ca să fiu mâhnit, şi la drept vorbind, nu numai eu, ci noi toţi.

Ce mai e? Întrebă Zbyszko.

Mai ţii minte că te-am dojenit în tabără la Skirwoiłło pentru că ai lăudat puterea teutonă? La câmp deschis, sunt un popor tare, dar de aproape abia aici m-am uitat bine la câinii ăştia!

Maćko, parcă de teamă să nu-l audă cineva, coborî glasul.

Abia acum văd că tu ai avut dreptate, nu eu. Dumnezeu să ne apere, ce forţă grozavă, ce putere! Pe cavalerii noştri îi furnică braţele şi vor să se repeadă cât mai curând asupra nemţilor, dar nu ştiu că pe teutoni îi ajută şi îi vor ajuta toate popoarele şi toţi monarhii, că ei au mai mulţi bani, că instruirea lor e mai bună, castelele mai puternice şi armele de luptă la fel. Dumnezeu să ne apere! Şi pe la noi, şi aici se zvoneşte că trebuie să se ajungă la un mare război, dar când se va ajunge, Dumnezeu să aibă milă de regatul şi poporul nostru!

Aici, îşi luă capul cărunt în mâini, îşi sprijini coatele pe genunchi şi tăcu.

Dar Zbyszko îi răspunse:

Păi, vezi, Domnia Ta? În lupta în doi, nu puţini dintr-ai noştri sunt mai puternici ca ei, dar când e vorba de un război mare, ţi-ai dat seama şi singur.

Păi cum, mi-am dat! Să dea Dumnezeu să înţeleagă şi solii regelui, mai ales cavalerul de Maszkowice.

L-am văzut posomorându-se. E un mare războinic şi se spune că nimeni nu se pricepe mai bine la război ca el.

Dacă-i adevărat, atunci cred că nu va fi.

Dacă teutonii o să vadă că sunt mai puternici, tocmai că va fi. Şi vă spun adevărul: n-are decât să fie albă sau neagră, că aşa nu mai putem trăi.

Şi la rândul lui, Zbyszko, strivit parcă de propria nefericire şi de cea a tuturor, îşi lăsă capul pe piept, iar Maćko zise:

Păcat de un regat atât de grozav, dar mă tem ca Dumnezeu să nu ne pedepsească pentru semeţia noastră. Îţi aduci aminte cum cavalerii, în faţa capelei de la Wawel înainte de slujbă, atunci când trebuia să-ţi taie capul şi nu ţi l-au tăiat, l-au provocat la luptă chiar pe Timur Şchiopul, care stăpâneşte patruzeci de ţări şi a făcut un munte din capetele oamenilor. Nu le mai ajungeau teutonii! Ar fi vrut să se bată cu toată lumea, şi asta înseamnă jignirea lui Dumnezeu.

La această amintire, Zbyszko îşi înfipse mâinile în păru-i bălai, fiindcă dintr-odată îl cuprinsese o jale grozavă şi strigă:

Dar pe mine cine m-a scăpat atunci de securea călăului, dacă nu ea? O, Iisuse! Danuśka mea! O, Iisuse!

Şi începu să-şi smulgă părul şi să-şi muşte pumnii cu care voia să-şi înăbuşe suspinele, atât de adânc îi răscolise inima durerea.

Omule, teme-te de Dumnezeu! Încetează! Îl certă Maćko. Ce rost are? Stăpâneşte-te şi taci!

Dar Zbyszko nu putu să se liniştească multă vreme şi îşi veni în fire abia când Maćko, care era într-adevăr încă bolnav, se clătină pe picioare şi căzu pe laviţă cu mintea întunecată. Atunci tânărul îl întinse pe pat, îi dădu să bea vinul pe care i-l trimisese comturul castelului şi-l veghe până când bătrânul cavaler adormi.

A doua zi se treziră târziu, mai vioi şi odihniţi.

Ei, spuse Maćko, cred că încă nu mi-a venit ceasul şi numai să mă bată puţin vântul, că am să şi încalec.

Solii vor mai rămâne câteva zile, răspunse Zbyszko, pentru că vin la ei tot mai mulţi oameni să-i roage pentru prinşii luaţi ostatici în Mazowsze sau în Wielkopolska ca tâlhari, dar noi putem pleca atunci când vrei şi când te simţi în putere.

În această clipă, intră Hlawa.

Nu ştii ce fac solii acolo? Îl întrebă bătrânul cavaler.

Vizitează Castelul Înalt şi biserica, răspunse cehul. Îi călăuzeşte însuşi comturul castelului, iar după aceea se vor duce la trapezăria cea mare să mănânce, unde sunteţi poftiţi şi Luminăţiile Voastre.

Şi tu ce-ai făcut de azi-dimineaţă?

M-am uitat la pedestrimea mercenară a nemţilor, pe care căpeteniile o instruiau, şi am comparat-o cu a noastră din Cehia.

O mai ţii minte pe cea cehă?

Eram un băietan când m-a prins cavalerul Zych de Zgorzelice, dar mi-o amintesc bine, fiindcă mi-au plăcut de mic asemenea lucruri.

Ei şi?

Şi nimic! Pedestrimea teutonă este puternică şi bine instruită, dar parcă sunt nişte boi, iar cehii noştri nişte lupi. Dacă s-ar ajunge la ceva, ştiţi şi Domniile Voastre: boii nu mănâncă lupi, dar lupilor le plac foarte mult boii.

Adevărat, spuse Maćko, care se vedea că ştia el ceva, cine se atinge de ai voştri, sare înapoi ca înţepat de arici.

În bătălie, un cavaler călare ţine piept la zece pedestraşi, zise Zbyszko.

Iar Marienburgul poate fi cucerit numai de pedestraşi, adăugă scutierul.

Şi cu acestea luă sfârşit discuţia despre pedestrime, întrucât Maćko, urmându-şi firul gândurilor, spuse:

Ascultă, Hlawa, astăzi după ce o să mănânc şi o să mă simt mai în putere, o să plecăm.

Unde? Se interesă cehul.

Bineînţeles că la Mazowsze. La Spychów, zise Zbyszko.

Şi o să rămânem acolo?

La acestea, Maćko îi aruncă lui Zbyszko o privire întrebătoare, fiindcă nu discutaseră între ei ce vor face mai departe.

Poate că tânărul avea un plan gata făcut, dar nu voia să-şi întristeze unchiul, aşa că răspunse evaziv:

Mai întâi trebuie să te însănătoşeşti, Domnia Ta.

Şi după aceea ce facem?

După aceea? O să te întorci la Bogdaniec. Ştiu cât ţii la Bogdaniec.

Şi tu?

Şi eu ţin.

Nu te îndemn să nu te duci la Jurând, rosti Maćko încet, că dacă moare, trebuie să-l îngropăm cum se cuvine, dar tu ascultă la mine, fiindcă eşti mai tânăr şi nu poţi să ai mintea mea. Nefericit pământ mai e şi Spychówul acesta. Ai avut parte de bine numai prin alte părţi, pe când acolo n-ai întâmpinat decât supărare mare şi necazuri.

Spui adevărul, întări Zbyszko, dar acolo e îngropată Danusia.

Nu mai vorbi! Strigă Maćko de teamă ca Zbyszko să nu fie iarăşi cuprins de o durere neaşteptată ca ieri.

Dar pe chipul tânărului se răsfrânseră doar înduioşarea şi tristeţea.

O să avem timp să ne sfătuim, spuse după o clipă. La Płock, şi aşa tot va trebui să te odihneşti.

Acolo, Luminăţia Ta n-o să duci lipsă de îngrijire, interveni Hlawa.

Chiar aşa! Adeveri Zbyszko, ştii că acolo este şi Jagienka? Este jupâniţă la curtea prinţesei Ziemowit. Ei, trebuie să ştii, că doar Domnia Ta ai dus-o acolo. A fost şi la Spychów. Mă şi mir că nu mi-ai spus nimic despre ea la Skirwoiłło.

Nu numai că a fost la Spychów, dar fără ea Jurând ar fi pipăit drumul cu toiagul sau ar fi murit pe undeva. Am adus-o la Płock după ce l-a moştenit pe abate şi nu ţi-am adus aminte de ea, fiindcă dacă-ţi spuneam, ar fi fost totuna, Atunci, bietul de tine, nu mai luai seama la nimic.

Ea ţine grozav la Domnia Ta, spuse Zbyszko. Slavă Domnului că n-a mai fost nevoie de niscaiva scrisori, dar ea a făcut rost de ele pentru Domnia Ta de la prinţesă şi de la solii teutoni.

Dumnezeu s-o binecuvânteze, că o fată mai bună ca ea nu se află pe lume! Se bucură Maćko.

Discuţia le fu întreruptă de intrarea lui Zyndram de Maszkowice şi de Powała de Taczew, care auzind că lui Maćko i se făcuse rău ieri, veniseră să-l viziteze.

Lăudat fie Iisus Cristos! Rosti Zyndram păşind peste prag. Cum îţi este astăzi, Domnia Ta?

Mulţumesc lui Dumnezeu! Binişor! Zbyszko zice că după ce mă va bate puţin vântul, mă voi simţi foarte bine.

Şi de ce să nu fie aşa? O să fie! Toate vor fi bune, se amestecă Powała.

M-am odihnit destul de bine! Răspunse Maćko. Nu aşa ca Domniile Voastre care, după cum am auzit, v-aţi sculat de dimineaţă.

Mai înainte au venit la noi oamenii de aici să ne spună numele prinşilor, zise Zyndram, apoi am vizitat gospodăria teutonilor: Turnurile şi amândouă castelele.

Şi gospodăria, şi castelele sunt grozave! Mormăi Maćko, posomorât.

Sigur că sunt grozave. La biserică au şi podoabe arăbeşti, despre care teutonii povesteau că le-au învăţat de la sarazinii din Sicilia, iar în castele sunt încăperi deosebite, aşezate pe câte un stâlp sau pe mai mulţi. O să vezi şi Domnia Ta trapezăria mare. Peste tot întăriturile sunt straşnice, cum nu se mai află nicăieri. Nici o ghiulea de piatră, oricât de mare ar fi, nu dărâmă asemenea ziduri. E drept, mai mare dragul să priveşti.

Zyndram era atât de vesel când povestea, încât Maćko se uită mirat la el şi-l întrebă:

Dar bogăţiile şi rânduiala, oştirea şi musafirii le-aţi văzut?

Ne-au arătat totul chipurile din ospitalitate, dar în fond, ca să ne descurajeze.

Da, şi?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, de va fi război, o să-i alungăm hăt peste munţi şi peste mări, acolo de unde au venit.

Maćko, uitând într-o clipită de boală, mai că zvâcni în picioare de uimire:

Cum aşa, Domnia Ta? Exclamă. Se spune că ai mintea ageră. Că mie mai că mi-a venit rău, când le-am văzut puterea. Pentru Dumnezeu, după ce vezi?

Aici, se întoarse spre nepot:

Zbyszko, porunceşte să pună pe masă vinul pe care ni l-au adus. Luaţi loc, Luminăţiile Voastre, şi vorbiţi, fiindcă nici un doftor n-o să găsească un leac mai bun ca acesta pentru boala mea.

Zbyszko, la rândul lui foarte curios, aduse el însuşi urciorul cu vin şi paharele, după care se aşezară în jurul mesei şi de Maszkowice începu să vorbească astfel:

Întăriturile nu înseamnă nimic, pentru că ce-i făcut de mâna omului, tot de ea poate fi şi dărâmat. Ştiţi ce ţine cărămizile legate una de alta? Varul! Dar pe oameni? Dragostea.

Pe rănile Mântuitorului, Domnia Ta, îţi curge numai miere din gură, strigă Maćko.

Iar Zyndram se bucură în inima lui de această laudă şi urmă:

Dintre oamenii de aici, unul are ostatic la noi un frate, altul un fiu, ăsta o rudă, ăla un ginere ori pe altcineva. Comturii de la hotar le poruncesc să vină la noi să tâlhărească, aşa că nu puţini sunt răpuşi sau prinşi de ai noştri. Şi pentru că oamenii au aflat de schimbul de ostatici convenit între rege şi maestru, s-au grăbit să vină la noi cu noaptea în cap să ne dea numele prinşilor, pe care pisarul nostru le-a scris. Cel dintâi a fost un dogar de pe aici, un orăşean bogat, neamţ cu casă în Malborg, care la sfârşit ne-a spus: „Aş putea să-i fiu de folos regelui şi regatului vostru şi altfel, nu i-aş da numai averea, ci şi capul”. Am refuzat, gândind că e vreo iudă. Dar după aceea, vine un preot de lângă Oliwa, se roagă pentru fratele lui şi ne spune: „Este adevărat, Domnia Ta, că veţi porni cu război asupra stăpânilor noştri prusieni? Pentru că aici, tot poporul, când rosteşte: „Vie împărăţia Ta„, se gândeşte la regele Poloniei”. Pe urmă a fost vorba de doi fii de şlahtici, vasali de lângă Sztum; apoi au mai venit negustori din Gdańsk, meseriaşi, a fost unul care toarnă clopote la Kwidzyn, au fost o grămadă de oameni şi toţi ne-au spus acelaşi lucru.

Aici, Zyndram se opri, se ridică, cercetă dacă nu asculta cineva la uşă şi întorcându-se, sfârşi cu glasul coborât:

Am întrebat şi eu de multe şi de toate. În toată Prusia, teutonii sunt urâţi de preoţi, şlahtici, orăşeni şi ţărani. Şi-i urăşte nu numai acest popor care vorbeşte limba noastră sau pe cea prusiană, dar până şi nemţii. Cine trebuie să-i slujească, îi slujeşte de nevoie, dar şi ciuma le este mai dragă decât teutonul. Asta e.

Da, dar ce legătură are asta cu puterea teutonă? Întrebă Maćko neliniştit.

Zyndram îşi mângâie fruntea lată cu mâna, se gândi un răstimp, căutând parcă o comparaţie, şi la urmă zâmbi şi întrebă:

Domnia Ta ai luptat vreodată în arenă?

Fără îndoială şi nu numai o dată, răspunse Maćko.

Şi ce crezi? Nu cade de pe cal de la prima izbitură cavalerul, fie el şi cel mai puternic, care are chinga de la şa şi de la scări tăiată?

Negreşit!

Păi, vezi: Ordinul este un astfel de cavaler.

Pentru Dumnezeu! Strigă Zbyszko. Nici într-o carte nu citeşti mai bine!

Mişcat, Maćko rosti cu glasul puţin tremurător:

Să te răsplătească Dumnezeu. Domnia Ta, cred că armurierul trebuie să facă un coif anume pentru capul Domniei Tale, că unul de-a gata nu există nicăieri.