Capitolul XXXV.

Maćko şi Zbyszko voiau să plece numaidecât de la Malborg, dar în ziua când Zyndram de Maszkowice le întremase sufletele, nu plecară, deoarece la Castelul Înalt avu loc un prânz, apoi o cină în cinstea solilor şi a oaspeţilor, la care Zbyszko fusese poftit ca un cavaler al regelui, iar pe lângă el şi Maćko. Mai puţini oaspeţi participară la prânzul din marea trapezărie splendidă, luminată de zece ferestre, a cărei boltă se sprijinea, printr-o artă mai rar întâlnită, pe o singură coloană. Afară de cavalerii regelui, se aşezară la masă dintre străini doar un singur graf din Suabia şi unul din Burgundia, care, deşi supus al unor stăpânitori puternici, venise să împrumute bani de la Ordin în numele lor. Dintre localnici, alături de maestru, luară parte la prânz patru dregători socotiţi stâlpii Ordinului, adică marele comtur, mai marele milelor, şambelanul şi ajutorul de vistiernic. Al cincilea stâlp, mareşalul, era plecat în campania împotriva lui Witold.

Cu toate că Ordinul depusese jurământul sărăciei, se mânca din talere de aur şi argint şi se bea vin de Malmazia, întrucât maestrul voia să-i uimească pe solii polonezi. Dar pe lângă mulţimea felurilor de mâncare şi a băuturilor, oaspeţii se simţeau stingheriţi întrucâtva din cauza greutăţilor de vorbire şi a gravităţii cu care trebuiau să se poarte. Cina, în schimb, din uriaşa trapeză mănăstirească (Convents Remter), fu mult mai veselă, deoarece veniră tot sfatul şi toţi oaspeţii care nu plecaseră încă împotriva lui Witold cu oastea mareşalului. Veselia nu fu întreruptă de nici o dispută sau gâlceavă. Într-adevăr, cavalerii străini, prevăzând că vor trebui să lupte odată şi odată cu polonezii, nu-i priveau cu ochi buni, dar teutonii le spuseseră dinainte că trebuie să-şi păstreze liniştea şi-i rugaseră foarte mult să nu-şi piardă cumpătul, temându-se să nu jignească în persoana solilor pe rege şi întreg regatul. Dar chiar şi în această situaţie se arătă reaua-voinţă a Ordinului, fiindcă îşi preveniră ospeţii împotriva impulsivităţii polonezilor: „când sunt afumaţi, pentru orice vorbă mai aspră, sunt gata să-ţi smulgă barba sau să înfigă cuţitul în tine”. De aceea, mai târziu oaspeţii rămaseră miraţi de blândeţea şi a lui Powała de Taczew, şi a lui Zyndram de Maszkowice, iar cei mai mintoşi, bănuiră că nu obiceiurile poloneze sunt grosolane, ci limbile teutonilor erau rele şi otrăvite.

Câte unii, obişnuiţi cu petrecerile pline de fast de la curţile elegante din Apus, n-aveau nici o idee prea grozavă despre obiceiurile aceloraşi teutoni, deoarece la acest ospăţ se adusese o orchestră mult prea zgomotoasă, la care se adăugau cântecele necioplite ale trubadurilor, glumele nesărate ale bufonilor, ţopăiturile urşilor şi ale fetelor desculţe. Iar când se mirară de prezenţa femeilor la Castelul Înalt, părea că se renunţase de mult la această interdicţie şi însuşi marele Winrych Kniprode dansase aici la vremea lui cu frumoasa Maria von Alfleben. Fraţii îi lămuriră că, într-adevăr, femeile n-au voie să locuiască la Castel, dar pot veni la trapeză la ospeţe, şi că anul trecut soţia prinţului Witold, care locuise în Pulberăria pregătită regeşte în Turnul de Apărare, venea în fiecare zi aici să joace „dame”, ale cărei piese de aur i se dăruiau în fiecare seară.

Se jucară şi acum nu numai „dame” şi şah, dar şi zaruri; mai mult chiar decât se discută, din cauza orchestrei sau a cântecelor care acopereau totul. Totuşi, în hărmălaia generală se mai întâmplau şi momente de linişte şi Zyndram de Maszkowice, folosindu-se de o asemenea clipă, prefăcându-se că nu ştie nimic, îl întrebă pe marele maestru dacă supuşii din toate ţinuturile ţin foarte mult la Ordin.

Konrad von Jungingen răspunse:

Cine ţine la Cruce, trebuie să ţină şi la Ordin.

Răspunsul le plăcu şi călugărilor, şi oaspeţilor, aşa că începură să-l laude, iar el, bucurându-se, îşi urmă vorba:

Cine-i prieten cu noi, aceluia îi este bine sub noi, dar pentru duşman n-avem decât două mijloace.

Care sunt acestea? Întrebă cavalerul polonez.

Poate că Domnia Ta nu ştii că eu cobor din odăile mele în această trapeză printr-o scară din zid, iar lângă scara asta se află o încăpere boltită în care, dacă te-aş conduce acolo, ai cunoaşte primul mijloc.

Chiar aşa! Strigară fraţii.

Iar cavalerul de Maszkowice ghici că maestrul vorbeşte de acel „turn” plin cu aur, cu care se lăudau teutonii, aşa încât cumpăni puţin şi răspunse:

Odinioară, ehei, foarte de mult, un împărat neamţ i-a arătat unui trimis de-al nostru care se numea Skarbek, o asemenea comoară şi i-a spus: „Eu am cu ce să-l bat pe stăpânul tău!” Iar Skarbek i-a aruncat un inel de aur şi i-a răspuns: „Poftim, aurul la aur trage, noi polonezii preferăm fierul.” Şi ştii, Luminăţia Ta ce-a fost pe urmă? Pe urmă a fost Hundsfeld.

Ce înseamnă Hundsfeld? Întrebară zece-cincisprezece cavaleri deodată.

Este numele unui câmp de bătălie, răspunse Zyndram liniştit, unde nimeni n-a fost în stare să-i îngroape pe nemţi, aşa că până la urmă i-au îngropat câinii.

Atât cavalerii, cât şi fraţii călugări se tulburară auzind acest răspuns şi nu mai ştiură ce să zică, iar Zyndram de Maszkowice adăugă ca un fel de încheiere:

Cu aurul nu faci nimic împotriva fierului.

Păi cum! Strigă maestrul, al doilea mijloc al nostru e fierul. Domnia Ta ai văzut în Turnul de Apărare atelierele de armurărie. Acolo, bat ciocanele ziua şi noaptea, iar platoşe şi paloşe ca ale noastre nu mai sunt pe lume.

Dar la acestea, Powała de Taczew întinse mâna spre mijlocul mesei, luă un tesac lung de un cot şi mai lat de o jumătate de palmă, care slujea la tăierea cărnii, îl răsuci cu uşurinţă ca pe un pergament, îl ridică în sus, în aşa fel ca să-l vadă cu toţii, apoi i-l dădu maestrului.

Dacă şi paloşele sunt tot din fier din ăsta, spuse, n-o să faceţi mare lucru cu ele.

Şi zâmbi bucuros de sine, iar clericii şi laicii aproape că se ridicară de pe locurile lor şi se strânseră grămadă în jurul marelui maestru, după care îşi trecură unul altuia tesacul răsucit în formă de trâmbiţă, dar tăcură cu toţii, încremeniţi de atâta putere.

Pe capul Sfântului Liboriusz! Strigă maestrul în cele din urmă, ai mâini de fier, Domnia Ta.

Iar graful din Burgundia adăugă:

Ba chiar mai tari decât fierul. A răsucit tesacul de parcă a fost din ceară.

Nici măcar nu i s-au îmbujorat obrajii! Strigă unul dintre fraţi.

Pentru că, răspunse Powała, poporul nostru este simplu, nu are atâta bogăţie şi o viaţă atât de uşoară, cum văd aici, dar e vânjos.

Acum se apropiară de el cavalerii italieni şi francezi şi începură să-i vorbească în limba lor răsunătoare, despre care bătrânul Maćko spunea că sună ca şi când ai lovi două talgere de zinc. Îi admirară puterea, iar el ciocni cu ei şi răspunse:

Pe la noi se fac de multe ori asemenea lucruri pe la ospeţe, ba, se întâmplă ca uneori să-l răsucească şi vreo fată, dacă tesacul este mai mic.

Dar nemţii, cărora le plăcea să se laude faţă de străini cu statura şi puterea lor, se ruşinară şi-i cuprinse mânia, aşa că bătrânul Helfenstein se porni să strige din celălalt capăt al mesei:

Ruşine nouă! Frate Arnold von Baden, arată-le că nici oasele noastre nu sunt făcute din lumânările de la biserică! Daţi-i un tesac!

Slujitorii îi aduseră îndată tesacul şi-l puseră înaintea lui Arnold, dar el, fie că se pierdu cu firea în faţa atâtor martori, fie că avea mai puţină putere în mâini, îl îndoi doar pe jumătate, dar nu fu în stare să-l răsucească.

Aşa că nu puţini dintre oaspeţii străini, cărora teutonii le şoptiseră de multe ori că la iarnă va izbucni războiul cu regele Jagiełło, căzură adânc pe gânduri şi îşi amintiră în această clipă că în ţara asta iarna este foarte geroasă şi că poate ar fi mai bine să se întoarcă acasă cât mai au timp, sub cerul mai blând al castelului natal.

Şi era ciudat, deoarece asemenea gânduri începură să le treacă prin minte în luna iulie, când era vreme frumoasă şi călduri mari.