Capitolul XXXIX.

A doua zi, sosi şi clipa plecării lui Zbyszko. El şedea într-o şa înaltă pe un cal mare de luptă, iar toţi ceilalţi se adunaseră în jurul lui. Jagienka, stând lângă scară, îşi înălţa în tăcere spre tânăr ochii ei albaştri şi trişti, vrând parcă să-şi sature privirea cu vederea lui. Maćko împreună cu preotul Kaleb se aflau lângă cealaltă scară, iar aproape de ei, scutierul şi Anulka. El îşi întorcea capul când într-o parte, când în cealaltă, schimbând cu fiecare puţine cuvinte, cum se spun de obicei înainte de a pleca într-o călătorie lungă: „Rămâneţi sănătoşi!” „Dumnezeu să te călăuzească!” „E timpul!” „Ehei, e timpul!” îşi luase rămas-bun mai înainte de la toţi şi de la Jagienka, căreia îi îmbrăţişase genunchii, mulţumindu-i pentru bunăvoinţă. Iar acum, când privea la ea de pe şaua înaltă de cavaler, dorea să-i mai spună încă un cuvânt bun, căci ochii ei ridicaţi şi faţa îi spuneau atât de limpede: „Să te întorci!” că i se umplea inima de recunoştinţă.

Şi ca şi când i-ar fi răspuns la vorbirea ei mută, îi zise:

Jagus, tu îmi eşti ca o soră bună. Să ştii! Altceva nu vreau să-ţi mai spun!

Ştiu. Să te răsplătească Dumnezeu.

Să ai grijă şi de unchiul.

Şi tu să-ţi aduci aminte.

Sigur, am să mă întorc, dacă nu voi pieri.

Să nu pieri.

Odată, la Płock, când îi pomenise de campanie, îi spusese la fel: „Să nu pieri!” dar acum aceste cuvinte îi ieşiră mai din adâncul sufletului şi poate pentru a-şi ascunde lacrimile, se aplecă astfel că fruntea ei atinse o clipă genunchiul lui Zbyszko.

În acest timp, slujitorii călare care ţineau caii de povară, gata de drum, începură să cânte:

Inel, inel de aur, În veci nu se pierde, Corbul fetei i-l aduse, De pe câmpul verde.

La drum! Porunci Zbyszko.

La drum.

Dumnezeu să te călăuzească! Maică Preasfântă!

Copitele tropăiră pe podul coborât, unul dintre cai nechează prelung, ceilalţi începură să sforăie şi ceata porni.

Dar Jagienka, Maćko, Tolima şi cehul cu soţia lui şi slujitorii care rămâneau la Spychów, ieşiră pe pod şi se uitară după cei care plecau. Preotul Kaleb făcu semnul crucii asupra lor multă vreme, iar când dispărură după tufişurile înalte de arin, rosti:

Semnul acesta îi va feri de rău.

Iar Maćko adăugă.

Sigur, dar e bine că şi caii au sforăit grozav la plecare.

*

Dar nici ei nu mai rămaseră multă vreme la Spychów. După două săptămâni, bătrânul cavaler sfârşi toate treburile cu cehul care rămase ca arendaş, iar el însuşi, în fruntea unui şir de care înconjurate de slujitori înarmaţi, porni cu Jagienka spre Bogdaniec. Preotul Kaleb şi bătrânul Tolima nu priveau prea mulţumiţi la acele care, pentru că, la drept vorbind, Maćko cam prădase Spychów, dar fiindcă Zbyszko îi dăduse puteri depline, nimeni nu cutezase să i se împotrivească. De altfel, ar fi luat şi mai mult, dacă nu l-ar fi ţinut de rău Jagienka, cu care se cam certase într-adevăr, dojenind-o pentru „mintea de femeie”, dar pe care o ascultase totuşi aproape în toate.

Nu luară, însă, sicriul Danusiei, deoarece atâta vreme cât Spychów nu fusese vândut, Zbyszko preferase ca ea să rămână cu părinţii ei.

Luară, în schimb, o mulţime de bani şi tot felul de bogăţii, în cea mai mare parte prădate cândva de la nemţi în numeroase bătălii, pe care Jurând le purtase cu ei. De aceea, Maćko, privind acum la carele de povară acoperite cu rogojini, se bucura în sufletul lui la gândul cum va ajuta şi va orândui totul la Bogdaniec. Această bucurie îi era otrăvită de teama că Zbyszko s-ar putea să fie răpus, dar cunoscând îndemânarea cavalerească a tânărului, nu-şi pierdea totuşi nădejdea că va reveni sănătos şi se gândea cu plăcere la acest moment.

Poate că Dumnezeu a vrut aşa, îşi spuse, ca mai întâi să capete Zbyszko Spychów, iar după aceea Moczydofy şi tot ce a rămas de la abate? Numai să se întoarcă şi el cu bine şi am să-i ridic la Bogdaniec un castel; atunci să vedem?

Aici, îşi aduse aminte că Cztan şi Wilk de Brzozowa mai mult ca sigur că nu-l vor primi prea bine şi va trebui să lupte cu ei, dar nu se îngrijora, aşa cum un cal bătrân nu se îngrijorează când trebuie să meargă la bătălie. Se înzdrăvenise de-a binelea, simţea putere în oase şi ştia că acestor bătăuşi, ameninţători într-adevăr, dar care nu aveau nici o pregătire, le va veni de hac. E drept, altceva îi spusese nu de mult lui Zbyszko, dar îi vorbise astfel doar pentru a-l convinge să se întoarcă.

„Ehei! Eu sunt ştiuca, iar ei porcuşorii, se gândi, mai bine să nu se apropie de mine pe la cap!”

În schimb, îl neliniştea altceva: Dumnezeu ştie când o să se întoarcă Zbyszko, iar afară de asta o socoteşte pe Jagienka numai ca pe o soră. Dacă şi fata se va uita la el tot ca la un frate şi nu va mai vrea să-i aştepte întoarcerea nesigură?

Aşa că se întoarse către ea şi-i zise:

Ascultă, Jagna, nu-ţi vorbesc de Cztan şi de Wilk, pentru că sunt nişte neciopliţi şi nu ţi se potrivesc. Tu eşti acum o jupâniţă de la curte! Dar pe lângă că ţi-a venit vremea! Răposatul Zych încă îmi spunea că simţi voinţa lui Dumnezeu şi asta acum câţiva ani. De, ştiu şi eu! Se vorbeşte că dacă o fată se simte prea strânsă cu cununiţa, îşi caută şi singură pe cineva care să i-o ia de pe cap. Se înţelege că nu poate fi nici Cztan, nici Wilk. Dar tu ce crezi?

Ce vrei să mă întrebi, Domnia Ta?

Nu te căsătoreşti şi tu cu cineva?

Eu? Eu o să mă fac călugăriţă.

Nu mai spune prostii! Şi dacă se întoarce Zbyszko?

Dar ea scutură din cap:

Mă duc la mănăstire.

Ei, şi dacă te-ar îndrăgi? Dacă te-ar implora?

La acestea, copila îşi întoarse faţa îmbujorată spre câmpuri, dar vântul, care bătea tocmai dinspre câmpuri, îi aduse lui Maćko un răspuns abia şoptit:

Atunci, nu mă mai duc la mănăstire.