Capitolul XXXVI.

La Płock, Zbyszko şi Maćko nu mai găsiră pe nimeni la curte, fiindcă prinţul şi prinţesa, împreună cu cei opt copii ai lor, plecaseră în vizită la Czersk, unde-i poftise prinţesa Anna Danuta. Despre Jagienka aflară de la episcop că avea să rămână la Spychów alături de Jurând până la moartea lui. Aceste veşti le erau la îndemână, pentru că şi ei voiau să treacă pe la Spychów. Maćko ridică în slăvi bunătatea Jagienkăi, care preferase să se ducă la un muribund, deşi nu-i era nici măcar rudă, în locul petrecerilor de la Czersk, unde nu aveau cum să ducă lipsă de jocuri şi distracţii.

Poate că a făcut asta şi pentru ca să nu se încrucişeze pe drum cu noi, îşi dădu cu părerea bătrânul cavaler. N-am mai văzut-o de mult şi mă bucur s-o întâlnesc, fiindcă ştiu că şi ea ţine la mine. Cred că a mai crescut mult şi trebuie să fie şi mai frumoasă ca înainte.

La care Zbyszko:

S-a schimbat grozav. Frumoasă a fost întotdeauna, dar mi-o aminteam ca pe o fată simplă, iar acum. E potrivită şi pentru încăperile regale.

Atât ţi s-a părut de schimbată? Neamul ei, Jastrzębiec de la Zgorzelice, e tare vechi şi în timp de război au deviza „La nuntă!”

Urmă o clipă de tăcere, apoi bătrânul cavaler, continuă iarăşi:

Vrea să se întoarcă la Zgorzelice, cum ţi-am mai spus.

Pe mine m-a mirat şi plecarea ei de acolo.

A vrut să-l îngrijească pe abatele bolnav, de care n-avea cine să vadă. Pe lângă asta, se mai temea de Cztan şi de Wilk, şi chiar eu i-am spus că fraţii ei vor fi mai în siguranţă fără ea decât cu ea.

Aşa e, n-aveau cum să năpăstuiască nişte orfani.

Maćko se îngândură.

Dar acolo nu s-au răzbunat oare pe mine că am adus-o încoace, iar din Bogdaniec o mai fi rămas ceva întreg, Dumnezeu ştie? Nu ştiu nici dacă, întorcându-mă, voi mai fi în stare să mă apăr. Ei sunt tineri şi puternici, iar eu sunt bătrân.

Ei, asta s-o spui Domnia Ta unuia care nu te cunoaşte, răspunse Zbyszko.

De bună seamă, Maćko nu vorbea prea serios, căci se gândea la altceva, dar deocamdată dădu numai din mână.

Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit la Malborg, treacă-meargă! Continuă. Dar o să mai vorbim despre asta la Spychów.

Şi a doua zi după popasul de o noapte la Płock, porniră spre Spychów.

Zilele erau luminoase, drumul uscat, uşor şi lipsit de primejdie, fiindcă din cauza ultimelor negocieri, teutonii opriseră jafurile de la hotar. De altfel, cei doi cavaleri făceau parte dintre călătorii de care tâlharii era mai bine să se ţină departe, decât să-i atace, aşa că merseră repede şi a cincea zi după plecarea de la Płock, ajunseră fără greutate, într-o dimineaţă, la Spychów. Jagienka, care se legase de Maćko ca de cel mai bun prieten din lume, îl întâmpină aproape ca pe un tată, iar el, deşi nu se pierdea cu firea din orice, se înduioşă totuşi de bunăvoinţa fetei îndrăgite şi când, ceva mai târziu, Zbyszko, după ce întrebă de Jurând, se duse la el şi la răposata lui, bătrânul cavaler răsuflă adânc şi spuse:

Ehei, pe cine Dumnezeu a vrut s-o ia, a luat-o, iar pe cine a vrut s-o lase, a lăsat-o, dar socotesc că s-a sfârşit cu truda şi călătoriile noastre pe unde a înţărcat dracu' copiii.

Iar după o clipă, adăugă:

Hm, pe unde nu ne-a purtat Dumnezeu în anii din urmă!

Dar pe Domnia Ta te-a ocrotit mâna Domnului, răspunse Jagienka.

Adevărat, m-a ocrotit, deşi sincer vorbind, e timpul să mă duc acasă.

Trebuie să mai rămânem aici cât trăieşte Jurând, zise fata.

Dar ce se întâmplă cu el?

Se uită în sus şi râde; cred că vede raiul, iar acolo pe Danuśka.

Tu ai grijă de el?

Am, dar preotul Kaleb zice că şi îngerii au grijă de el. Ieri, gospodina de aici a văzut doi.

Lumea vorbeşte, spuse Maćko, că şlahticului îi stă cel mai bine să moară pe câmpul de luptă, dar aşa cum se stinge Jurând, e bine şi în pat.

Nu mănâncă şi nu bea nimic, râde doar întruna, adăugă Jagienka.

Hai la el. Zbyszko trebuie să fie şi el acolo.

Dar Zbyszko zăbovise puţin la Jurând, care nu mai recunoştea pe nimeni, şi se dusese la sicriul Danusiei în criptă. Stătu aici până când veni bătrânul Tolima să-l cheme la masă. În timp ce ieşea, observă la lumina torţei că pe sicriu erau o mulţime de cununiţe de albăstrele şi de gălbenele, iar împrejur podeaua de lut era curată şi presărată cu obligeană, calcea calului şi flori de tei, care răspândeau arome de miere. Inima i se umplu de duioşie şi întrebă:

Cine aduce flori la sicriu?

Jupâniţa de Zgorzelice, răspunse Tolima.

Tânărul cavaler nu zise nimic, dar puţin mai târziu, când o văzu pe Jagienka, îi căzu la picioare, i le îmbrăţişă şi strigă:

Dumnezeu să te răsplătească pentru bunătatea ta şi florile Danuśkăi.

Şi spunând acestea, izbucni în hohote de plâns, iar ea îi luă capul în mâini, ca o soră care vrea să-şi mângâie fratele mai mic, şi spuse:

Of, dragă Zbyszko, cât aş vrea să te liniştesc mai mult!

După care, lacrimile începură să i se scurgă din ochi.