Capitolul XXXVII.

Jurând îşi dădu sufletul după câteva zile. O săptămână întreagă preotul Kaleb făcu slujbe lângă trupul fără viaţă, care nu începu să putrezească, aşa că toţi văzură în asta o minune a lui Dumnezeu, şi o săptămână întreagă se perindară oaspeţii pe la Spychów. După aceea, urmară zile de linişte, cum se întâmplă de obicei după înmormântări. Zbyszko se ducea deseori în criptă, iar uneori cu arbaleta în pădure, deşi nu trăgea cu săgeţi în animale şi mergea aşa, ca să uite de el, până într-o seară, când intră în odaia în care se aflau fetele împreună cu Maćko şi Hlawa şi spuse pe neaşteptate.

Ascultaţi ce vreau să vă spun! Tristeţea nu foloseşte nimănui, de aceea este mai bine să vă întoarceţi la Bogdaniec şi la Zgorzelice decât să staţi aici.

Se aşternu tăcerea şi toţi înţeleseră că vor discuta lucruri însemnate, astfel că Maćko spuse într-un târziu:

E mai bine pentru noi, dar e mai bine şi pentru tine.

Zbyszko scutură din cap.

Nu! Răspunse, o să mă întorc şi eu la Bogdaniec cu voia lui Dumnezeu, dar acum am alt drum de făcut.

Mde! Strigă Maćko. Eu am spus că s-a sfârşit, dar se vede că nu s-a sfârşit! Zbyszko, ai frică de Dumnezeu!

Doar ştii că am jurat.

Asta-i pricina? Dacă Danuśka nu mai este, nu mai sunt nici jurămintele tale. Moartea ei te-a dezlegat de ele.

M-ar fi dezlegat moartea mea, dar nu a ei. Eu I-am jurat lui Dumnezeu pe onoarea mea de cavaler! Domnia Ta ce vrei să fac? Am jurat pe onoarea mea de cavaler!

Fiecare cuvânt despre onoarea de cavaler făcea o impresie aproape magică asupra lui Maćko. În viaţă, afară de poruncile lui Dumnezeu şi ale bisericii, nu se mai condusese decât după alte câteva principii, de la care nu se abătuse niciodată.

Eu nu te îndemn să nu-ţi respecţi jurământul, îi răspunse.

Dar ce vrei să-mi spui?

Vreau să-ţi spun că eşti încă tânăr şi ai destul timp pentru toate. Acum, hai cu noi; te odihneşti, scapi de jale şi durere, şi pe urmă o să pleci unde pofteşti.

Domnia Ta, îţi mărturisesc ca la spovedanie, îi destăinui Zbyszko. Călăresc, vezi şi Domnia Ta, ori de câte ori e nevoie, vorbesc, mănânc şi beau ca oricare om, dar îţi spun sincer că înlăuntrul meu, în sufletul meu, nu sunt în stare de nimic. În mine nu există nimic, afară de durere şi lacrimi amare care-mi curg singure din ochi.

Atunci, printre străini îţi va fi şi mai rău.

Nu cred! Se împotrivi Zbyszko. Dumnezeu mă vede, la Bogdaniec mi-aş pierde minţile. Dacă-ţi spun că nu pot, nu pot! Am nevoie de război, pentru că în luptă uiţi mai uşor. Simt că dacă-mi voi îndeplini legământul, voi putea să-i spun acelui suflet mântuit îndată: am împlinit tot ce ţi-am promis, şi abia atunci mă va elibera. Înainte, însă, nu! N-o să mă ţii nici legat la Bogdaniec.

După aceste cuvinte, în odaie se lăsă tăcerea şi se mai auzea doar zbârnâitul muştelor ce zburau pe sub tavan.

Decât să înnebunească la Bogdaniec, mai bine să plece, rosti într-un târziu Jagienka.

Maćko îşi puse amândouă mâinile după ceafă, cum avea obiceiul în momentele de cumpănă, apoi oftă adânc şi spuse:

Ei, Dumnezeule atotputernic!

Iar Jagienka îşi continuă vorba:

Zbyszko, jură că dacă Dumnezeu te va păstra în viaţă, n-o să rămâi acolo şi o să te întorci aici la noi.

De ce să nu mă întorc? O să mai trec şi pe la Spychów, dar n-am să rămân aici.

Pentru că, urmă fata cu glasul mai încet, dacă te gândeşti la sicriu, o să ţi-l aducem la Krześnia.

Jagus! Nu se mai putu abţine să nu răbufnească Zbyszko.

Şi, mişcat până la lacrimi, îi căzu recunoscător la picioare.