Capitolul III.

Prinţesa Danuta, Maćko şi Zbyszko mai fuseseră şi înainte la Tyniec, dar în suită erau curteni care-l vedeau acum prima dată. Aceştia, înălţându-şi ochii, priveau cu uimire la abaţia impunătoare, la zidurile crenelate care se ridicau deasupra stâncilor peste prăpăstii, la clădirile care se înălţau pe povârnişurile muntelui sau înăuntrul zidurilor etajate şi strălucind ca aurul în lumina soarelui care răsărea. După zidurile şi clădirile arătoase, după acareturile destinate la tot felul de întrebuinţări, după grădinile de la poalele muntelui şi după câmpurile lucrate cât cuprindeai cu privirea, se vedea de la prima aruncătură de ochi că era un lăcaş cu bogăţii nenumărate din vechime cu care oamenii din Mazowsze, un ţinut mai sărac, nu erau obişnuiţi şi tare se mai minunau. Existau, de bună seamă, abaţiile străvechi şi puternice ale benedictinilor şi în alte părţi ale ţării, la Lubuś pe Odra, la Płock, spre exemplu, în Wielkopolska la Mogilna şi în alte locuri, totuşi niciuna nu se putea compara cu cea de la Tyniec, ale cărei pământuri întreceau chiar şi unele principate, iar veniturile ei ar fi stârnit până şi invidia regilor din acel timp.

Aşa că admiraţia curtenilor sporea mereu, iar unora aproape că nu le venea să creadă ce vedeau. În acest timp, prinţesa, vrând să scurteze drumul şi să-şi facă jupâniţele curioase, îl rugă pe unul dintre călugări să povestească istoria străveche şi cumplită despre Walgierz Viteazul, pe care o auzise nu prea exact la Cracovia.

La auzul acestei propuneri, jupâniţele se strânseră ciopor în jurul stăpânei, urcând încet panta, ca nişte flori mergătoare în razele soarelui.

Despre Walgierz să vă povestească fratele Hidulf, căruia i s-a arătat în vis într-o noapte, spuse unul dintre călugări, uitându-se la celălalt, un om bătrân care mergea puţin adus de spate alături de Mikołaj de Długolas.

E adevărat că l-aţi văzut cu proprii ochi, cuvioase părinte? Întrebă prinţesa.

L-am văzut, răspunse călugărul posomorât, pentru că sunt momente în care din voia Domnului, poate să-şi părăsească locuinţa de sub pământ şi să se arate oamenilor.

Când se întâmplă asta?

Călugărul privi la ceilalţi doi şi tăcu, fiindcă exista credinţa că spiritul lui Walgierz apare atunci când printre călugări se strică obiceiurile, când aceştia se gândesc mai mult decât se cuvine la bunurile şi la bucuriile lumeşti.

Tocmai asta nu voia să recunoască niciunul dintre ei; se mai spunea şi că stafia proroceşte războiul sau alte nenorociri, de aceea, fratele Hidulf rosti abia după o clipă de tăcere:

Apariţia ei nu prevesteşte nimic bun.

Nici eu n-aş vrea să-l văd, spuse prinţesa, făcându-şi semnul crucii, dar de ce se află în iad, de vreme ce, cum am auzit, s-a răzbunat doar pentru nedreptatea ce i s-a făcut?

Chiar dacă ar fi fost virtuos toată viaţa, răspunse călugărul cu asprime, tot ar fi fost blestemat, pentru că a trăit în vremea păgânilor şi n-a fost iertat pentru păcatul originar prin sfântul botez.

După aceste cuvinte, sprâncenele prinţesei se împreunară dureros, deoarece îi trecu prin minte că marele ei părinte, pe care-l iubise din tot sufletul, murise şi el în credinţa păgânească şi avea să ardă veşnic în iad.

Ascultăm, îl îndemnă pe călugăr după un moment de tăcere.

Iar fratele Hidulf începu să povestească:

Era pe vremea păgânilor un graf puternic, căruia i se spunea, din cauza frumuseţii lui, Walgierz Viteazul. Toată ţara asta, cât vedeai cu ochii, era a lui, iar în timpul campaniilor, afară de pedestraşii din popor, conducea o sută de lăncieri, pentru că toţi stăpânitorii, spre apus până dincolo de Opole, iar spre răsărit până la Sandomierz, erau vasalii lui. Cirezile lui nu le putea număra nimeni, iar la Tyniec avea un turn plin cu bani, cum au acum teutonii la Malborg.

Ştiu că au! Îl întrerupse prinţesa Danuta.

Şi era asemenea unui uriaş, îşi urmă călugărul vorba, smulgea şi stejarii cu rădăcini cu tot, iar la cântatul din lăută şi din gură, nu-l întrecea nimeni în lume. Iar o dată, când era la curtea regelui francez, s-a îndrăgostit de el regina Helgunda, pe care tatăl ei voia s-o încredinţeze lui Dumnezeu, şi a fugit cu el la Tyniec, unde au trăit amândoi în destrăbălare, pentru că nici un preot n-a vrut să-i cunune în biserică. La Wiślica, însă, se afla Wisław cel Frumos din stirpea regelui Popiei. În absenţa lui Walgierz Viteazul, acesta a pustiit ţinutul Tyniec. Walgierz Viteazul l-a înfrânt şi l-a adus în robie la Tyniec, fără să se teamă că orice femeie care-l vedea pe Wisław, se lepăda numaidecât de tată şi de mamă, numai să-şi mulţumească poftele. Aşa s-a întâmplat şi cu Helgunda. L-a înfăşurat cu asemenea legături, încât uriaşul care smulgea stejari din rădăcină, n-a fost în stare să le rupă, aşa că l-a dat în mâna lui Wisław, care l-a dus la Wiślica. Dar Rynga, sora lui Wisław, auzind cântecul lui Walgierz în temniţă, s-a îndrăgostit imediat de el şi i-a dat drumul. Odată slobod, Walgierz i-a tăiat cu paloşul pe Wisław şi pe Helgunda, ale căror trupuri le-a aruncat corbilor, apoi s-a întors cu Rynga la Tyniec.

Şi n-a procedat cum se cuvine? Întrebă prinţesa.

Iar fratele Hidulf răspunse:

Dacă ar fi primit botezul şi ar fi dat Tyniec călugărilor benedictini, poate că Dumnezeu i-ar fi iertat păcatele, dar pentru că n-a făcut-o, l-au mâncat viermii pământului.

Dar benedictinii erau pe atunci în Regat?

Nu erau, fiindcă aici trăiau numai păgânii.

Atunci, cum putea să se boteze şi să le dea Tyniec?

Nu putea şi tocmai de aceea a fost osândit la chinuri veşnice în iad, răspunse călugărul cu gravitate.

Desigur, are dreptate, se auziră câteva glasuri.

Dar între timp se apropiaseră de poarta principală a mănăstirii, unde îi aştepta abatele în fruntea unui numeros alai de călugări şi şlahtici. Laicii: „economi”, „avocaţi”, „procuratori”, şi tot felul de slujbaşi dintre călugări, erau întotdeauna destul de mulţi la mănăstire. Numeroşi şlahtici, chiar cavaleri avuţi, aveau în grijă pământurile întinse ale sfântului lăcaş în baza dreptului de vasalitate nu prea des întâlnit în Polonia, iar aceştia, ca „vasali” veneau bucuroşi la curtea „suzeranului”, unde lângă marele altar, era mai uşor să capete daruri, scutiri şi alte binefaceri ce depindeau adesea de un serviciu neînsemnat, un cuvânt rostit la momentul potrivit sau de buna dispoziţie a puternicului abate. Serbările care se pregăteau în cetatea de scaun atrăgeau şi ele destui vasali de acest fel din ţinuturi îndepărtate, care, din pricina îmbulzelii, găseau cu greutate locuri în hanurile din Cracovia, aşa că rămâneau la Tyniec. Din aceste motive abbas centum villarum22 putea s-o întâmpine pe prinţesă cu un cortegiu şi mai numeros decât de obicei.

Era un om de statură înaltă, cu faţa uscată, înţeleaptă, ras în vârful capului, care mai jos, deasupra urechilor, era înconjurat de părul cărunt. Pe frunte, avea o cicatrice de la o rană căpătată, se vede, în vremea tinereţii cavalereşti, ochi pătrunzători ce priveau semeţ de sub sprâncenele negre. Era îmbrăcat într-o rasă, ca şi ceilalţi călugări, dar pe deasupra purta o mantie neagră, căptuşită cu purpură, iar la gât, un lanţ de aur, de care atârna o cruce tot de aur, bătută cu pietre scumpe, însemn al demnităţii lui de abate. Toată făptura lui trăda un om mândru, obişnuit să poruncească şi încrezător în sine.

Cu toate acestea, pe prinţesă o întâmpină curtenitor, ba chiar cu umilinţă, întrucât îşi amintea că soţul ei descindea din acelaşi neam cu principii din Mazowsze, din care se trăgeau regii Władysław şi Kazimierz, iar după mamă şi regina de acum, stăpâna uneia dintre cele mai mari ţări din lume. Trecu deci pragul porţii, îşi înclină capul adânc, apoi făcând semnul crucii asupra Annei Danuta şi a întregii curţi cu o cutie mică pe care o ţinea între degetele de la mâna dreaptă, spuse:

Fii binevenită, milostivă stăpână în umilul lăcaş al călugărilor. Fie ca Sf. Benedict de Nursja, Sf. Maurus, Sf. Bonifaciu şi Sf. Benedict de Aniane, ca şi Jan de Tolomeia, patronii noştri care trăiesc în veşnică lumină, să-ţi dea sănătate, noroc şi să te binecuvânteze de câte şapte ori în fiecare zi în tot timpul vieţii tale!

Ar trebui să fie surzi, dacă n-ar asculta cuvintele unui abate atât de însemnat, răspunse prinţesa îndatoritoare, cu atât mai mult cu cât noi am venit aici la slujbă, în grija căreia ne încredinţăm.

Pronunţând aceste cuvinte, îi întinse mâna, pe care abatele, îndoind un genunchi, ca un curtean, i-o sărută asemenea unui cavaler, apoi intrară împreună pe poartă. Se vede că-i aşteptau cu liturghia, fiindcă în clipa aceea răsunară clopotele mari şi cele mici; trâmbiţaşii de la uşa bisericii suflară în trâmbiţele răsunătoare în cinstea prinţesei, iar ceilalţi loviră în tobele uriaşe, bătute în aramă roşie şi acoperite cu piele întinsă, care iscară ecouri puternice. Asupra prinţesei, care nu se născuse într-o ţară creştină, fiecare biserică făcuse până acum o impresie adâncă; cea de la Tyniec, însă, le întrecu pe toate, mai ales că şi în privinţa frumuseţii, nu multe puteau să-i stea alături. Înăuntru domnea întunericul, doar lângă marele altar tremurau dâre subţiri de lumină, amestecată cu strălucirile lumânărilor ce se răsfrângeau în aurărie şi sculpturi. Un călugăr în odăjdii ieşi cu sfintele daruri, se înclină înaintea prinţesei şi începu sfântul sacrificiu. Se înălţară numaidecât fumuri aromate şi bogate care, învăluindu-l pe preot şi altarul, urcară în trâmbe liniştite, sporind atmosfera tainică din biserică. Anna Danuta îşi lăsă capul pe spate şi desfăcându-şi mâinile la înălţimea feţei, începu să se roage cu evlavie. Dar când răsunară sunetele de orgă, instrument rar pe vremea aceea în biserici, şi începură să cutremure naosul cu tunete înălţătoare, urmate de glasuri îngereşti şi cântece parcă de privighetori, atunci ochii prinţesei se ridicară, pe chipul ei, alături de pioşenie şi teamă, se aşternu o încântare fără margini. Dacă cineva s-ar fi uitat la ea, i s-ar fi părut că vede o Sfântă Binecuvântată care admiră priveliştea minunată a cerului deschis.

Astfel se ruga fiica lui Kiejstut23, născută păgână, care, deşi în viaţa de zi cu zi, ca toţi oamenii din acel timp, pomenea cu prietenie şi încredere numele lui Dumnezeu, în casa Domnului, îşi îndrepta totuşi cu o teamă copilărească privirile spre puterea tainică şi nemăsurată a divinităţii.

Şi tot atât de pios, dar cu mai puţină teamă, se ruga întreaga curte. Zbyszko îngenunchease înaintea stranelor printre mazurieni, deoarece numai jupâniţele o însoţiseră pe prinţesă în prezbiteriu, şi se încredinţa lui Dumnezeu. Din când în când, se uita la Danusia, care stătea cu ochii închişi lângă prinţesă, şi se gândea că meritase să devină cavalerul acestei jupâniţe, cu tot darul însemnat pe care i-l făgăduise. Aşadar, acum, când berea şi vinul cu care se cinstise la han nu mai aveau nici un efect, se îngrijoră de-a binelea, gândindu-se cum să-şi respecte cuvântul dat. Război nu era. În vânzoleala de la hotar, era într-adevăr uşor să întâlnească vreun neamţ înarmat cu care să lupte, punându-şi viaţa în joc. Aşa-i spusese şi lui Maćko. „Numai că, se gândi, nu orice neamţ poartă pene de păun sau de struţ la coif. Dintre oaspeţii teutonilor, numai grafii, iar dintre cavalerii teutoni, poate doar marile căpetenii. Dacă nu va fi război, poate să dureze ani întregi până să dobândească el penele de păun, pentru că îi mai trecu prin minte şi că, nefiind învestit cavaler, poate să-i provoace la luptă doar pe cei de-o seamă cu el. Se aştepta, e drept, să primească cingătoarea de cavaler din mâinile regelui în timpul întrecerilor anunţate cu ocazia botezului, fiindcă trudise mult pentru asta, dar pe urmă? Se va duce la Jurând de Spychów, îl va ajuta, va zdrobi cât mai mulţi oşteni şi cu asta basta. Oştenii teutoni nu sunt cavaleri cu pene de păun la coif.

Întristat şi descumpănit, văzând că fără ajutorul lui Dumnezeu nu va izbândi prea mult, începu să se roage: „Iisuse, lasă-ne să ne luptăm cu cavalerii teutoni şi cu nemţii, care sunt vrăjmaşii acestui Regat şi ai tuturor neamurilor care-Ţi slăvesc Numele Sfânt în limba noastră. Blagosloveşte-ne pe noi, iar pe ei nimiceşte-i, căci mai degrabă-l slujesc pe starostele iadului împotriva noastră, decât pe Tine. Ne poartă ură în inima lor, supăraţi că regele nostru împreună cu regina au botezat Lituania, şi nu-i lasă să-i taie pe duşmanii Tăi cu paloşele slugilor Tale. Pedeapsa-i clară.

Iar eu, păcătosul Zbyszko, mă căiesc înaintea Ta şi cer ajutor rănilor Tale, să-mi trimiţi cât se poate de repede trei nemţi însemnaţi cu pene de păun la coif şi, în mila Ta, să-mi îngădui să-i bat de moarte. Şi asta numai pentru că i le-am promis Danutei, fiica lui Jurând şi slujitoarea Ta, şi m-am jurat pe cinstea mea de cavaler.

Iar din ce se va găsi asupra celor ucişi, o să dau cu credinţă a zecea partea bisericii Tale sfinte, ca şi Tu, dulce Iisuse, să ai fală şi folos de la mine şi să cunoşti că am fost sincer şi n-am vorbit degeaba. Şi dacă se va dovedi adevărat, să mă ajuţi, Doamne, amin!”

Dar pe măsură ce se ruga, inima i se înmuia de evlavie, aşa că mai adăugă încă o obligaţie: după ce va răscumpăra Bogdaniec, va dărui bisericii toată ceara pe care albinele o vor aduna un an întreg în stupi. Credea că unchiul Maćko nu se va arăta împotrivă, iar Domnul Iisus se va bucura mai ales de ceara pentru lumânări, pe care, vrând s-o capete mai repede, se va grăbi să-l ajute. Gândul acesta i se păru atât de îndreptăţit, că bucuria îi umplu sufletul: acum, era aproape sigur că rugămintea îi va fi ascultată şi războiul va începe în curând, iar dacă nu va începe, el tot o să-şi respecte legământul. Simţi în braţe şi în picioare o putere atât de mare, încât chiar în acest moment ar fi pornit de unul singur asupra unui steag întreg de oşteni. Se gândi chiar că, mulţumindu-l pe Dumnezeu, ar putea să-i aducă şi Danusiei vreo doi nemţi. Înflăcărarea tinerească îl îndemna s-o facă, dar de astă dată înţelepciunea învinse, întrucât se temea ca rugăminţile lui, prea multe, să nu-l supere pe Dumnezeu.

Cu toate acestea, încrederea lui crescu şi mai mult, când după slujbă şi odihna mai îndelungată, pe care şi-o îngădui toată curtea, ascultă la micul dejun convorbirea dintre abate şi Anna Danuta.

Soţiile prinţilor şi regilor din acea vreme, atât din pricina evlaviei, cât şi ca rezultat al darurilor minunate pe care le primeau de la marii maeştri ai Ordinului, se arătau foarte prietenoase cu cavalerii teutoni. Până şi cuvioasa Jadwiga a reţinut cât a trăit mâna ridicată asupra ei de soţul şi stăpânul ei. Doar Anna Danuta, cunoscând din partea lor nenorociri cumplite în familie, îi ura din tot sufletul. Prin urmare, când abatele o întrebă de Mazowsze şi viaţa de acolo, începu să se plângă cu amărăciune împotriva Ordinului: „Ce se poate întâmpla într-un principat care are asemenea vecini? Chipurile, este pace; se schimbă solii şi scrisori, dar cu toate astea, nu poţi fi sigur pe ziua şi ceasul de mâine. Cine se culcă seara la hotar, nu ştie niciodată dacă nu se va trezi legat, cu vârful paloşului la gât sau cu acoperişul arzându-i deasupra capului. Jurămintele, peceţile şi pergamentele nu sunt respectate. Aşa s-au petrecut lucrurile şi la Złotorya, când, în vreme de pace, l-au luat pe prinţ în robie. Cavalerii teutoni au spus atunci că acel castel ar putea deveni ameninţător pentru ei. Dar castelele se repară pentru a sluji la apărare, nu pentru atac. Şi pe urmă, care prinţ n-are dreptul să ridice sau să repare castele pe pământul lui? Ordinul nu poate fi câştigat nici de cei slabi, nici de cei puternici, fiindcă pe cei slabi îi dispreţuiesc, iar pe cei puternici se străduiesc să-i îngenuncheze. Cine le face bine, este răsplătit cu rău. Există vreun ordin pe lume care să fi cunoscut în alte regate atâtea binefaceri câte au primit ei de la prinţii polonezi? Şi cum au fost răsplătiţi aceştia? Cu ură şi încălcarea pământurilor, cu război şi trădare. În zadar te plângi, în zadar îi acuză şi Reşedinţa Apostolică, fiindcă ei, trăind în încăpăţânare şi trufie, nu-l mai ascultă nici măcar pe papa de la Roma. Acum, au trimis, mă rog, o solie cu prilejul lehuziei reginei şi al botezului, dar au făcut-o numai pentru că vor să abată mânia unui rege puternic de la ei pentru ce-au făptuit în Lituania. În cugetele lor, va sălăşlui întotdeauna gândul la distrugerea Regatului şi a întregii seminţii polone”.

Abatele ascultă cu luare-aminte şi clătină din cap, apoi grăi:

Ştii că a venit la Cracovia în fruntea soliei comturul24 Lichtenstein, frate în cadrul Ordinului, foarte respectat pentru neamul renumit, vitejia şi înţelepciunea lui. Poate că în curând îl vei vedea aici, milostivă stăpână, fiindcă ieri mi-a trimis veste că, vrând să se roage la relicvele noastre, ne va face o vizită la Tyniec.

La aceste cuvinte, prinţesa începu iarăşi să se jeluiască:

Lumea vorbeşte, şi poate cu dreptate, că în curând va izbucni un război mare, în care de o parte va fi Regatul polon şi toate neamurile care vorbesc o limbă apropiată de cea polonă, iar de cealaltă, nemţii şi Ordinul. Se prea poate ca la acest război să se fi referit sfânta.

Brygida, interveni învăţatul abate, care acum opt ani a intrat în rândul sfinţilor. Cuviosul Piotr de Alwaster şi Maciej de Linköping i-au scris vedeniile, în care se vorbeşte într-adevăr de un mare război.

Zbyszko mai că se înfioră de bucurie la aceste cuvinte şi, nemaiputându-se abţine, întrebă:

Şi va fi curând?

Dar abatele, ocupat cu prinţesa, nu-l auzi, sau poate se prefăcu doar că nu-i aude întrebarea.

Iar prinţesa îi urmă vorba:

Pe la noi, cavalerii tineri se bucură din pricina acelui război, dar cei mai în vârstă şi mai cumpăniţi zic astfel: „Nu de nemţi ne temem, deşi mare este puterea şi trufia lor, nu de suliţele şi paloşele lor, ci de sfintele relicve ale teutonilor, fiindcă împotriva acestora puterea omenească nu ne este de nici un ajutor.

Aici, Anna Danuta privi cu spaimă la abate şi adăugă cu glasul mai coborât:

Se zvoneşte că au o aşchie adevărată din Sfânta Cruce: cum poţi să te lupţi cu ei?

Le-a trimis-o regele Franţei, o lămuri abatele.

Urmă un moment de tăcere, după care cuvântă Mikołaj de Długolas, poreclit Baltagul, un om umblat şi cu experienţă:

Eu am fost în robie la cavalerii teutoni, spuse, şi am văzut procesiuni la care purtau acel lucru sfânt. Afară de asta, însă, la mănăstirea din Oliwa se află o mulţime de alte relicve însemnate, fără de care Ordinul n-ar fi ajuns la asemenea putere.

La acestea, călugării benedictini îşi îndreptară capetele către cel care vorbea şi începură să-l întrebe curioşi din cale-afară:

Hai, spune, ce este acolo!

Este o bucată din veşmântul Sfintei Fecioare, răspunse şlahticul de Długolas. Apoi o măsea a Mariei Magdalena şi vârfurile tufişului de foc în care însuşi Dumnezeu i s-a arătat lui Moise, o mână a sfântului Liberius şi multe din oasele altor sfinţi, de la mâini şi de la picioare.

Cum să te lupţi cu ei? Repetă prinţesa oftând.

Abatele îşi încruntă fruntea înaltă şi aşteptând o clipă, răspunse astfel:

E greu să te lupţi cu ei fie şi pentru că sunt călugări şi poartă crucea pe mantii; dar dacă au întrecut măsura în păcate, e cu putinţă ca nici relicvele acelea să nu mai vrea să rămână la ei, iar atunci nu numai că nu le vor mai spori puterile, ci-i vor slăbi, ca să ajungă în mâini mai evlavioase. Fie ca Dumnezeu să cruţe sângele creştinilor, dar dacă se apropie un război mare, şi în Regatul nostru se află relicve care vor lupta de partea noastră. Într-o vedenie a sfintei Brygida, un glas spune: „Am făcut din ei albine folositoare şi i-am aşezat la marginea pământurilor creştine. Dar iată că s-au ridicat împotriva mea. Pentru că nu se îngrijesc de suflet şi nu au milă de trupurile acestui popor, care, din rătăcirea lui, s-a convertit la credinţa catolică şi a venit la mine. Şi au făcut din el robi, şi nu-l învaţă poruncile Domnului, şi luându-i Sfintele Daruri, îl osândesc la şi mai mari chinuri, decât dacă ar fi rămas păgân. Duc războaie pentru a-şi mulţumi lăcomia. De aceea, va veni vremea când dinţii lor vor fi scoşi şi le va fi tăiată mâna dreaptă, iar piciorul drept le va fi schilod, ca să-şi recunoască păcatele lor”.

Să dea Dumnezeu! Exclamă Zbyszko.

Ceilalţi cavaleri şi călugării îşi recăpătară curajul, ascultând asemenea prorocire, iar abatele se întoarse către prinţesă şi-i zise:

De aceea, aveţi încredere în Dumnezeu, milostivă stăpână, fiindcă mai degrabă zilele lor sunt numărate, decât ale voastre. Acum, primeşte cu inimă recunoscătoare această cutiuţă în care se află un deget de la piciorul Sf. Ptolemeus, unul dintre ocrotitorii noştri.

Prinţesa întinse mâinile tremurând de fericire şi îngenunchind, primi cutiuţa pe care începu de îndată să-şi apese buzele. Bucuria stăpânei o împărtăşiră curtenii şi jupâniţele, pentru că nimeni nu se îndoia că din acest dar se vor revărsa binecuvântarea şi prosperitatea asupra tuturor şi poate chiar a întregului principat. Zbyszko se simţi şi el fericit, socotind că războiul avea să înceapă numaidecât după serbările de la Cracovia.