Capitolul IV.

Trecuse bine de amiază, când prinţesa şi însoţitorii ei plecară de la Tyniec la Cracovia. De multe ori cavalerii de atunci, când intrau în oraşele mai mari ori prin castele, venind în vizită la persoane însemnate, se îmbrăcau în veşminte de război. Se înstăpânise într-adevăr obiceiul ca să se dezbrace îndată după ce treceau de poartă, lucru la care îi îndemna chiar stăpânul casei cu cuvintele tradiţionale: „Nobili cavaleri, scoateţi-vă armurile, fiindcă aţi venit la prieteni”. Cu toate acestea, intrarea „războinică” era socotită mai arătoasă şi sporea însemnătatea cavalerului. În virtutea acestui obicei, atât Maćko, cât şi Zbyszko îşi puseseră platoşele de preţ, şi umărarele câştigate de la cavalerii frizieni, luminoase, strălucitoare şi împodobite pe margini cu fir de aur. Mikołaj de Długolas, care văzuse multe ţări şi mulţi cavaleri în viaţă, aşa că era un mare cunoscător în straiele de război, recunoscu dintr-odată că platoşele fuseseră meşterite de armurierii din Milano, faimoşi în toată lumea. Fiecare era socotită o adevărată bogăţie şi numai cei mai avuţi şi le puteau permite. De aici trase concluzia că frizii aceia fuseseră oameni de vază în locurile lor de baştină, aşa că începu să se uite la Maćko şi la Zbyszko cu şi mai mare respect. Coifurile lor, însă, deşi arătoase, nu erau tot atât de bogate, caii, în schimb, împodobiţi din belşug, stârniră admiraţia şi invidia curtenilor. Şi Maćko, şi Zbyszko, aşezaţi pe şei foarte înalte, priveau de sus la întregul alai. Fiecare dintre ei ţinea în mână o suliţă lungă, fiecare avea un paloş la şold şi un topor la şa. Scuturile le lăsaseră într-adevăr în carele de povară, ca să le fie mai uşor, dar şi fără ele amândoi arătau de parcă mergeau mai degrabă la bătălie decât în oraş.

Amândoi călăreau aproape de caleaşca în care pe bancheta din spate şedeau prinţesa cu Danusia, iar pe cea din faţă, jupâneasa Ofka, văduvă după Krystyn de Jarząbków, şi bătrânul Mikołaj de Długolas. Danusia privea cu mare interes la cavalerii în armuri, iar prinţesa, scoţând din vreme în vreme din sân cutiuţa cu relicvele Sf. Ptolemeus, o ducea la buze şi o săruta.

Sunt grozav de curioasă cum arată oasele înăuntru, spuse într-un târziu, dar n-o să deschid singură cutiuţa, ca să nu-l supăr pe Sfânt. O s-o deschidă episcopul la Cracovia.

La care grijuliul Mikołaj de Długolas o preveni:

Ei, mai bine să n-o dai din mână, e un lucru prea scump.

Poate că ai dreptate, acceptă prinţesa după o clipă de gândire, apoi adăugă:

De mult nu mi-a mai făcut nimeni o asemenea bucurie, ca bunul abate cu acest dar, care m-a vindecat şi de frica de relicvele teutonilor.

A vorbit cu înţelepciune şi dreptate, interveni Maćko de Bogdaniec. Ei aveau şi aproape de Wilno felurite relicve, mai ales că voiau să-şi convingă oaspeţii că luptau cu nişte păgâni. Ei şi? Ai noştri şi-au dat seama că e destul să scuipe în mâini şi să învârtă toporul, ca să spargă şi coiful, şi capul dintr-o dată. Sfinţii ajută, e păcat să te împotriveşti, dar numai celor drepţi, care se duc la bătălie cu credinţă şi în numele lui Dumnezeu. Aşa gândesc şi eu, milostivă stăpână, că dacă va fi un război mare, chiar dacă toţi nemţii îi vor ajuta pe cavalerii teutoni, îi vom înfrânge, fiindcă poporul nostru este mai mare şi Domnul Iisus ne-a dat mai multă putere în oase. Cât despre relicve, parcă la noi în mănăstirea de la Częstochowa nu se găseşte o aşchie din lemnul Sfintei Cruci?

Adevărat, pe viul Dumnezeu, îşi aminti prinţesa. Dar la noi, aceasta va rămâne la mănăstire, pe când teutonii o vor aduce pe-a lor cu ei la nevoie.

Tot una-i! Puterea lui Dumnezeu nu ştie ce-i depărtarea.

Nu-i aşa, hai, spune cum stau lucrurile? Îl rugă prinţesa adresându-se mintosului Mikołaj de Długolas, iar acesta se grăbi să răspundă:

Asta poate s-o spună orice episcop. Şi până la Roma este departe, dar papa conduce lumea, ce să mai vorbim de Dumnezeu!

Prinţesa se linişti pe deplin şi aduse vorba despre Tyniec şi frumuseţile lui. Mazurienii erau miraţi nu numai de avuţia abaţiei, ci şi de minunăţiile întregului ţinut prin care călătoreau acum. Împrejur, erau sate dese, bogate şi livezi de pomi fructiferi, dumbrăvi de tei, cuiburi de berze prin copaci, iar mai jos prisăci cu stupi cu acoperişuri de paie. De-a lungul drumului, de o parte şi de cealaltă, se întindeau lanuri de grâne de tot felul. La răstimpuri, vântul apleca marea spicelor încă verzi, printre care, multe ca stelele pe cer, se iţeau căpşoarele albăstrelelor şi ale macilor roşii deschise. Hăt, departe, dincolo de lanuri, înnegreau unde şi unde pădurile sau înveseleau ochii crângurile de mesteacăn şi tufişurile de arin scăldate în strălucirea soarelui, întrerupte pe alocuri de luncile jilave, năpădite de iarbă şi de nagâţii ce se roteau pe deasupra mlaştinilor. Apoi iarăşi coline acoperite de case şi din nou lanuri. Se vedea că pământul este locuit de un popor numeros şi harnic, îndrăgostit de munca pe ogor. Cât cuprindeai cu ochii, părea că pretutindeni curgea lapte şi miere în pace şi fericire.

Asta-i ţara regelui Kazimierz, observă prinţesa, să tot trăieşti aici şi să nu mai mori niciodată.

Şi Domnului Iisus îi râd ochii, adăugă Mikołaj de Długolas, când vede asemenea ţinut binecuvântat de Dumnezeu; şi cum poate fi altfel de vreme ce aici, când încep să bată clopotele, nu există nici un locşor în care să nu ajungă! Se ştie clar că duhurile rele, neputându-le suporta dangătele, sunt nevoite să fugă prin pădurile de la hotarul cu ungurii.

Mai mare mirarea, intră în vorbă şi jupâneasa Ofka, văduvă după Krystyn de Jarząbków, că Walgierz Viteazul, despre care ne-au povestit călugării, poate să se arate la Tyniec, unde clopotele bat de şapte ori pe zi.

Asemenea cuvinte îl neliniştiră puţin pe Mikołaj, care încuviinţă şi el, după ce se gândi o clipă:

Mai întâi, necercetate sunt căile Domnului, iar în al doilea rând, să nu uitaţi că el trebuie să aibă îngăduinţa Lui de fiecare dată.

Fie ce-o fi, dar eu sunt bucuroasă că nu înnoptăm la mănăstire. Cred că aş muri de frică dacă mi s-ar arăta un asemenea uriaş din iad.

Ehei, nu se ştie, că se spune că este grozav de chipeş.

Oricât ar fi de frumos, nu vreau să mă sărute unul care scoate pucioasă pe gură.

Dar de unde ştii că ar vrea să te sărute?

Auzind aceste cuvinte, prinţesa, jupân Mikołaj şi cei doi cavaleri de Bogdaniec pufniră în râs. Râdea chiar şi Danusia, luându-se după ceilalţi, căci nu înţelegea de ce Ofka de Jarząbków îşi întoarse faţa mânioasă spre Mikołaj de Długolas şi zise:

L-aş prefera pe el Domniei Tale.

Ei, mai bine-i să nu vorbeşti de lup, o sfătui mazurianul vesel, fiindcă ucigă-l toaca rătăceşte şi pe drum, între Cracovia şi Tyniec, şi mai ales spre seară; dacă te aude şi ţi se arată un căpcăun!

Puşchea pe limbă-ţi! Se supără Ofka.

Dar în clipa aceea Maćko de Bogdaniec, care, călărind un cal înalt, putea vedea mai departe decât cei din caleaşcă, struni bidiviul şi se minună:

O, Doamne, dar asta ce mai este?

Ce vrei să spui?

Se iveşte un uriaş din spatele dealului.

Cuvântul s-a întrupat! Exclamă prinţesa. Nu vă mai ţineţi de prostii!

Zbyszko, însă, se ridică în scări şi adeveri:

E un uriaş, pe legea mea! Walgierz trebuie să fie!

De frică, surugiul trase tare de hăţuri şi caii se ridicară în două picioare; începu să se închine când văzu de pe capră călăreţul care se apropia.

Prinţesa se ridică în picioare, apoi se aşeză la loc îngrozită. Danusia îşi ascunse capul în faldurile rochiei prinţesei. Curtenii, jupâniţele şi trubadurii care veneau călare după caleaşcă, auzind numele blestemat, se apropiară în grabă. Bărbaţii mai râdeau, chipurile, dar în ochi li se citea teama; jupâniţele păliseră şi doar Mikołaj de Długolas, care văzuse mai multe, îşi păstra obrazul senin şi vrând s-o liniştească pe prinţesă, îi zise:

Nu te teme, milostivă stăpână. Soarele încă n-a scăpătat şi chiar dacă ar fi noapte, Sfântul Ptolemeu îl va învinge pe Walgierz.

În acest timp, călăreţul necunoscut, ajungând pe creasta dealului, îşi opri calul. În razele soarelui care apunea se vedea foarte bine, şi statura lui părea să întreacă într-adevăr înălţimea unui om obişnuit. Spaţiul dintre el şi cortegiul prinţesei nu măsura mai mult de treizeci de paşi.

De ce s-a oprit? Se interesă unul dintre cântăreţi.

Pentru că şi noi ne-am oprit, răspunse Maćko.

Se uită la noi, de parcă ar vrea să aleagă pe cineva, observă al doilea cântăreţ. Dac-aş şti că e om şi nu necuratul, m-aş duce la el şi i-aş da cu lăuta în cap.

Femeile se înspăimântară de-a binelea şi începură să se roage cu voce tare. Iar Zbyszko, vrând să-şi arate curajul faţă de prinţesă şi de Danusia, spuse:

Eu am să mă duc şi aşa. Ce-mi pasă mie de Walgierz!

Danusia încep să strige aproape plângând: „Zbyszko! Zbyszko!” dar el îşi îndemnă calul şi înaintă din ce în ce mai repede, încrezător că de-l va întâmpina chiar Walgierz, îl va străpunge cu suliţa.

Maćko, însă, care avea privirea ageră, lămuri:

Pare uriaş pentru că stă pe colină. E într-adevăr înalt, dar e un om obişnuit, nimic altceva. A, mă duc şi eu ca să nu se ajungă la sfadă între el şi Zbyszko.

În acest timp, Zbyszko, înaintând la trap, se întreba dacă să coboare suliţa dintr-odată sau mai întâi să-l cerceteze de aproape pe omul de pe colină. Se hotărî totuşi să-l vadă mai întâi şi se convinse îndată că aşa era cel mai bine, pentru că pe măsură ce se apropia, necunoscutul începu să-şi piardă din înălţimea neobişnuită. Era un bărbat de statură uriaşă şi călărea un cal pe măsură, chiar mai înalt decât armăsarul lui Zbyszko, dar omul nu arăta ca un uriaş. Pe deasupra, mai era şi fără armură, cu o căciulă de catifea pe cap de forma unui clopot şi o mantie de pânză ce-l apăra de praf, sub care se vedea tunica verde. Stând pe colină, ţinea capul ridicat şi se ruga. Se vede că oprise calul ca să-şi sfârşească rugăciunea de seară.

„Ei, n-are cum să fie Walgierz!” se gândi tânărul.

Ajunse atât de aproape, încât putea să-l atingă cu suliţa pe necunoscut; acesta, însă, văzând că are de-a face cu un cavaler în straie bogate, îi zâmbi cu bunăvoinţă şi se înclină:

Fie lăudat numele lui Iisus Cristos!

Acum şi în vecii vecilor.

Nu cumva acolo jos este alaiul prinţesei de Mazowsze?

Ba chiar aşa este.

Veniţi de la Tyniec?

Zbyszko nu mai avu când să răspundă, întrucât rămase atât de uimit, că nici nu mai auzi întrebarea. O clipă stătu împietrit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, deoarece la vreun sfert de stadie în urma bărbatului necunoscut, văzu zece-cincisprezece călăreţi înarmaţi, în fruntea cărora, dar mult mai înainte, se afla un cavaler într-o armură strălucitoare, cu o mantie de stofă albă cu cruce neagră şi un coif de oţel cu nişte pene de păun grozave.

Un cavaler teuton! Şopti Zbyszko.

Şi la această privelişte, se gândi că rugăciunea lui fusese ascultată, că Dumnezeu, în marea lui milă, îi trimitea un neamţ, cum îl rugase la Tyniec, şi că trebuia să se folosească de acest prilej, aşa că fără să mai stea pe gânduri, înainte ca toate acestea să-i treacă prin minte, înainte de a-şi reveni din uimire, se aplecă în şa, îşi potrivi suliţa la jumătatea urechii calului şi porni în goană asupra cavalerului, strigând deviza neamului: „Grindină! Grindină!”

Potrivnicul rămase şi el mirat, fiindcă îşi opri calul fără să mai coboare suliţa înfiptă la scară, uitându-se înainte parcă nesigur că era atacat.

Coboară suliţa! Răcni Zbyszko, înfigându-şi pintenii în coastele calului.

Grindină! Grindină!

Spaţiul care-i despărţea se micşora văzând cu ochii. Cruciatul, văzând că atacul era îndreptat împotriva lui, îşi struni calul, coborî suliţa şi când suliţa lui Zbyszko era gata să-i străpungă pieptul, deodată, o mână puternică i-o frânse ca pe o trestie uscată, apoi aceeaşi mână îi struni calul cu o forţă năprasnică, încât armăsarul îşi înfipse toate patru picioarele în pământ şi se opri nemişcat.

Om nebun, ce faci? Răsună un glas adânc şi ameninţător, ataci un sol, jignindu-l astfel pe rege?

Zbyszko se uită mai bine şi-l recunoscu pe bărbatul serios care, socotit drept Walgierz, speriase jupâniţele prinţesei cu o clipă înainte.

Lasă-mă să-l atac pe neamţ! Cine eşti tu? Strigă, punând mâna pe baltag.

Pentru Dumnezeu, lasă toporul, când îţi spun, că te zvârl din şa! Porunci şi mai ameninţător necunoscutul. Ai insultat majestatea regală şi vei fi trimis în judecată.

După care se întoarse către oştenii care-l urmau pe teuton, şi-i chemă:

Veniţi aici!

Dar în timp, sosi Maćko cu chipul neliniştit şi întunecat, înţelese şi el că Zbyszko se purtase ca un nesocotit, şi isprava lui putea să aibă urmări neplăcute pentru el, era pregătit totuşi să se bată. Întreaga suită a cavalerului necunoscut şi a teutonului număra abia vreo cincisprezece oameni înarmaţi care cu suliţe, care cu arbalete, aşa că doi cavaleri în armură puteau să lupte cu ei nu fără sorţi de izbândă. Maćko se mai gândi şi că dacă aveau să-i ameninţe cu judecata, poate că e mai bine s-o evite învingându-i pe aceşti oameni, apoi să se ascundă pe undeva până va trece furtuna. Astfel că faţa i se zbârci dintr-odată ca botul unui lup gata să muşte şi îmboldindu-şi calul între Zbyszko şi bărbatul necunoscut, începu să-l întrebe, ţinând totodată mâna pe paloş:

Cine sunteţi, Domniile Voastre? Cine vă dă dreptul?

Regele mi-a poruncit să înlătur toate primejdiile de pe drum şi mă numesc Powała de Taczew.

La aceste cuvinte, Maćko şi Zbyszko priviră la cavaler, apoi îşi băgară armele pe jumătate scoase în teci şi îşi plecară capetele. Nu din cauza fricii, ci din respect faţă de faima unui nume cunoscut de mult, pentru că Powała de Taczew, şlahtic dintr-un neam vajnic şi avut, care stăpânea pământuri numeroase pe lângă Radom, era în acelaşi timp şi unul dintre cei mai slăviţi cavaleri din Regat. Trubadurii îl lăudau în cântecele lor ca pe un model de onoare şi bărbăţie, alăturându-l de Zawisza de Garbów şi Farurej, de Skarbek de Góra, Dobek de Oleśnica şi Jasiek Naszan, de Mikołaj de Moskorzów şi Zyndram de Maszkowice. Iar acum, mai reprezenta până la un punct şi persoana regelui, aşa că atacarea lui ar fi însemnat să-şi pună capetele sub securea gâdelui.

De aceea şi Maćko, venindu-şi în fire, i se adresă cu respectul cuvenit:

Cinste şi plecăciune Domniei Tale, slavei şi bărbăţiei.

Plecăciune, Domnilor Voastre, răspunse Powała, deşi aş fi preferat să vă cunosc în împrejurări mai bune.

Din ce pricină? Întrebă Maćko.

Powała se întoarce spre Zbyszko.

Ce te-ai încumetat să faci, tinere? Pe drumul mare şi în apropierea regelui ai atacat un sol! Ştii ce te aşteaptă pentru asemenea faptă?

L-a atacat pe sol, pentru că e tânăr şi fără minte, de aceea fapta o ia înaintea gândului, îi luă Maćko apărarea. Dar nu-l judeca prea aspru, Domnia Ta, căci am să-ţi spun toată tărăşenia.

N-o să-l judec eu. Datoria mea este doar să-l leg.

Cum aşa? Se minună Maćko, uitându-se iarăşi întunecat la grupul de oşteni.

Asta-i porunca regelui!

După aceste cuvinte, se aşternu tăcerea.

Este şlahtic, adăugă Maćko.

Atunci să jure pe onoarea de cavaler că se va prezenta la orice judecată.

Mă jur pe onoarea mea! Strigă Zbyszko.

Prea bine. Care vă sunt numele?

Maćko îi spuse numele şi blazonul amândurora.

Dacă Domniile Voastre faceţi parte din suita prinţesei lui Janusz, rugaţi-o să vă ia apărarea în faţa regelui.

Nu suntem de la curtea ei. Noi venim din Lituania, de la prinţul Witold. Ar fi fost mai bine să nu ne întâlnim cu nimeni! De la întâlnirea cu prinţesa ni se trage toată nenorocirea.

Şi aici, Maćko începu să povestească ce s-a petrecut la han, aşa că vorbi despre întâlnirea cu curtea prinţesei şi despre legământul lui Zbyszko, dar în cele din urmă, se mânie pe Zbyszko, din cauza prostiei căruia dăduseră de necaz, aşa că, întorcându-se spre el, îl dojeni:

Mai bine-ai fi murit la Wilno! Ce ţi s-a năzărit, ticălosule?

După ce-am jurat, dădu răspuns Zbyszko, m-am rugat Domnului Iisus să mă ajute să-i găsesc pe nemţi; i-am promis şi daruri, aşa că, atunci când am văzut penele de păun şi mantia cu crucea neagră, parcă un glas din mine m-o îndemnat: „Atacă-l pe neamţ, fiindcă asta-i o minune!” Ei şi am pornit asupra lui, cine n-ar fi făcut-o?

Ascultaţi-mă, îl întrerupse Powała. Eu nu vă doresc răul, pentru că e limpede că tânărul ăsta s-a făcut vinovat mai mult din cauza uşurinţei vârstei lui. Aş fi bucuros să nu-i iau în seamă greşeala şi să merg mai departe, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta, însă, aş putea s-o fac numai dacă acea căpetenie teutonă mi-ar făgădui că nu se va plânge regelui. Rugaţi-l, Domniile Voastre, şi dacă-i va părea rău de flăcău.

Mai bine mă duc la judecată, decât să mă închin înaintea unui teuton! Se împotrivi Zbyszko. Onoarea mea de şlahtic nu mi-o îngăduie.

La acestea, Powała de Taczew îl privi cu asprime şi-l certă:

Rău faci. Cei mai vârstnici ştiu mai bine ca tine ce înseamnă onoarea de cavaler. Şi despre mine a auzit multă lume, dar dacă aş fi greşit astfel, nu m-aş ruşina să mă rog de iertare.

Zbyszko nu se simţi prea bine, dar aruncându-şi privirea împrejur, propuse:

Aici, pământul este drept, ajunge să-l bătătorim puţin. Decât să-i cer iertare neamţului, mai bine m-aş lupta călare sau pe jos cu el pe moarte sau viaţa în robie.

Prost mai eşti! Îl întrerupse Maćko. Cum o să te baţi cu un sol? Nici tu cu el şi nici el cu un nepricopsit ca tine.

Apoi i se adresă lui Powała:

Iertare, Domnia Ta. Nepotul meu s-a prostit de tot din cauza războiului, dar e mai bine să nu vorbească el cu neamţul, fiindcă este în stare să-l şi jignească. O să vorbesc eu cu el şi o să-l rog, iar dacă, după ce-şi va sfârşi solia, comturul va binevoi să lupte în arenă, îi voi sta şi eu la îndemână.

Este un cavaler dintr-un neam mare, care nu va lupta cu oricine, răspunse Powała.

Cum se poate? Doar port şi eu cingătoare şi pinteni. Chiar şi un prinţ se poate măsura cu mine.

Este adevărat, dar Domnia Ta să nu-i vorbeşti de asta, poate doar dacă va aduce el vorba, fiindcă mă tem să nu se îndârjească şi mai tare. Dar, să te ajute Dumnezeu.

Mă duc să-l înduplec pentru tine, îi spuse Maćko lui Zbyszko, aşteaptă-mă aici.

Şi spunând acestea, se apropie de teutonul care, oprindu-se la câţiva paşi, stătuse ţeapăn pe calul înalt cât o cămilă, asemenea unei statui turnate din fier, şi ascultase cu cea mai mare nepăsare vorbirea dinainte. În timpul anilor lungi de război, Maćko învăţase puţin nemţeşte, aşa că începu să-i explice comturului în limba lui ce se întâmplase şi să dea vina pe tinereţea şi sângele iute al băiatului, care avusese impresia că însuşi Dumnezeu îi trimisese un cavaler cu pene de păun, încercând la sfârşit să-l roage să-i ierte vina lui Zbyszko.

Faţa comturului rămase neschimbată. Semeţ şi drept, cu capul ridicat, privea la Maćko atât de nepăsător şi totodată cu dispreţ, de parcă nu s-ar fi uitat la un cavaler şi nici măcar la un om, ci la o scândură de la gard. Stăpânul de la Bogdaniec, băgă de seamă şi chiar dacă îşi alegea în continuare vorbele cu meşteşug, se vedea că mânia începea să-i clocotească în piept; vorbea tot mai în silă, iar pe obrajii arşi de soare îi urca rumeneala. Era limpede că, faţă de această semeţie rece, lupta cu sine, ca să nu scrâşnească din dinţi şi să nu răbufnească.

Powała, însă, observă ce se petrece şi, având o inimă bună, se hotărî să-i vină în ajutor. Şi el, căutând în tinereţe isprăvi cavalereşti cu primejdie pe la curţile ungurească, austriacă, burgundă şi cehă, care l-au făcut faimos, învăţase nemţeşte, aşa că acum îi spuse în această limbă lui Maćko cu un glas împăciuitor şi glumeţ:

Domnia Ta, vezi doar că nobilul comtur socoteşte că întâmplarea nu merită nici măcar un cuvânt. Nu numai în Regatul nostru, ci pretutindeni tinerii n-au prea multă minte, dar un asemenea cavaler nu se luptă cu nişte copii nici cu paloşul, nici cu legea.

La acestea, Lichtenstein îşi umflă mustaţa decolorată şi îşi îndemnă calul înainte, trecând pe lângă Maćko şi Zbyszko.

Acestora, însă, o mânie cumplită le ridică părul sub coifuri, şi mâinile apucară paloşele.

Aşteaptă, mama ta de teuton, strecură printre dinţii încleştaţi cel mai în vârstă dintre cavalerii de Bogdaniec, acum îţi jur şi eu ţie, şi am să te găsesc după ce-ţi vei încheia solia.

Dar Powała de Taczew, căruia sângele începuse să-i urce la cap, îl potoli:

Asta după aceea. Mai întâi, să vă ia prinţesa apărarea, că altfel va fi rău de băiat.

Apoi porni în urma teutonului, îl opri şi o vreme discutară cu însufleţire. Şi Maćko, şi Zbyszko îşi dădură seama că teutonul nu se uita la Powała cu aceeaşi faţă mândră, ca la ei, iar asta le spori şi mai mult mânia. În curând, Powała se întoarse la ei şi aşteptând ca neamţul să se îndepărteze, le atrase atenţia:

V-am luat apărarea, dar e un om neînduplecat. Zice că nu se va plânge regelui numai dacă Domniile Voastre veţi împlini ce va pretinde el.

Şi ce vrea?

Mi-a spus aşa: „Am să mă opresc să-i dau bineţe prinţesei de Mazowsze. Să vină şi ei, să descalece, să-şi scoată coifurile şi de jos, cu capetele descoperite, să mă roage, şi am să le răspund”.

Aici, Powała îl privi în ochi pe Zbyszko şi adăugă:

Înţeleg că nu-i lucru uşor pentru nişte şlahtici. Dar te previn că dacă nu vrei să-l faci, cine ştie ce te poate aştepta; poate chiar paloşul călăului.

Feţele lui Maćko şi Zbyszko se învineţiră ca piatra. Se aşternu iarăşi tăcerea.

Ei, ce ziceţi? Întrebă Powała.

Zbyszko îi răspunse liniştit şi cu atâta gravitate, de parcă ar fi avut cu douăzeci de ani mai mult.

Ce să zicem? Toate sunt în puterea Domnului?

Cum adică?

Adică de-aş avea şi două capete, şi călăul ar trebui să mi le reteze pe amândouă, am o singură onoare şi nu mă pot face de ruşine.

Powała deveni serios şi întorcându-se spre Maćko, îl întrebă şi pe el:

Dar Domnia Ta ce spui?

Eu spun că pe băietanul ăsta l-am crescut de mic, răspunse Maćko posomorât. Viitorul neamului nostru stă în el, pentru că eu sunt bătrân, dar nu poate să facă asta nici cu preţul vieţii.

Chipul aspru începu să-i tremure şi dragostea pentru nepot răbufni în el cu atâta putere, încât îl strânse în braţele-i acoperite de fier şi începu să strige:

Zbyszko! Zbyszko!

Iar tânărul cavaler mai că rămase mirat şi îmbrăţişându-şi unchiul, la rândul lui, zise:

Ei, nu ştiam că ţii atât de mult la mine!

Văd că sunteţi nişte cavaleri adevăraţi, le spuse mişcat Powała, şi de vreme ce tânărul mi-a jurat pe onoarea lui că se va prezenta la judecată, n-am să-l cetluiesc; în oameni ca Domniile Voastre pot să am încredere. Aşadar, nu vă pierdeţi cu firea. Neamţul o să zăbovească o zi la Tyniec, aşa că eu o să-l văd pe rege înainte şi am să-i înfăţişez lucrurile în aşa fel încât să-l supăr cât mai puţin. Noroc că am izbutit să frâng suliţa, mare noroc!

Dar Zbyszko se împotrivi:

Dacă tot trebuie să-mi pierd capul, m-aş fi bucurat mai mult să-i rup oasele teutonului.

De mirare că ştii să-ţi aperi cinstea atât de bine şi nu poţi să pricepi că astfel ne-ai face poporul de râs! Îşi pierdu răbdarea Powała.

De priceput, pricep eu, o ţinu Zbyszko înainte, dar tocmai de aceea îmi pare rău.

Powała, însă, se întoarse către Maćko:

Domnia Ta, dacă tânărul izbuteşte să scape nevătămat, se cuvine să-i pui gluguţa pe cap, ca la un şoim. Altminteri n-o să piară de moarte bună.

Ar izbuti, dacă Domnia Ta ai vrea să tăinuieşti înaintea regelui ce s-a întâmplat.

Şi ce facem cu neamţul? Limba doar nu i-o pot lega.

Adevărat! Că bine zici!

Tăifăsuind în acest fel, porniră înapoi spre alaiul prinţesei. Slujitorii lui Powała, care erau amestecaţi mai înainte cu oamenii lui Lichtenstein, mergeau acum în urma lor. De departe se vedeau legănându-se în bătaia vântului printre căciulile mazurienilor penele de păun ale teutonului şi coiful lui strălucind în soare.

Ciudată mai este firea cavalerilor teutoni, remarcă parcă îngândurat stăpânul de Taczew. Când o duc rău, pot fi trufaşi ca un călugăr franciscan, umili ca un miel şi dulci ca mierea, de parcă nimeni n-ar fi mai bun ca ei în toată lumea. Dar când se simt în putere, nimeni nu se sumeţeşte mai mult ca ei şi n-au milă câtuşi de puţin niciodată. Se pare că Domnul Iisus le-a dat cremene în loc de inimă. M-am uitat şi eu la tot felul de noroade şi nu o dată am văzut cum un adevărat cavaler îşi cruţă potrivnicul mai slab spunându-şi: „Nu-mi va spori onoarea, călcând în picioare pe cel căzut”. Pe când teutonii tocmai atunci sunt cei mai înverşunaţi. Dacă-l ţii de cap, nu-l lăsa să-ţi scape, că nu-ţi va fi bine! Aşa şi solul ăsta! A pretins de îndată nu numai să-i cereţi iertare, ci să vă faceţi şi de ruşine. Mă bucur, însă, că nu i-aţi dat ascultare.

Netrebnicul! Strigă Zbyszko.

Şi să nu vă arătaţi îngrijoraţi, fiindcă e în stare să se bucure de îndată.

După aceste cuvinte, ajunseră şi se uniră cu alaiul prinţesei. Când îi văzu, solul teuton îşi aşternu pe faţă o expresie de trufie şi dispreţ, dar ei se prefăcură că nu-l văd. Zbyszko trecu alături de Danusia şi începu să sporovăiască vesel cu ea, vestind-o că de pe colină se vede foarte bine Cracovia, iar Maćko îi istorisi unuia dintre cântăreţi despre puterea grozavă a şlahticului de Taczew, care frânsese în mână suliţa lui Zbyszko asemenea unui băţ uscat.

Păi de ce i-a frânt-o? Întrebă trubadurul.

Pentru că băiatul s-a prefăcut că luptă cu neamţul, aşa în glumă.

Cântăreţului, şlahtic şi om umblat, nu i se păru o glumă prea bună, dar văzând că Maćko vorbeşte cam dispreţuitor despre ea, nu o luă nici el în serios. În acest timp, neamţul fu contrariat de purtarea lor. Privi de câteva ori la Zbyszko, apoi la Maćko; înţelese în sfârşit, că nu vor descăleca şi nu-l iau în seamă cu bună ştiinţă. Atunci, îi sticliră ochii ca oţelul şi începu numaidecât să-şi ia rămas-bun.

În momentul în care pornea, Powała de Taczew nu se putu stăpâni şi-i spuse la despărţire:

Pleacă liniştit, cavalere, în ţară e pace şi nu va da nimeni năvală asupra Domniei Tale, poate doar vreun copilandru nesăbuit.

Cu toate că obiceiurile din această ţară sunt ciudate, n-am căutat apărarea, ci doar tovărăşia Domniei Tale, răspunse Lichtenstein. Cred că ne vom mai întâlni şi la curtea de aici, şi în altă parte.

În ultimele cuvinte, răsuna parcă o ameninţare ascunsă, de aceea Powała răspunse cu gravitate:

Să dea Dumnezeu.

Spunând acestea, se înclină şi se întoarse, după care înălţă din umeri şi murmură cu jumătate de glas, în aşa fel însă ca cei mai apropiaţi să-l audă:

Amărâtule! Ce te-aş mai sălta din şa în vârful suliţei şi te-aş învârti prin aer cât ţi-ai zice de trei ori rugăciunea!

Şi începu să stea de vorbă cu prinţesa, pe care o cunoştea bine. Anna Danuta se interesă ce făcea pe aici, iar el o lămuri că regele îi poruncise să înlăture primejdiile de pe drum în tot ţinutul, fiindcă din pricina mulţimii oaspeţilor care veneau la Cracovia, puteau să se întâmple oricând lucruri neplăcute. Şi drept dovadă, povesti cele petrecute cu o clipă înainte, la care fusese martor. Se gândi totuşi că pentru intervenţia prinţesei în folosul lui Zbyszko va avea destul timp s-o roage mai târziu, când se va ivi nevoia; nu acordă întâmplării o atenţie prea mare, nevrând s-o întristeze. Într-adevăr, prinţesa chiar râse de Zbyszko care se arăta atât de grăbit să pună mâna pe penele de păun, iar ceilalţi, aflând că rupsese suliţa tânărului, admirară puterea cavalerului de Taczew, care făcuse asemenea ispravă cu o singură mână.

Acesta, însă, puţin lăudăros, se bucură din toată inima că-i ridică în slăvi virtutea şi, în cele din urmă, începu să-şi povestească singur isprăvile care-i făcuseră cunoscut numele mai ales în Burgundia la curtea lui Filip Îndrăzneţul. Acolo, în timpul unui turnir, după ce-i rupsese suliţa, îl înşfăcase odată de brâu pe un cavaler din Ardeni, îl doborâse din şa şi îl aruncase în sus la înălţimea suliţei, cu toate că luptătorul era îmbrăcat tot în armură. Filip Îndrăzneţul îl răsplătise atunci cu un lanţ de aur, iar prinţesa îi dăruise un pantofior de catifea, pe care îl poartă şi acum la coif.

Ascultând acestea, se arătară cu toţii foarte miraţi, afară de Mikołaj de Długolas, care rosti:

În vremurile deşănţate de acum, nu mai sunt asemenea bărbaţi, cum erau pe vremea tinereţii mele, sau ca aceia despre care îmi povestea tatăl meu. Acum, dacă se întâmplă ca un şlahtic să rupă o platoşă, să întindă arcul unei arbalete fără manivelă sau să răsucească între degete un tesac de fier, se şi socoteşte numaidecât foarte vânjos şi se sumeţeşte deasupra celorlalţi. Dar altădată, făceau asta şi fetele.

Nu spun nici eu că mai demult oamenii nu erau mai puternici, răspunse Powała, dar din aceştia se găsesc şi astăzi. Faţă de mine, Domnul Iisus nu s-a arătat zgârcit cu vlaga oaselor, cu toate acestea, nu mă cred cel mai puternic om din Regat. Domnia Ta, ai văzut vreodată pe Zawisza de Garbów? Unul ca acesta m-ar învinge.

L-am văzut. Are umerii laţi ca limba clopotului de la Cracovia.

Dar pe Dobko de Oleśnica? Odată, la un turnir pus la cale de cavalerii teutoni la Toruń, a doborât doisprezece luptători cu mare fală pentru el şi pentru poporul nostru.

Mazurianul nostru, Staszko Ciołek, era mai puternic şi decât Domnia Ta, şi decât Zawisza, şi decât Dobko. Se spunea despre el că lua un băţ verde şi-l strângea de se scurgea toată seva din el.

Asta pot s-o fac şi eu! Se amestecă Zbyszko.

Şi înainte ca cineva să-l roage să încerce, se repezi la marginea drumului, rupse o creangă destul de groasă dintr-un copac, apoi o strânse la un capăt în faţa prinţesei şi a Danusiei atât de tare, încât seva începu să curgă într-adevăr în picături mari pe drum.

O, Iisuse! Se minună jupâneasa Otka de Jarząbków la această privelişte, să nu te mai duci la război, pentru că ar fi păcat ca un asemenea om să moară înainte de însurătoare.

Ar fi păcat, repetă Maćko, întunecându-se dintr-odată.

Dar Mikołaj de Długolas începu să râdă şi odată cu el şi prinţesa. Cu toate acestea, ceilalţi lăudară într-un glas puterea lui Zbyszko, fiindcă pe atunci un braţ de fier era preţuit mai mult decât orice însuşire, aşa că jupâniţele îi spuseră Danusiei: „N-ai decât să te bucuri”, iar ea se bucură, deşi nu înţelegea prea bine ce folos poate avea dintr-o ramură de copac. Uitând cu totul de teuton, Zbyszko privea cu atâta mândrie în jur, că Mikołaj de Długolas, dorind să-l facă să fie mai cumpănit, spuse:

Te sumeţeşti zadarnic cu puterea ta, fiindcă sunt alţii şi mai buni ca tine. Eu n-am văzut, dar tatăl meu a fost martor la ceva şi mai grozav, ce s-a întâmplat la curtea lui Karol, împăratul roman. S-a dus să-l viziteze regele nostru Kazimierz cu o suită numeroasă, printre care se afla şi acel foarte puternic Staszko Ciołek, fiul voievodului Andrzej. Şi împăratul a început să se laude că printre oamenii lui are un ceh care se ia la trântă cu ursul şi-l omoară numaidecât. Au făcut o serbare şi cehul a omorât doi urşi unul după altul. Regele nostru s-a îngrijorat foarte tare şi, ca să nu se facă de ruşine, a spus: „Da, dar nici Ciołek al meu nu se lasă mai prejos”. Au hotărât ca întrecerea să aibă loc peste trei zile. S-au adunat jupâniţe şi cavaleri însemnaţi, iar după trei zile cehul s-a înşfăcat cu Ciołek în curtea castelului; dar n-a durat mult, pentru că abia se luaseră în braţe şi Ciołek i-a frânt grumazul şi toate coastele cehului, spre slava regelui, lăsându-l mort pe loc. Acelaşi, poreclit de atunci Rupe-oase, a urcat singur în turn un clopot pe care douăzeci de bărbaţi abia puteau să-l mişte.

Şi câţi ani avea? Întrebă Zbyszko.

Era tânăr!

În acest timp, Powała de Taczew, călărind pe parte dreaptă, unde stătea prinţesa, se aplecă şi-i spuse la ureche tot adevărul despre însemnătatea întâmplării, rugând-o totodată să-l ajute pe Zbyszko care s-ar putea să fie pedepsit cu asprime pentru fapta lui. Prinţesa, căreia îi plăcea Zbyszko, primi cu tristeţe această veste şi se îngrijoră foarte mult.

Episcopul de Cracovia ţine la mine, îi destăinui Powała, s-ar putea să-l înduplec, pe el şi pe regină, dar cu cât îl vor sprijini mai mulţi pe tinerelul acesta, cu atât va fi mai bine.

Dacă regina îi va lua apărarea, n-o să i se clintească nici un fir de păr din cap, îl linişti Anna Danuta, fiindcă regele îi arată multă cinste şi pentru sfinţenie, şi pentru zestre, mai ales acum când a scăpat de ruşinea de a fi stearpă. Dar la Cracovia se mai află şi sora îndrăgită a regelui, prinţesa şi soţia lui Ziemowit, să te duci şi la ea. O să fac şi eu tot ce voi putea, dar ea este sora lui bună, pe când eu numai verişoară.

Milostivă stăpână, regele ţine şi la Domnia Ta.

Ei, nu chiar aşa, răspunse prinţesa cu anume tristeţe, pentru mine o verigă, pentru ea un lanţ întreg; mie – o vulpiţă; ei – o zibelină. Regele nu ţine la nimeni ca la Aleksandra. Nu e zi în care s-o lase să plece cu mâinile goale.

Tot vorovind aşa, se apropiară de Cracovia. Drumul, plin de oameni încă de la Tyniec, se umpluse şi mai mult de lume.

Întâlniră şlahtici care se duceau la oraş însoţiţi de copii de casă, unii în armuri, alţii în veşminte de vară şi pălării de paie. Unii călare, alţii în căleşti cu soţiile şi fiicele, care voiau să vadă întrecerile anunţate mai demult. Pe alocuri, tot drumul era ticsit de carele neguţătorilor, care n-aveau voie să ocolească oraşul şi să fie astfel scutiţi de dări. În care, aduceau sare, ceară, grâne, peşte, piei de animale, cânepă, lemne. Altele veneau dinspre oraş încărcate cu baloturi de postav, butoaie de bere şi tot felul de alte mărfuri. Cracovia se vedea bine: grădinile regale, ale nobililor şi ale orăşenilor, care înconjurau cetatea de scaun, apoi zidurile şi turnurile bisericilor. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât creştea îmbulzeala, iar la porţile de intrare abia te puteai strecura prin vânzoleală.

Ăsta-i oraşul! Cred că nu mai este altul la fel pe lume, remarcă Maćko.

Totdeauna seamănă a iarmaroc, îi răspunse unul dintre cântăreţi. Ai fost demult aici, Domnia Ta?

Demult. Şi mă mir, ca şi când l-aş vedea prima dată, de parcă venim din alte ţări sălbatice.

Se vorbeşte că oraşul a crescut grozav de când este Jagiełło rege.

E adevărat: de la urcare pe tron a marelui prinţ de Lituania, ţările lituane şi rutene şi-au deschis porţile comerţului cracovian, ceea ce a avut ca rezultat creşterea oraşului de la o zi la alta; populaţia, bogăţiile şi clădirile, devenind unul dintre cele mai mari din lume.

Şi oraşele teutone sunt mari, adăugă cântăreţul gras.

Numai să intri în ele, lămuri Maćko. Ai găsi pradă pe cinste!

Dar Powała se gândea la altceva, anume că tânărul Zbyszko, care se făcuse vinovat doar din cauza înflăcărării lui prosteşti, intră ca în gura lupului. Stăpânul de Taczew, aspru şi îndârjit în vreme de război, avea totuşi în pieptu-i puternic o adevărată inimă de porumbel, şi pentru că înţelegea mai bine decât alţii ce-l aşteaptă pe vinovat, i se făcu milă de el.

Îmi tot bat capul, îi mărturisi iarăşi prinţesei, dacă să-i spun regelui sau să nu-i spun ce s-a întâmplat. Dacă teutonul nu se va plânge, nu va fi nimic, dar dacă se va plânge, poate că ar fi mai bine să-i spun totul dinainte, ca stăpânul nostru să nu se mânie.

Dacă teutonul are prilejul să piardă pe cineva, o va face, îi dădu prinţesa în bună, dar eu am să-i spun tânărului înainte să rămână la curtea mea. Se prea poate ca regele să nu se arate prea aspru cu unul dintre curtenii mei.

Spunând acestea, îl chemă pe Zbyszko care, aflând despre ce este vorba, descălecă, îi înconjură picioarele stăpânei şi acceptă cu cea mai mare bucurie să fie curteanul ei, nu atât din pricina primejdiei, cât pentru că în acest fel putea să rămână aproape de Danusia.

Iar Powała îl întrebă între timp pe Maćko:

Şi unde veţi locui?

La vreun han.

Hanurile sunt ocupate de mult, nu mai e nici un loc.

Atunci o să ne ducem la un neguţător pe care-l cunosc, Amylej, poate că o să ne îngăduie să înnoptăm la el.

Eu, însă, îţi propun altceva: veniţi la mine în ospeţie. Nepotul Domniei Tale s-ar putea duce cu ceilalţi curteni ai prinţesei să stea la castel, dar ar fi mai bine să nu se afle prea aproape de rege. Ce faci în prima clipă de mânie, nu mai faci şi în a doua. Sigur că va fi nevoie ca astfel să vă împărţiţi avutul, carele de povară şi slujitorii, iar pentru asta vă trebuie timp. Ştii ce, la mine o să vă simţiţi bine şi o să fiţi în siguranţă.

Maćko, deşi se îngrijoră puţin că Powała se gândeşte atâta la siguranţa lor, îi mulţumi cu recunoştinţă şi intrară în oraş. Aici, însă, şi el, şi Zbyszko uitară iarăşi de orice grijă la vederea minunăţiilor ce-i înconjurau. În Lituania şi la hotar, văzuseră doar castele izolate, iar dintre oraşele mai însemnate, afară de Wilno, toate celelalte erau rău construite şi arse, numai cenuşă şi dărâmături, pe când aici, clădirile neguţătorilor erau adesea mai arătoase chiar decât fortăreaţa marelui prinţ lituanian.

Multe case erau într-adevăr de lemn, dar şi acestea impuneau prin înălţimea pereţilor, şi a acoperişurilor, prin ferestrele cu geamuri în rame de plumb, care răsfrângeau atât de puternic razele soarelui care apunea, încât puteai să crezi că izbucnise vreun incendiu. Pe străzile mai apropiate de piaţă, erau totuşi numeroase palate mai mici de cărămidă roşie sau chiar din piatră, înalte, împodobite cu marchize şi cruci negre pe pereţi. Se înălţau unele lângă altele, ca nişte oşteni aliniaţi, unele mai largi, altele înguste de nouă coţi, dar ascuţite, cu tinde boltite, adesea cu Calvarul Domnului sau cu icoana Sfintei Fecioare deasupra porţii. Erau şi străzi pe care se vedeau două rânduri de case, sus o fâşie de cer, iar jos drumul aşternut cu pietre; pe amândouă părţile, cât cuprindeai cu ochii, prăvălii şi iar prăvălii îmbelşugate, pline de mărfuri de calitate, deseori ciudate sau cu totul necunoscute, la care Maćko, învăţat să-şi ducă viaţa în războaie neîntrerupte, se uita cu priviri lacome. Dar şi mai multă admiraţie stârniră la amândoi clădirile publice: catedrala Sf. Maria din Piaţă, bazarul ţesăturilor, turnul primăriei cu o pivniţă uriaşă, în care se vindea bere de Świdnica şi alte biserici, prăvălii de postavuri, uriaşul mercatorium25 destinat neguţătorilor străini, clădirea în care se închidea cântarul orăşenesc, frizerii, băi, topitoriile de aramă, de ceară, aur şi argint, fabricile de bere, munţii de butoaie în jurul aşa-numitului Schrotamt – într-un cuvânt, pretutindeni îndestulare şi bogăţii, pe care un om neobişnuit cu oraşul sau chiar vreun stăpân al unui „târg” n-avea cum să şi le închipuie.

Powała îi conduse pe Maćko şi pe Zbyszko acasă la el, pe strada Sf. Anna, porunci să li se pregătească o odaie încăpătoare, îi prezentă scutierilor săi, iar el plecă la castel, de unde se întoarse la cină, însă destul de târziu. Odată cu el, aduse şi câţiva prieteni şi, tot încercând vinul şi carnea, chefuiră cu mare veselie, deşi stăpânul casei era parcă îngrijorat, aşa că după ce plecară toţi pe la casele lor, îi spuse lui Maćko:

Am stat de vorbă cu un canonic, priceput în scriere şi la legi, care zice că jignirea unui sol înseamnă osândirea la moarte. Aşa că rugaţi-vă amândoi lui Dumnezeu ca teutonul să nu se plângă.

La auzul acestor cuvinte, cei doi cavaleri, deşi întrecuseră puţin măsura la ospăţ, se duseră la culcare cu inima grea. Maćko nu putu nici măcar să adoarmă, şi după o vreme, îi spuse nepotului:

Zbyszko!

Ce este?

Dacă stau să mă gândesc bine, cred că o să-ţi taie capul.

Aşa crezi? Întrebă Zbyszko cu glas somnoros.

Şi întorcându-se cu faţa la perete, adormi adânc, pentru că era obosit de drum.