Capitolul V.

În ziua următoare, amândoi cavalerii de Bogdaniec, împreună cu Powała, se duseră la slujba de dimineaţă de la catedrală, atât pentru liturghie, cât şi ca să vadă curtea şi oaspeţii care veniseră la castel. Într-adevăr, pe drum Powała întâlni o mulţime de necunoscuţi, iar printre aceştia, destui cavaleri faimoşi în ţară şi peste graniţă, la care tânărul Zbyszko se uită cu admiraţie, făgăduindu-şi în sufletul lui că dacă va scăpa nepedepsit pentru întâmplarea cu Lichtenstein, îşi va da silinţa să-i egaleze în bărbăţie şi în toate celelalte virtuţi. Unul dintre aceşti cavaleri, Toporczyk, rudă cu castelanul de Cracovia, le împărtăşi noutatea că se întorsese de la Roma Wojciech Jastrzębiec, un scolastic care se dusese la papa Bonifaciu al IX-lea cu o scrisoare, în care îl poftea la botezul de la Cracovia. Bonifaciu primise invitaţia şi cu toate că îşi exprimase îndoiala că va veni el însuşi, îl însărcinase pe sol să-l ţină în locul lui pe copilul care se va naşte, rugându-l totodată, drept dovadă a dragostei lui pentru rege şi regină, să-i dea copilului numele de Bonifaciu sau Bonifacja.

Se mai vorbea de asemenea despre sosirea apropiată a regelui maghiar Zygmunt, care avea să vină cu siguranţă. Deoarece Zygmunt venea întotdeauna şi invitat, şi neinvitat când se nimerea ocazia unei vizite, a unui ospăţ sau întreceri, la care îi plăcea să ia parte, dorind să i se ducă vestea prin lume ca stăpânitor, cântăreţ şi unul dintre cei mai buni cavaleri. Powała, Zawisza de Garbów, Dobko de Oleśnica, Naszan şi alţi bărbaţi de aceeaşi măsură povestiră zâmbind că la luptele dinainte, regele îi rugase în taină ca la turnir să nu-l lovească prea puternic şi să-l cruţe pe „oaspetele maghiar”, a cărui vanitate, cunoscută în toată lumea, era atât de mare, încât în caz că nu învingea el, izbucnea în plâns. Dar cea mai mare impresie printre cavaleri o făcură veştile despre Witold. Se povesteau adevărate minuni despre leagănul turnat tot din argint, pe care îl aduseseră în dar din partea lui Witold şi a soţiei sale Anna, prinţii şi nobilii lituanieni. Şi cum se întâmplă de obicei înainte de slujbă, oamenii se împărţiseră în grupuri şi îşi povesteau noutăţile. Într-unul dintre ele, Maćko, auzind de leagăn, luă cuvântul şi înfăţişă frumuseţea darului, stăruind, însă, mai mult asupra campaniei pe care Witold intenţiona s-o pornească împotriva tătarilor şi despre care se interesară mai mulţi. Campania era aproape pregătită, întrucât o oaste uriaşă se îndrepta spre Rutenia răsăriteană; dacă s-ar fi bucurat de izbândă, puterea regelui Jagiełło ar fi cuprins aproape jumătate din lume, până în adâncurile necunoscute ale Asiei, la hotarele Persiei şi ţărmul Aralului. Maćko, care mai înainte se aflase foarte aproape de persoana lui Witold şi putuse să-i cunoască astfel toate planurile, era în stare să vorbească despre ele în amănunt şi atât de expresiv, încât înainte să bată clopotele începutul liturghiei, în faţa intrării în catedrală se adunaseră o grămadă de curioşi. Era vorba, le spuse, la drept vorbind, de o campanie împotriva cavalerilor teutoni. Însuşi Witold, deşi este numit mare principe, conduce Lituania la porunca lui Jagiełło şi este doar înlocuitorul lui, aşa că meritul va fi al regelui. Şi de ce slavă vor avea parte Lituania, abia creştinată, şi puterea Poloniei, când oştile unite vor duce crucea pe meleaguri unde se rosteşte numele Mântuitorului numai ca să fie împroşcat cu noroi şi în care n-a mai călcat până acum picior de polonez sau lituanian! Alungatul Tochtamysz, când oştile polone şi lituane îl vor repune pe tronul capciaţchez, se va socoti „fiul” regelui Władysław şi, aşa cum a făgăduit, se va închina Crucii odată cu întreaga Urdie de Aur.

Ascultau cu toţii încordaţi aceste cuvinte, dar mulţi nu ştiau prea bine despre ce este vorba, pe cine vrea Witold să ajute şi împotriva cui, aşa că unii începură să-l întrebe:

Spune limpede, cu cine va fi război?

Cu cine? Cu Timur cel Şchiop, răspunse Maćko.

Urmă un moment de tăcere. Cavalerii apuseni auziseră de mai multe ori de Urdia de Aur, Albastră, de Azov şi felurite altele, dar problemele tătarilor şi luptele dintre ei nu le erau cunoscute. În schimb, n-ai fi aflat nici un om în Europa de atunci, care să nu fi auzit despre înfricoşătorul Timur cel Şchiop sau de Tamerlan, al cărui nume era repetat cu aceeaşi teamă precum odinioară numele lui Attila. Doar era „stăpânul lumii” şi al „timpului”, cuceritorul a douăzeci şi şapte de state, stăpân peste Rusia moscovită, peste Siberia, China, Bagdad, Ispahan, Alep şi Damasc, a cărui umbră se întindea prin nisipurile Arabiei asupra Egiptului, iar prin Bosfor asupra imperiului grecesc, nimicitor al neamului omenesc, ziditorul fioros al piramidelor din tigvele învinşilor, victorios în toate bătăliile, nebătut în niciuna, stăpânul sufletelor şi al trupurilor.

Tochtamysz a fost aşezat de el pe tronul Urdiei de Aur şi al celei Albastre şi recunoscut ca „fiu”. Dar când puterea lui s-a întins de la Aral până în Crimeea, peste mai multe pământuri de cât avea restul Europei, „fiul” s-a vrut un stăpânitor liber, lucru pentru care, detronat „cu un singur deget” de tatăl monstruos, a fugit la mai-marele Lituaniei, chemându-l în ajutor. Pe el voia să-l readucă Witold pe tron, dar mai întâi trebuia să se măsoare cu Şchiopul stăpânitor de lume.

Iată de ce numele lui produse o impresie puternică asupra ascultătorilor, şi după o clipă de tăcere, unul dintre cavalerii mai vârstnici, Wojciech de Jaglów, sublinie:

Ehei, nu se va lua la harţă cu fitecine.

Şi pentru un lucru de nimic, se încontră Mikołaj de Długolas. Ce folos vom avea noi dacă acolo, peste nouă mări şi ţări, vor domni Tochtamysz sau Kutłuk peste odraslele lui Belial?

Tochtamysz ar primi credinţa creştină, îl lămuri Maćko.

Ar primi-o sau n-ar primi-o. Putem oare să avem încredere în fraţii câinilor care nu-l recunosc pe Cristos?

Pentru numele Lui, însă, merită să-ţi dai viaţa, interveni Powała.

Şi pentru cinstea de cavaler, adăugă Toporczyk, ruda castelanului. Se află şi printre noi unii care se vor duce. Spytko de Melsztyn are soţie tânără şi ţine la ea, aşa că tocmai de aceea a plecat la Witold.

Nici nu-i de mirare, se amestecă Jaśko de Naszan. Oricât de mare ar fi păcatul ce-ţi împovărează sufletul, după un război ca ăsta, totul îţi va fi iertat şi vei fi mântuit neîndoielnic.

Şi slava îţi va dăinui în veci, zise iarăşi Powała de Taczew. Dacă-i să fie război, n-are decât să fie, iar dacă nu-i cu oricine, cu atât mai bine. Timur a cucerit lumea şi stăpâneşte peste douăzeci şi şapte de regate. Ar fi o mare cinste pentru poporul nostru dacă l-am învinge noi.

De ce nu? Zise Toporczyk. Dacă ar avea şi o sută de ţări, să se teamă alţii de el, dar nu noi! Vorbiţi cu dreptate, Domniile Voastre! Ne-ar trebui vreo zece mii de suliţaşi buni, ca să cucerim lumea.

Şi Şchiopul pe cine să învingă, dacă nu pe noi?

Astfel vorbeau cavalerii, iar Zbyszko rămase mirat că nu se gândise mai demult să-l urmeze pe Witold în stepele sălbatice. Dar de când se dusese la Wilno, voia neapărat să vadă Cracovia, curtea, să ia parte la întreceri cavalereşti, iar acum îi trecu prin minte că aici s-ar putea face de ruşine, ar putea fi judecat, pe când acolo, în cel mai rău caz, şi-ar găsi o moarte plină de fală.

Dar Wojciech de Jaglów, care împlinise o sută de ani şi începuse să-i tremure grumazul, dar care îşi păstrase mintea întreagă, turnă apă rece peste înflăcărarea cavalerilor:

Proşti mai sunteţi, îi certă. Păi niciunul dintre voi n-a auzit că icoana lui Cristos i-a vorbit reginei, iar dacă însuşi Mântuitorul i-a arătat atâta încredere, de ce n-ar putea fi tot atât de milostiv şi Duhul Sfânt, care-i a treia persoană din Sfânta Treime. De aceea, ea vede lucrurile viitoare, ca şi când s-ar întâmpla înaintea ei, şi ne-ar spune. Aşa cum ne-a spus.

Aici se opri o clipă, capul îi tremură, apoi continuă:

Am uitat ce a spus, dar îmi amintesc îndată.

Şi începu să se gândească, iar ceilalţi aşteptară cu luare-aminte, deoarece ştiau cu toţii că regina vede întâmplările viitoare.

Aha, mi-am adus aminte! Regina a zis că dacă toţi cavalerii de aici ar pleca împreună cu cneazul Witold împotriva Şchiopului, atunci puterea păgânului ar fi nimicită. Dar aceasta nu se poate, din cauza necinstei creştinilor. Ei trebuie să păzească hotarele şi dinspre cehi, şi dinspre unguri, şi împotriva Ordinului teuton, fiindcă nu poţi avea încredere în nimeni. Dacă numai o mână de polonezi ar pleca alături de Witold, Timur cel Şchiop i-ar înfrânge, el sau căpeteniile lui care vor veni cu miile.

Bine, dar acum este pace, spuse Toporczyk şi chiar Ordinul îl va ajuta pe Witold. Nici teutonii nu pot face altfel fie şi de ruşine, ca să-i arate Sfântului Părinte că sunt gata să lupte cu păgânii. Curtenii mai spun că şi Kuno de Lichtenstein n-a venit numai la botez, ci şi să se sfătuiască aici cu regele.

Uite-l şi pe el! Strigă Maćko uimit.

Adevărat! Adeveri Powała privind într-acolo. Pe viul Dumnezeu, e chiar el. A zăbovit puţin cu abatele şi se vede că a plecat dis-de-dimineaţă de la Tyniec.

S-a cam grăbit, adăugă Maćko posomorât.

În acest timp, Kuno de Lichstenstein trecu pe lângă el. Maćko îl recunoscu după crucea cusută pe mantie, dar el nu-i recunoscu nici pe el, nici pe Zbyszko, întrucât îi văzuse mai înainte cu coifuri, aşa că nu le zărise prin viziera deschisă decât o mică parte din faţă. În trecere, se înclină înaintea lui Powała de Taczew şi a lui Toporczyk, apoi împreună cu scutierii lui începu să urce treptele de la catedrală cu pasul hotărât şi plin de măreţie.

Deodată bătură clopotele, speriind stolul de coţofene şi de porumbei care-şi aveau cuibul prin turnuri şi anunţară că slujba va începe în curând. Maćko şi Zbyszko intrară odată cu ceilalţi în biserică, neliniştiţi întrucâtva de întoarcerea grăbită a lui Lichtestein. Dar cavalerul mai în vârstă era mai speriat, fiindcă tânărul se lăsa furat de priveliştea curţii. Zbyszko nu mai văzuse niciodată ceva atât de strălucitor ca această biserică şi această adunare. La dreapta şi la stânga, îl înconjurau cei mai cunoscuţi bărbaţi din Regat, la sfat şi la luptă. Mulţi dintre cei a căror înţelepciune înfăptuiseră căsătoria Marelui Prinţ de Lituania cu frumoasa şi tânăra regină poloneză, muriseră, dar unii mai trăiau şi lumea se uita la ei cu cel mai mare respect. Tânărul cavaler nu se mai sătura privind la statura impunătoare a lui Jaśko de Tęczyn, castelanul de Cracovia, în care se împleteau asprimea, gravitatea şi dreptatea; admira chipurile înţelepte şi aşezate ale celorlalţi sfetnici sau feţele puternice ale cavalerilor cu părul lăsat pe frunte până deasupra sprâncenelor, care se revărsa în plete lungi în jurul capului şi la spate. Unii purtau plase pe cap, alţii numai năframe care le ţineau părul în ordine. Oaspeţii străini, solii împăratului roman, cehii, ungurii şi austriecii, înconjuraţi cu toţii de slujitori, impuneau prin veşmintele alese; cnejii şi boiernaşii lituanieni rămaşi alături de rege purtau, cu toată vara şi zilele călduroase, şube căptuşite cu blănuri costisitoare; cnejii ruteni, în straie ţepene şi largi, arătau pe fondul pereţilor şi aurăriilor bisericii asemenea unor icoane bizantine. Zbyszko, însă, aştepta cu cel mai mare interes sosirea regelui şi a reginei, aşa că se înghesui cât putu spre stranele în spatele cărora, aproape de altar, se vedeau două perne de catifea roşie, fiindcă regele şi regina ascultau totdeauna slujba în genunchi. Într-adevăr, nu aşteptă prea mult; regele intră cel dintâi pe uşa de la sacristie şi înainte de a ajunge în faţa altarului, putu să-l vadă destul de bine. Avea părul negru, răvăşit şi rar deasupra frunţii, lung şi aranjat peste urechi, faţa smeadă, rasă în întregime, nasul acvilin şi destul de ascuţit, riduri în jurul gurii, ochii negri, mici şi strălucitori, aruncând priviri în toate părţile, de parcă voia, înainte de a ajunge la altar, să numere toţi oamenii din biserică. Chipul lui avea o expresie de bunătate, dar şi pânditoare totodată, ca un om care, ridicat de noroc peste aşteptările lui, trebuie să se gândească mereu dacă faptele sale corespund demnităţii, şi care se teme să nu fie dojenit cu răutate. Dar tocmai de aceea pe faţa şi în mişcările lui se vedea o anume nerăbdare. Era uşor de ghicit că mânia îi răbufnea dintr-odată, înfricoşătoare, şi că este acelaşi principe care cândva, supărat pe uneltirile teutonilor, se răstise la solii lor: „Tu vii la mine cu pergamente, iar eu te voi întâmpina cu suliţa!”

Acum, însă, impulsivitatea înnăscută era înfrânată de o evlavie sinceră şi adâncă. Nu numai cnejii lituanieni proaspăt convertiţi, dar şi magnaţii polonezi, pioşi din tată în fiu, se întremau la vederea regelui în biserică. Adesea, dând perna la o parte, îngenunchea pentru mai multă suferinţă pe piatra goală; nu o dată, înălţându-şi braţele, le ţinea aşa până-i cădeau de oboseală. Asculta cel puţin trei slujbe în fiecare zi aproape cu patimă. Descoperirea sfântului potir şi sunetul clopoţelului de înălţare îi umpleau întotdeauna sufletul de evlavie şi încântare, de bucurie şi spaimă. După terminarea slujbei, ieşea din biserică parcă trezit din somn, liniştit, blajin, şi curtenii aflaseră că atunci este timpul cel mai potrivit să-i ceară ceva, iertare sau daruri.

Jadwiga intră şi ea prin uşa de la sacristie. Văzând-o, cavalerii cei mai apropiaţi de strană, cu toate că slujba încă nu se sfârşise, îngenuncheară numaidecât arătându-i fără să vrea cinstirea cuvenită unei sfinte. Zbyszko făcu acelaşi lucru, pentru că printre cei de faţă nu se îndoia nimeni că are într-adevăr de-a face cu o sfântă, ale cărei icoane vor împodobi cândva altarele bisericilor. Aspră şi aproape ca a unei călugăriţe îndeosebi în ultimii ani, viaţa Jadwigăi făcea ca alături de respectul datorat reginei, să i se arate o veneraţie de-a dreptul religioasă. Din gură în gură, printre şlahtici şi în popor se vorbea despre minunile făcute de regină. Se spunea că atingerea mâinii ei îi vindeca pe cei bolnavi: oameni cu mâinile şi picioarele fără putere şi-o recăpătau după ce se înveleau cu straiele vechi ale reginei. Martori de bună-credinţă asigurau că auziseră cu urechile lor cum îi vorbise Cristos din altar. O cinsteau în genunchi monarhii străini, o cinstea şi se temea s-o jignească până şi trufaşul ordin teuton. Papa Bonifaciu o numea fiica aleasă şi sfântă a Bisericii. Lumea se uita la faptele ei şi îşi aducea aminte că descindea din familiile de Anjou şi Piaştii polonezi, că era odrasla puternicului Ludovic, crescută la cea mai strălucită curte, în sfârşit, cea mai frumoasă fată de pe pământ, care a renunţat la fericire, la prima dragoste şi s-a căsătorit cu „sălbaticul” prinţ al Lituaniei, ca împreună cu el să aducă la picioarele Crucii cel din urmă popor păgân din Europa. Ceea ce n-au izbutit puterea tuturor nemţilor şi a Ordinului, campaniile teutone, o mare de sânge vărsat, a izbutit un cuvânt de-al ei. Niciodată aura apostolică n-a împodobit o frunte mai tânără şi mai frumoasă, niciodată apostolatul n-a fost însoţit de asemenea sacrificii, niciodată farmecul unei femei n-a strălucit de atâta bunătate îngerească şi de o tristeţe atât de tăcută.

Cântau despre ea şi menestrelii de la toate curţile din Europa; la Cracovia, se adunaseră cavaleri din cele mai depărtate colţuri ale lumii, ca s-o vadă pe această regină a Poloniei; o iubea ca pe lumina ochilor chiar propriul popor, ale cărui putere şi slavă le sporise căsătorindu-se cu Jagiełło. O singură grijă apăsa asupra reginei şi a poporului ei. Dumnezeu îi refuzase multă vreme maternitatea.

Dar când, în cele din urmă, trecuse şi acest necaz, vestea bucuroasă despre starea blagoslovită se răspândise ca fulgerul de la Marea Baltică la Marea Neagră şi până în Carpaţi, umplând de veselie toate seminţiile statului uriaş. Afară de cetatea de scaun a cavalerilor teutoni, fusese primită cu bucurie de toate curţile străine. La Roma se cântase un Te Deum. În pământurile polone, se înstăpânise părerea că tot ce-i cere „sfânta” lui Dumnezeu, se şi împlineşte.

Veneau deci la ea oameni, rugându-se să ceară sănătate pentru ei, veneau trimişi de prin ţinuturi şi judeţe ca în măsura nevoilor să se roage pentru ploaie, pentru vreme bună în timpul strângerii recoltelor, pentru noroc la cosit, adunarea mierii, prinderea peştelui prin lacuri sau vânatul animalelor prin păduri. Cavalerii ameninţători de prin castelele şi întăriturile de la hotar, care împrumutaseră obiceiul nemţilor şi se îndeletniceau cu jafurile sau se luptau între ei, la o vorbă de-a ei îşi băgau săbiile în teacă, slobozeau prinşii fără răscumpărare, dădeau înapoi cirezile luate cu japca şi îşi strângeau mâinile, împăcându-se. Toţi necăjiţii şi săracii se îmbulzeau la porţile castelului. Sufletul ei curat pătrundea în inimile oamenilor, îmblânzea soarta robilor, trufia stăpânilor, asprimea judecătorilor şi se înălţa ca zorii fericirii, ca îngerul dreptăţii şi păcii peste întreaga ţară.

De aceea, toţi cei în pieptul cărora bătea o inimă, aşteptau cu nerăbdare ziua binecuvântată.

Cavalerii priveau cu luare-aminte la silueta reginei, ca să vadă cât mai aveau de aşteptat pe moştenitorul sau pe moştenitoarea tronului. Părintele episcop de Cracovia, Wysz, cel mai priceput medic din ţară şi din străinătate, nu vestise naşterea neîntârziată, şi dacă se făceau pregătiri, era numai pentru că, urmând un obicei al timpului, serbările începeau cât mai devreme cu putinţă şi se prelungeau săptămâni întregi. Dar făptura reginei, deşi aplecată puţin înainte, îşi păstrase liniile de altădată. Purta veşminte cât se poate de simple. Odinioară, crescută la cea mai bogată şi frumoasă curte a prinţeselor de atunci, îi plăceau ţesăturile scumpe, lanţurile de aur, perlele, brăţările şi inelele, iar de câţiva ani, nu numai că purta straie de călugăriţă, dar îşi acoperea şi faţa de teamă că gândul la propria frumuseţe să nu trezească în ea trufia lumească. În zadar Jagiełło, aflând de starea ei, poruncise de bucurie să-i împodobească patul cu brocart, perle şi pietre scumpe. Îi răspunsese că, renunţând de multă vreme la fast, nu uită că naşterea înseamnă adesea şi moarte, aşa că trebuie să primească darul lui Dumnezeu nu încărcată de giuvaieruri, ci în umilinţă şi în tăcere.

De aceea, aurul şi pietrele scumpe se cheltuiau acum pentru ridicarea Academiei sau pentru trimiterea tinerilor lituanieni abia creştinaţi la universităţile din străinătate.

Regina încuviinţase totuşi să-şi schimbe înfăţişarea de călugăriţă şi, pe măsură ce speranţa de a fi mamă devenea mai sigură, nu-şi mai acoperea faţa, socotind că nu se mai cade să poarte veşmântul pocăinţei.

Într-adevăr, toate privirile se opriră acum cu dragoste pe acest chip minunat, pe care nici aurul, nici giuvaierurile nu puteau să-l facă mai frumos. Regina se îndreptă încet de la uşa sacristiei spre altar cu ochii înălţaţi, ţinând într-o mână cartea de rugăciuni, iar în cealaltă mătăniile. Zbyszko zări faţa trandafirie, pupilele albastre, trăsăturile de-a dreptul îngereşti, pline de linişte, bunătate şi milă, şi inima începu să-i bată mai tare. Ştia şi el că, din porunca lui Dumnezeu, se cuvine să-şi iubească şi regele şi regina, şi îi iubea de bună seamă în felul lui, dar acum inima i se înflăcără de o dragoste uriaşă, care nu se poate naşte dintr-o poruncă, ci răbufneşte singură ca o vâlvătaie, fiind în acelaşi timp şi cea mai mare cinstire, şi umilinţă, şi dorinţă de sacrificiu. Cavalerul Zbyszko era tânăr şi iute la mânie, aşa că vru să-şi arate dintr-odată dragostea şi credinţa de supus, să facă ceva pentru ea, să zboare undeva, să altoiască pe cineva, să cucerească ceva şi cu acest prilej, să-şi dea şi viaţa. „Cred că am să plec cu cneazul Witold, îşi spuse, cum altfel s-o slujesc pe regina sfântă, de vreme ce nu e nici un război pe aproape?” Nu se gândea nicidecum că ar putea s-o slujească în alt fel decât cu paloşul, suliţa sau baltagul, în schimb, era gata să se avânte de unul singur împotriva puterii lui Timur cel Şchiop. Voia ca îndată după slujbă să încalece şi să întreprindă ceva. Ce anume, nu ştia nici el. Ştia doar că nu mai poate sta locului, îl furnicau braţele şi i se învâlvora sufletul.

Uită iarăşi cu desăvârşire de primejdia care-l ameninţa. Pentru o clipă, uită chiar de Danusia, iar când îşi aduse aminte de ea la auzul cântecelor copiilor, care răsunară deodată în biserică, avu impresia că „asta-i altceva”. Danusiei îi jurase credinţă, îi făgăduise trei nemţi, şi se va ţine de cuvânt, dar regina se afla deasupra tuturor femeilor, iar când se gândi câţi inşi ar vrea să ucidă pentru ea, văzu înaintea lui pâlcuri întregi de platoşe, coifuri, pene de struţ, de păun şi simţi că şi-ar fi dorit şi mai mulţi.

În acest timp, nu-şi mai lua ochii de la ea, cumpănind cum ar fi putut s-o cinstească prin rugăciune, întrucât era convins că pentru o regină nu te poţi ruga oricum. Ştia să spună: Pater noster, qui es în coelis, sanctificatur nomen Tuum26, căci îl învăţase un călugăr franciscan la Wilno, dar poate că acesta nu ştia nici el mai mult, sau poate că Zbyszko uitase ce urmează, destul că nu era în stare să recite toată rugăciunea. Acum, începu totuşi să repete întruna aceste câteva cuvinte, care în sufletul lui însemnau: „Dă-i reginei îndrăgite sănătate, viaţă lungă şi noroc şi ai grijă de ea mai mult decât de toate celelalte”. Şi pentru că asta o spunea un om pe care-l aşteptau judecata şi osânda, era cea mai sinceră rugăciune din toată biserica.

După sfârşitul liturghiei, Zbyszko se gândi că dacă ar putea să se ducă la regină, să-i cadă la picioare şi să i le îmbrăţişeze, n-are decât să vină şi sfârşitul lumii, dar după prima slujbă, urmă a doua şi a treia, apoi regina plecă în încăperile ei, fiindcă de obicei postea până la prânz şi nu lua parte înadins la gustările la care, pentru a-i înveseli pe rege şi pe oaspeţi, se înghesuiau tot felul de bufoni şi saltimbanci. În schimb, înaintea lui Zbyszko se ivi bătrânul cavaler de Długolas şi-l chemă la prinţesă.

La micul dejun, ai să fii curteanul meu şi ai să ne slujeşti pe mine şi pe Danusia, îi spuse prinţesa. S-ar putea să-i placi regelui prin vreo glumă sau povestindu-i vreo ispravă cu care să-i câştigi inima. Teutonul, dacă te va recunoaşte, poate că nu va cuteza să se plângă, văzând că mă slujeşti pe mine la masa regelui.

Zbyszko îi sărută mâna prinţesei, după care se întoarse către Danusia şi, deşi se obişnuise mai degrabă cu războiul şi încăierările decât cu îndatoririle de la curte, cunoştea totuşi ce se cuvine să facă un cavaler când îşi vede dimineaţa jupâniţa ce-i stăpâneşte gândurile, deoarece se retrase un pas şi, prefăcându-se uimit, strigă făcându-şi semnul crucii.

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!

Aşa că Danusia îl întrebă, ridicându-şi spre el ochii albaştri:

De ce te închini, Zbyszko, de vreme ce slujba s-a încheiat?

Fiindcă în timpul nopţii, frumoasă jupâniţă, ţi-a crescut atât de mult farmecul, de mai mare minunea!

Mikołaj de Długolas, însă, ca un om în vârstă, nu se da în vânt după dulcegăriile cavalerilor străini, aşa că înălţă din umeri şi întrebă:

Ce rost mai are să-ţi iroseşti timpul, vorbindu-i despre frumuseţe? E o copiliţă care abia a început să meargă în picioare.

La acestea, Zbyszko se uită înfuriat la el:

Să nu-i mai spui copiliţă, îl preveni cu mânie. Află, Domnia Ta, că dacă ai fi mai tânăr, te-aş provoca să bătătorim locul în spatele castelului şi să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte!

Taci, ţâncule! Ţi-aş ţine piept şi la anii mei!

Taci, repetă prinţesa. În loc să te gândeşti la propriul cap, mai cauţi şi ceartă cu lumânarea! Aş fi preferat un cavaler mai cu minte pentru Danusia. Dacă vrei totuşi să faci scandal, caută-l în altă parte, fiindcă aici n-avem nevoie.

Zbyszko se ruşină de vorbele prinţesei şi începu să-i ceară iertare. În acelaşi timp, se gândi că dacă Mikołaj de Długolas are un fiu, o să-l provoace la lupta călare sau pe jos, numai să nu-i ierte cuvântul „copiliţă”. Deocamdată, în încăperile familiei regale, se hotărî să se poarte ca un miel blând şi să nu mai provoace pe nimeni; poate doar dacă onoarea lui de cavaler l-ar fi obligat s-o facă.

Sunetele trâmbiţelor vestiră că micul dejun era gata, astfel că prinţesa Anna, luând-o de mână pe Danusia, se îndreptă spre odăile regale, unde îi aşteptau sosirea, în picioare, demnitarii laici şi cavalerii. Soţia prinţului Ziemowit intrase cea dintâi, întrucât, ca soră bună a regelui, ocupa un loc mai însemnat; încăperea se umplu numaidecât de oaspeţii străini, de musafirii din partea locului şi de cavaleri. Regele şedea la capătul cel mai înalt al mesei, avându-i alături pe episcopul de Cracovia şi pe Wojciech de Jastrzębiec, care deşi mai mic în rang decât episcopii, ca sol al papei, stătea la dreapta monarhului. Cele două prinţese ocupară locurile următoare. Lângă Anna Danuta, se întinsese comod în jilţ fostul episcop de Gniezno27, Jan, prinţ care se trăgea din Piaştii silezieni, fiul lui Bolek al III-lea, prinţ de Opole. Zbyszko auzise de el la curtea lui Witold şi acum, stând la spatele prinţesei şi al Danusiei, îl recunoscu de îndată după părul foarte bogat care, răsucit în şuviţe, făcea să-i semene capul cu un mătăuz de stropit cu apă sfinţită. La curţile prinţilor poloni, i se spunea tot aşa şi până şi teutonii preluaseră această poreclă. Era cunoscut prin veselia lui şi obiceiurile uşuratice. Primind, împotriva voinţei regelui, pallium28 pentru episcopia Gniezno, voise să-şi ocupe funcţia prin forţa armelor, faptă pentru care, lipsit de orice drepturi şi alungat, se unise cu cavalerii teutoni, care-i încredinţaseră episcopia săracă din Pomerania. Înţelegând abia atunci că este mai bine să se afle în relaţii bune cu puternicul stăpânitor, îi implorase iertarea, revenise în ţară şi aştepta un loc vacant la vreo reşedinţă, socotind că o va obţine de la generosul rege. Într-adevăr, n-avea să fie dezamăgit în viitor, dar deocamdată se străduia să-i câştige bunăvoinţa monarhului prin vorbe de duh. Păstrase totuşi o simpatie statornică pentru teutoni. Chiar şi la curtea lui Jagiełło, nu prea bine văzut de dregători şi cavaleri; îi căuta tovărăşia lui Lichtenstein şi de aceea se aşeză bucuros lângă el.

Aşa se întâmplase şi acum. Zbyszko, în spatele scaunului prinţesei, se afla atât de aproape de cavalerul teuton, încât ar fi putut ajunge cu mâna la el. Prin urmare, degetele începură să-l furnice şi să i se încleşteze, dar fără voia lui, pentru că îşi înfrâna sângele iute şi nu-şi îngăduia nici un gând rău. Cu toate acestea, nu era în stare să se abţină să arunce din când în când priviri lacome spre capul aproape pleşuv la spate al lui Lichtenstein, spre gâtul, umerii şi spatele acestuia, vrând totodată să-şi dea seama dacă ar avea mult de furcă de s-ar înfrunta în bătălie sau într-un duel. Avea impresia că nu prea mult, căci deşi spatele teutonului se desena destul de puternic sub veşmântul subţire de postav, arăta totuşi ca un slăbănog în comparaţie cu Powała, Paszko Złodziej de Biskupice, cei doi Sulima, Krzon de Koziegłowy şi mulţi alţii dintre cavalerii de la masa regelui.

La aceştia, Zbyszko se uita cu admiraţie şi invidie, dar cea mai mare luare-aminte îi era îndreptată spre regele care îşi arunca privirile în toate părţile, îşi aranja mereu cu degetele părul după urechi, parcă nerăbdător că micul dejun nu începea. Privirea lui se opri o clipă şi asupra lui Zbyszko, şi tânărul cavaler fu cuprins de spaimă, iar la gândul că va trebui să apară înaintea chipului mânios al regelui, se înfioră de nelinişte. Pentru prima dată, se gândi cu adevărat la răspundere şi la pedeapsa care putea să se abată asupra lui, întrucât până acum, toate acestea i se păreau departe, nu prea limpezi, aşa că nu meritau să se îngrijoreze din pricina lor.

Neamţul, însă, nu bănuia că acel cavaler care îl atacase cu atâta îndrăzneală pe drum se afla atât de aproape. Micul dejun începu. Se aduse o fiertură de vin, dreasă cu ouă, scorţişoară, cuişoare, ghimbir şi şofran atât de tare, încât mirosul se răspândi în toată încăperea. În acelaşi timp, măscăriciul Ciaruszek, care şedea la uşă pe un scăunel, începu să imite cântecul privighetorii, care se vede că-l înveselea pe rege. După aceea, celălalt înconjură masa împreună cu slujitorii care aduceau mâncărurile, se opri puţin în spatele oaspeţilor şi imită zumzetul albinelor atât de bine, încât câte unul punea lingura pe masă şi începea să le alunge din jurul capului. La vederea acestora, ceilalţi pufneau în râs. Zbyszko le slujea atent pe prinţesă şi pe Danusia, dar când şi Lichtenstein începu, la rândul lui, să-şi apere capul pleşuv, uită iarăşi de primejdie şi izbucni atât de tare în râs, de i se umplură ochii de lacrimi, iar tânărul cneaz lituanian Jamont, fiul celui ce ţinea locul căpeteniei de la Smoleńsk, îl ajută cu atâta râvnă, încât mai să-şi verse mâncarea de pe taler.

Dar teutonul, observându-şi greşeala, îşi duse mâna la pungă şi întorcându-se în acelaşi timp spre episcopul Mătăuzul, îi spuse câteva cuvinte nemţeşti la ureche, pe care episcopul le tălmăci numaidecât în limba polonă:

Domnia Lui îţi spune, zise adresându-se măscăriciului, că vei primi două parale, dacă nu vei mai bâzâi prea aproape, deoarece albinele se alungă, iar trântorii se bat.

La acestea, măscăriciul ascunse cele două parale, pe care i le dăduse teutonul şi folosindu-se de libertatea ce li se acorda tuturor măscăricilor, răspunse:

Este multă miere în ţinutul Dobrzynului29, de aceea l-au năpădit trântorii. Să-i baţi, rege Władysław!

Uite şi de la mine un groş30, fiindcă ai spus-o cum nu se poate mai bine, adăugă Mătăuzul, numai să nu uiţi că atunci când se va sfârşi lehuzia, prisăcarul o să le frângă grumazul. Trântorii de la Malborg, care au ocupat Dobrzynul, au ace, şi e primejdie să dai iama în stupii lor.

Oho, exclamă Zyndram de Maszkowice, spătarul de Cracovia, s-ar putea să-i alunge.

Cu ce?

Cu pulbere!

Sau să reteze stupul cu baltagul! Spuse uriaşul Paszko Złodziej de Biskupice.

Lui Zbyszko îi crescu inima, socotind că asemenea cuvinte prevestesc războiul. Dar le înţelese şi Kuno Lichtenstein care, stând multă vreme la Toruń şi Chełumno, învăţase polona, dar n-o folosea numai din cauza trufiei. Acum, însă, aţâţat de vorbele lui Zyndram de Maskowice, îşi aţinti asupra lui pupilele cenuşii şi zise:

O să vedem.

Au văzut părinţii noştri la Płowce, iar noi am văzut la Wilno, răspunse Zyndram.

Pax vobiscum31! Îi sfătui Mătăuzul. Pax, pax! Numai să se retragă prelatul Mikołaj de Karów din episcopia Kujawei şi milostivul nostru rege să mă numească pe mine în locul lui şi am să vă ţin o predică atât de frumoasă despre dragostea dintre popoarele creştine, încât o să vă înduioşez de-a binelea. Ce înseamnă ura, dacă nu ignis32, şi pe deasupra ignis infernalis. Un foc atât de grozav, că nici apa nu-l stinge, aşa că trebuie să torni vin peste el. Aduceţi vin! Haideţi în via Domnului! Cum spunea răposatul episcop Zawisza de Kurozwęki!

Iar de acolo în iad, cum spunea diavolul! Adăugă măscăriciul Ciaruszek.

Să te ia dracul!

Va fi mai frumos să te ia pe Domnia Ta. Nu s-a mai pomenit diavol cu Mătăuz, dar cred că toţi ne vom bucura de această mângâiere.

Întâi o să te stropesc pe tine. Aduceţi vin şi să trăiască dragostea dintre creştini!

Dintre creştinii adevăraţi! Repetă apăsat Kuno Lichtenstein.

Cum adică? Strigă, ridicând pocalul, Wysz, episcopul de Cracovia. Oare Domnia Ta nu te afli într-un regat creştinat de veacuri, bisericile de aici nu sunt mai vechi decât cele de la Malborg?

Nu ştiu, răspunse teutonul.

Regele era deosebit de sensibil când venea vorba de creştinism. Avu impresia că oaspetele face aluzie la el, aşa că obrajii ieşiţi în afară i se acoperiră numaidecât de pete negre şi ochii începură să-i fulgere.

Ce vrei să spui? Întrebă cu glasul îngroşat. Eu nu sunt un rege creştin?

Regatul se socoteşte creştin, răspunse teutonul cu răceală, dar obiceiurile sunt păgâne.

La acestea, se ridicară ameninţători cavalerii: Marcin de Wrocinowice, cu blazonul Jumătate de capră, Florian de Korytnica, Bartosz de Wodzinek, Domarat de Kobylany, Powała de Taczew, Paszko Złodziej de Biskupice, Zyndram de Maszkowice, Jaksa de Targowisko, Krzon de Koziegłowy, Zygmunt de Bobowa şi Staszko de Charbiwowice, vestiţi şi învingători în multe bătălii, în multe turniruri şi îmbujoraţi de mânie ori palizi, şi scrâşnind din dinţi, începură să strige cu toţii:

Păcat că este oaspete şi nu poate fi provocat la duel!

Iar Zawisza Czarny, Sulima, cel mai faimos model dintre toţi cavalerii, îşi întoarse fruntea încruntată către Lichtenstein şi rosti:

Nu te mai recunosc, Kuno. Cum poţi, fiind cavaler, să faci de ruşine un popor minunat, când ştii că, în calitate de sol, nu te ameninţă nici o primejdie?

Dar Kuno îi susţinu liniştit privirea ameninţătoare şi-i răspunse apăsat şi rar:

Ordinul nostru, înainte de a veni în Prusia, a luptat în Palestina, dar acolo până şi sarazinii îşi respectau solii. Numai voi nu-i respectaţi şi de aceea am spus că aveţi obiceiuri păgâne.

La acestea, larma crescu şi mai mult. În jurul mesei, răsunară iar strigătele: „Nenorocire, ce păcat!”

Dar se liniştiră când regele, pe obrazul căruia se vedea mânia, bătu de câteva ori din palme după un obicei din Lituania. Atunci, se ridică bătrânul Jaśko Topor de Tęczyn, castelanul Cracoviei, un bătrân serios care stârnea spaima prin măreţia rangului său, şi grăi:

Nobile cavaler de Lichtenstein, dacă ai avut parte de vreo jignire ca sol, spune, şi vinovatul va fi pedepsit cu asprime după cum merită.

Aşa ceva nu mi s-ar mai fi întâmplat în nici o ţară creştină, răspunse Kuno. Ieri, pe drumul spre Tyniec s-a năpustit asupra mea unul dintre cavalerii voştri şi, deşi îi era uşor să mă recunoască după crucea de pe mantie cine sunt, a vrut să-mi ia viaţa.

Auzind aceste cuvinte, Zbyszko se făcu palid şi privi fără să vrea la regele, a cărui faţă era de-a dreptul înfricoşătoare. Jaśko de Tęczyn rămase mirat şi întrebă:

S-ar putea întâmpla una ca asta?

Întrebaţi-l pe cavalerul de Taczew care a fost martor.

Toţi ochii se îndreptară spre Powała, care stătu o clipă năucit, după care răspunse:

Aşa este!

Auzind acestea, cavalerii începură să strige: „Ruşine, ruşine! De l-ar înghiţi pământul pe unul ca ăsta!” Şi de ruşine, unii îşi izbeau pulpele şi pieptul cu pumnii, alţii răsuceau talerele de cositor de pe masă, neştiind ce să mai facă.

De ce nu l-ai ucis? Tună regele.

Pentru că el aparţine judecăţii, lămuri Powała.

L-aţi încătuşat? Întrebă castelanul Topor de Tęczyn.

Nu, fiindcă a jurat pe onoarea de cavaler că se va prezenta la cea dintâi chemare.

N-o va face! Se împotrivi sarcastic Kuno, ridicându-şi fruntea.

Deodată, un glas tânăr spuse cu tristeţe din spatele teutonului:

Doamne fereşte să vreau mai degrabă ruşinea decât moartea, strigă. Eu sunt vinovatul: Zbyszko de Bogdaniec.

După aceste cuvinte, cavalerii se repeziră la nefericitul Zbyszko, dar se opriră la un semn al regelui, care, ridicându-se cu ochii scăpărând, începu să strige cu glasul înăbuşit de mânie, asemenea duruitului făcut de un car pe pietrele caldarâmului:

Să i se taie capul! Să i se taie capul! Cavalerul teuton n-are decât să-l trimită marelui maestru la Malborg!

Apoi răcni la tânărul cneaz lituanian, fiul înlocuitorului căpeteniei de Smoleńsk.

Pune mâna pe el, Jamont!

Înspăimântat de mânia regelui, Jamont îşi puse mâinile tremurătoare pe umerii lui Zbyszko care, întorcându-şi spre el faţa palidă, îl linişti:

Nu vreau să fug.

Dar castelanul cu barba colilie, Tópor de Tęczyn, ridică mâna în semn că vrea să vorbească, iar când se făcu linişte, spuse:

Milostive rege! Fie ca acest comtur să se convingă că nu înflăcărarea Măriei Tale, ci legile noastre pedepsesc cu moartea încercarea de a vătăma un sol. Altminteri, ar putea bănui că în acest Regat nu există legi creştineşti. Eu însumi voi conduce judecarea vinovatului!

Vorbele din urmă le pronunţă cu glasul ridicat şi se vede că nici nu-i trecea prin minte că vocea lui nu va fi ascultată, de aceea îi făcu semn lui Jamont:

Să fie închis în turn! Iar Domnia Ta, Powała de Taczew, vei fi martor.

O să vă povestesc întreaga vină a acestui copilandru, pe care nu şi-ar fi îngăduit-o nici un bărbat cu scaun la cap dintre noi, răspunse Powała, uitându-se posomorât la Lichtenstein.

Vorbeşte cu dreptate! Repetară îndată ceilalţi, e încă un flăcăiandru, de ce dar să fim ruşinaţi cu toţii din pricina lui?

Urmă un moment de tăcere şi de priviri mohorâte către teuton, iar în acest timp, Jamont îl duse pe Zbyszko pentru a-l da pe mâna arcaşilor care se aflau în curtea castelului. În inima lui tânără, îi era milă de prizonier, milă pe care o sporea şi ura lui înnăscută faţă de nemţi. Dar ca lituanian, învăţat să îndeplinească orbeşte voinţa marelui prinţ şi înfricoşat el însuşi de mânia regelui, începu să-l îndemne pe tânărul cavaler cu bunăvoinţă:

Ştii ce te-aş sfătui eu? Ar fi mai bine să te spânzuri de la început. Regele s-a înfuriat şi tot îţi vor tăia capul. De ce să nu-l înveseleşti? Spânzură-te, prietene, la noi există acest obicei.

Cu mintea aproape răvăşită de ruşine şi spaimă, Zbyszko păru că nu înţelege la început cuvintele micului prinţ, dar când le înţelese în cele din urmă, se opri apoi uimit locului:

Ce tot vorbeşti?

Da, puneţi ştreangul de gât! De ce să te mai judece. O să-l îmbunezi pe rege! Repetă Jamont.

N-ai decât să te spânzuri tu! Se împotrivi tânărul cavaler. Cu toate că te-au botezat, ai rămas în piele de păgân şi nici măcar nu pricepi că pentru un creştin ar fi un mare păcat.

Cneazul ridică din umeri:

Doar n-o faci de bunăvoie. Şi aşa, tot o să-ţi taie capul.

Lui Zbyszko îi trecu prin minte că pentru asemenea cuvinte s-ar cuveni să-l provoace pe boiernaş la luptă călare sau pe jos, cu paloşul sau cu baltagul, dar îşi înăbuşi acest gând, amintindu-şi că nu va mai avea vreme. Aşa că îşi plecă fruntea cu tristeţe şi se lăsă în tăcere pe mâinile căpeteniei arcaşilor de la castel.

În acest timp, în sală atenţia tuturor se îndreptă în altă parte. Danusia, văzând ce se petrece, se înspăimântă atât de tare la început, încât i se opri răsuflarea în piept. Feţişoara îi păli ca hârtia, ochişorii i se făcură rotunzi de frică şi se uita nemişcată la rege, ca o figurină de ceară în biserică. Dar când auzi, în sfârşit, că o să-i taie capul lui Zbyszko al ei, când îl luară şi-l scoaseră afară din încăpere, atunci o cuprinse o jale fără margini; gura şi sprâncenele începură să-i tremure; n-o ajutară la nimic nici spaima de rege, nici că-şi muşcă buzele cu dinţişorii şi izbucni dintr-odată în hohote de plâns, încât ochii tuturor se întoarseră spre ea, aşa că monarhul întrebă:

Ce înseamnă asta?

Măria Ta, răspunse prinţesa Anna. Ea este fiica lui Jurând de Spychów, căreia nefericitul de cavaler i-a jurat dragoste. I-a făgăduit să reteze trei panaşe din pene de păun de la coif, aşa că văzând un astfel de panaş la coiful acestui comtur, a crezut că i-a fost trimis de însuşi Dumnezeu. N-a făcut-o din răutate, stăpâne, ci doar din prostie, aşa că ai milă de el şi nu-l pedepsi, te implorăm în genunchi.

Spunând acestea, se ridică de pe scaun şi luând-o pe Danusia de mână, alergă cu ea la regele care, văzându-le, se trase un pas înapoi. Dar îngenuncheară amândouă înaintea lui şi Danusia, îmbrăţişându-i picioarele, începu să-l roage:

Iartă-l pe Zbyszko, Măria Ta, iartă-l pe Zbyszko!

Şi din pricina emoţiei, dar şi de spaimă, îşi ascunse căpşorul bălai în faldurile veşmântului regal, sărutându-i genunchii şi tremurând ca frunza. Prinţesa Aleksandra Ziemowit îngenunche de cealaltă parte şi împreunându-şi mâinile, îl privea rugătoare pe regele pe chipul căruia se vedea o mare încurcătură. Se retrăsese într-adevăr odată cu scaunul, dar nu o respinsese cu forţa pe Danusia, dădea doar din mâini, ca şi când s-ar fi apărat de muşte.

Lăsaţi-mă în pace! Strigă, este vinovat, a făcut întregul Regat de ruşine! Să i se taie capul!

Dar mânuţele se strângeau tot mai mult în jurul genunchilor şi glăsciorul copilăresc îl implora tot mai jalnic:

Măria Ta, iartă-l pe Zbyszko, iartă-l pe Zbyszko!

Atunci, se auziră şi glasurile cavalerilor:

Jurând de Spychów este un cavaler vestit, spaima nemţilor!

Iar flăcăiandrul a luptat cu mare folos la Wilno, adăugă Powała.

Dar regele continua să se apere, deşi era mişcat de vederea Danusiei:

Daţi-mi pace! Nu s-a făcut vinovat faţă de mine şi nu eu sunt cel care trebuie să-l iert. Să-l ierte solul Ordinului şi o să-l iert şi eu, iar dacă nu-l iartă, să-i taie capul.

Iartă-l, Kuno! Rosti Zawisza Czarny, Sulima, căci pentru asta nu te va certa nici marele maestru!

Iartă-l, Domnia Ta! Repetară cele două prinţese.

Iartă-l, iartă-l! Se înmulţiră glasurile cavalerilor.

Kuno îşi acoperi ochii cu pleoapele şi rămase aşa cu fruntea ridicată, bucurându-se parcă astfel că cele două prinţese şi nişte cavaleri atât de cunoscuţi se roagă de el. Deodată, se schimbă cât ai clipi din ochi: îşi coborî capul, îşi încrucişă mâinile pe piept, mândria i se topi în umilinţă şi spuse cu glasul îngăduitor:

Cristos, Mântuitorul nostru, i-a iertat pe tâlharul de pe cruce şi pe duşmanii lui.

Cavalerul vorbeşte cu dreptate! Aprobă episcopul Wysz.

E drept, aşa este!

Atunci eu cum aş putea să nu-l iert, urmă Kuno, eu care nu sunt numai un creştin, ci şi călugăr? Aşa că îl iert din toată inima, ca un slujitor al lui Cristos şi al Ordinului!

Slavă lui! Răcni Powała de Taczew.

Slavă! Îi urmară pilda ceilalţi.

Dar, adăugă teutonul, mă aflu aici printre voi ca sol şi reprezint întreaga măreţie a Ordinului, care aparţine lui Cristos. Aşadar, cine m-a nedreptăţit ca sol, a nedreptăţit Ordinul, iar cine a nedreptăţit Ordinul, l-a nedreptăţit pe Cristos, iar asemenea nedreptate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor nu pot s-o iert, dar dacă legea voastră o iartă, s-o afle toţi creştinii.

După aceste cuvinte, se lăsă o tăcere surdă. Abia după un răstimp, se auziră ici şi acolo scrâşnete de dinţi, răsuflări, oftaturi adânci ale mâniei înăbuşite şi hohotele Danusiei.

Până spre seară, toate inimile se apropiară de Zbyszko. Aceiaşi cavaleri care de dimineaţă erau gata ca la un semn al regelui să-l facă bucăţi cu paloşele, îşi sileau acum minţile să găsească un mod de a-l ajuta. Prinţesele hotărâră să se ducă s-o roage pe regină să-l înduplece pe Lichtenstein să-şi retragă plângerea sau, la nevoie, să-i scrie ea însăşi marelui maestru al Ordinului ca acesta să-i poruncească lui Kuno să nu împingă lucrurile prea departe. Această cale părea cea mai sigură, deoarece Jadwiga se bucura de atâta respect, încât marele maestru şi-ar fi atras asupra lui mânia papei şi dojana tuturor prinţilor creştini, dacă rugămintea ei ar fi fost refuzată. Pe de altă parte, Konrad von Jungingen era un om aşezat şi mult mai îngăduitor decât înaintaşii lui. Din nefericire, Wysz, episcopul Cracoviei, care era în acelaşi timp şi medicul reginei, nu îngăduia să i se spună nici un cuvânt despre cele întâmplate.

„Ea nu ascultă niciodată cu bucurie, când i se vorbeşte despre osândirea oamenilor, le spuse, şi chiar dacă ar fi cazul unui simplu tâlhar, ea pune totul la inimă, ce să mai zicem când este în joc capul acestui tânăr care aşteaptă pe drept cuvânt mila ei. Orice tulburare, însă, o poate aduce lesne într-o stare de slăbiciune, iar sănătatea ei înseamnă acum pentru întregul Regat mai mult decât zece capete de cavaleri”. În sfârşit, ameninţă că cine va cuteza s-o tulbure, împotriva sfaturilor lui, acela va suporta mânia regelui şi blestemul Bisericii.

Cele două prinţese se speriară de această ameninţare şi hotărâră să nu-i spună nimic reginei, în schimb să continue să-l roage pe rege până când se va îndupleca. Toată curtea şi toţi cavalerii îi ţineau partea lui Zbyszko. Powała de Taczew vesti că va recunoaşte tot adevărul, dar ca martor, va lua apărarea tânărului şi va înfăţişa toată întâmplarea drept o nesăbuinţă copilărească. Cu toate acestea, fiecare prevedea, iar castelanul Jaśko de Tęczyn declară cu voce tare că, dacă teutonul se va încăpăţâna, legea, oricât de aspră, trebuie împlinită.

Inimile cavalerilor se răzvrătiră împotriva lui Lichtenstein şi nu erau puţini care gândeau sau o spuneau deschis: „Este sol şi nu poate fi provocat la luptă, dar când se va întoarce la Malborg, să nu dea Dumnezeu să moară de moarte bună”. Şi astea nu erau ameninţări zadarnice, întrucât cavalerilor care fuseseră învestiţi cu această cinste nu le era îngăduit să arunce cuvinte în vânt, iar dacă cineva făgăduia ceva, trebuia să se ţină de cuvânt sau să piară. Mâniosul Powała se arăta cel mai înverşunat, fiindcă avea la Taczew o fetiţă de vârsta Danusiei, ale cărei lacrimi îi muiaseră inima.

Într-adevăr, în aceeaşi zi, îl vizită pe Zbyszko în temniţă, îl îndemnă să nu-şi piardă speranţa şi-i povesti despre rugăminţile celor două prinţese şi despre lacrimile Danusiei. Aflând că fata se aruncase pentru el la picioarele regelui, Zbyszko se înduioşă până la lacrimi de fapta ei şi, neştiind cum să-şi arate recunoştinţa şi dorul, spuse ştergându-şi pleoapele cu dosul mâinii:

Hei, Dumnezeu s-o binecuvânteze, iar pe mine să mă învoiască să mă lupt cât mai repede, călare sau pe jos pentru ea! I-am făgăduit prea puţini nemţi, pentru că uneia ca ea, se cuvenea să-i făgăduiesc cel puţin atâţia câţi ani are. Să mă scape Domnul Iisus de această ananghie, şi n-o să mă arăt zgârcit.

Şi îşi înălţă ochii plini de recunoştinţă spre cer.

Mai întâi, făgăduieşte-i ceva unei biserici, îl sfătui Powała, pentru că dacă promisiunea ta îi va plăcea lui Dumnezeu, o să scapi repede de aici. Iar în al doilea rând, ascultă la mine: unchiul tău s-a dus la Lichtenstein, iar după aceea, o să mă duc şi eu. Nu-i o ruşine pentru tine să-i ceri iertare, pentru că nu pe comtur îl vei ruga, ci pe solul Ordinului. Eşti gata s-o faci?

De vreme ce mi-o spune un cavaler ca Domnia Ta că aşa se cuvine, am s-o fac, dar dacă-mi va cere să mă umilesc, cum a făcut-o pe drumul de la Tyniec, n-au decât să-mi taie capul. Îi va rămâne frânghia şi asta-i va fi răsplata, când solia i se va încheia.

Să vedem ce zice şi Maćko, propuse Powała.

Seara, Maćko se duse într-adevăr la Lichtenstein, dar acesta îl primi dispreţuitor: nu porunci nici măcar să se aprindă lumânările şi stătură de vorbă pe întuneric. Astfel că bătrânul cavaler se întoarse mohorât de la el şi plecă la rege. Monarhul îl primi binevoitor, fiindcă se liniştise cu totul, şi când Maćko îngenunche, îi porunci de îndată să se ridice, întrebându-l ce doreşte.

Măria Ta, dădu răspuns Maćko, unde-a fost vină, trebuie să fie şi pedeapsă, pentru că altfel n-ar mai fi nici o lege pe lume. Dar este şi vina mea, că nu numai că nu i-am înfrânat înflăcărarea acestui nepot al meu, dar am mai şi lăudat-o. Aşa l-am crescut eu, iar după aceea aşa l-a crescut şi războiul. Măria Ta, eu sunt vinovat pentru că i-am spus nu odată: întâi taie-l şi pe urmă o să afli pe cine ai tăiat. Şi la război, asta i-a prins bine, dar la curte nu i-a mai fost de folos. Dar are o fire deschisă, e ultimul din neam şi-mi pare tare rău de el.

M-a făcut de ruşine pe mine şi Regatul, zise regele, pot dar să-l ung cu miere pentru asta?

Maćko tăcu, fiindcă la amintirea lui Zbyszko, o jale cumplită îi strânse inima şi abia peste un răstimp, vorbi cu glasul gâtuit de emoţie:

Nici eu nu ştiam că mi-e atât de drag, abia acum văd când a dat de necaz. Eu, însă, sunt bătrân, iar el este ultimul vlăstar din neam. Dacă nu va mai fi el, nu vom mai fi nici noi. Stăpâne milostiv, îndură-te de neamul nostru!

Aici, Maćko îngenunche din nou şi întinzându-şi braţele trudite în atâtea războaie, rosti cu ochii în lacrimi:

Am apărat Wilno. Dumnezeu a vrut să luăm pradă bogată, cui să i-o las? Dacă teutonul vrea pedeapsă, să fie şi pedeapsă, dar îngăduie-mi să plătesc cu capul meu. Ce nevoie mai am eu de viaţă fără Zbyszko! El e tânăr, să-şi cumpere pământ şi să aibă copii, cum i-a poruncit Dumnezeu omului. Nici cruciatul n-o să întrebe al cui cap a căzut, numai să cadă. Neamul meu nu va fi ruşinat pentru asta. Oricărui om îi este greu să moară, dar înţelegând că e mai bine să moară un om decât să piară un neam.

Şi vorbind astfel, îmbrăţişă picioarele regelui, care începu să clipească din ochi, semn că era adânc mişcat, şi în cele din urmă spuse:

Eu n-o să poruncesc nicicând să i se taie capul fără vină unui cavaler învestit cu acest rang! Nu, n-o voi face!

Şi nici n-ar fi drept, adăugă castelanul. Legea osândeşte pe cel vinovat, dar aceasta nu-i un balaur, care nu se uită la sângele care curge. Domnia Ta ai grijă ca ruşinea să nu cadă asupra neamului, căci dacă nepotul Domniei Tale va fi de acord cu ce spui, atunci şi el, şi toţi urmaşii lui vor purta blestemul.

La acestea, Maćko:

N-ar fi. Dar dacă s-ar întâmpla fără ştirea lui, după aceea m-ar răzbuna cum l-aş răzbuna şi eu.

Ha! Exclamă Tęczynski, dobândeşte de la teuton iertarea lui.

Am şi fost la el.

Şi ce-a zis? Întrebă regele, întinzându-şi gâtul.

Mi-a zis aşa: „trebuia să faceţi asta pe drumul de la Tyniec, dar dacă n-aţi vrut, acum nu mai vreau eu.”

Şi Domnia Ta de ce n-ai vrut?

Pentru că ne-a poruncit să descălecăm şi să-l implorăm în genunchi.

Regele îşi potrivi părul după urechi şi vru să răspundă ceva, când deodată intră un curtean cu vestea că Lichtenstein îl roagă să-l primească.

Regele Jagiełło se uită la Jaśko de Tęczyn, apoi la Maćko şi le porunci să rămână şi ei, nădăjduind că va izbuti cu acest prilej să pună capăt gâlcevii cu autoritatea lui de rege.

În acest timp, cruciatul intră, se înclină în faţa regelui şi spuse:

Măria Ta. Iată plângerea scrisă pentru ruşinea de care am avut parte în regatul majestăţii voastre.

Plânge-te lui, răspunse regele, arătând spre Jaśko de Tęczyn.

Teutonul, însă, îl privi în ochi pe monarh şi spuse:

Nu cunosc legile şi nici judecăţile voastre, ştiu doar că solul Ordinului poate să se plângă numai regelui.

Ochii mici ai lui Jagiełło scăpărară de nerăbdare, întinse totuşi mâna, luă plângerea şi i-o dădu lui Tęczynski.

Iar acesta o desfăcu şi începu să citească, dar pe măsură ce citea, faţa îi devenea tot mai îngrijorată şi mâhnită.

Domnia Ta, rosti în cele din urmă, îl năpăstuieşti pe acest tânăr atât de tare, de parcă ar fi o adevărată primejdie pentru întregul Ordin. De când cavalerii teutoni se tem şi de copii?

Noi, cavalerii teutoni, nu ne temem de nimeni, răspunse comturul cu trufie.

Iar bătrânul castelan adăugă încet:

Îndeosebi de Dumnezeu.

Powała de Taczew făcu a doua zi înaintea judecăţii castelanului tot ce stă în puterea lui să micşoreze vina lui Zbyszko. Dar zadarnic puse întâmplarea pe seama copilăriei şi a lipsei de experienţă, în zadar spuse că până şi un om mai în vârstă, dacă ar fi jurat şi s-ar fi rugat să-i trimită Dumnezeu trei panaşe din pene de păun, iar după aceea ar fi văzut unul înaintea sa, s-ar fi putut gândi că asta-i voia Celui-de-Sus. Un singur lucru nu putu nega vrednicul cavaler, anume că dacă n-ar fi fost el, suliţa lui Zbyszko ar fi izbit pieptul teutonului. Iar Kuno porunci să se aducă la judecată platoşa în care fusese îmbrăcat în ziua aceea şi arătă că era făcută din metal subţire, folosită doar pentru vizite de sărbătoare şi atât de uşoară, încât Zbyszko, având în vedere puterea lui neobişnuită, l-ar fi străpuns fără îndoială şi l-ar fi ucis pe sol. După care, îl mai întrebară şi pe Zbyszko dacă avusese de gând să-l omoare, iar el recunoscu tot adevărul: „Am strigat la el de departe, ca să coboare suliţa, fiindcă viu nu mi-ar fi îngăduit să-i retez penele de la coif, dar dacă şi el mi-ar fi răspuns că este sol, atunci l-aş fi lăsat în pace”.

Aceste cuvinte le plăcură cavalerilor care, din bunăvoinţă pentru tânăr, veniseră o mulţime la judecată, şi se auziră numaidecât glasuri numeroase: „Adevărat, de ce nu i-a răspuns!”

Dar chipul castelanului rămase posomorât şi aspru. Poruncind tăcere celor de faţă, el însuşi aşteptă un moment, după care îşi înfipse privirile scrutătoare în ochii lui Zbyszko şi întrebă:

Poţi să juri pe chinurile lui Cristos că n-ai văzut mantia şi crucea de pe ea?

Nicidecum! Răspunse Zbyszko. Dacă n-aş fi văzut crucea, aş fi crezut că este un cavaler de-al nostru şi nu m-aş fi repezit asupra lui.

Dar cum putea să se afle un alt teuton aproape de Cracovia, dacă nu era sol, şi niciunul din suita lui?

Zbyszko nu răspunse, fiindcă nu mai era nimic de spus. Era limpede pentru toată lumea că, dacă n-ar fi fost acolo Powała de Taczew, acum s-ar fi aflat înaintea judecăţii nu platoşa solului, ci el însuşi cu pieptul străpuns spre veşnica ruşine a poporului polon, aşa că până şi cei care-l sprijineau din toată inima pe Zbyszko, înţeleseră că osânda nu putea fi blândă.

Aşa că după o clipă, castelanul rosti:

Dacă, dus de înflăcărare, nu te-ai gândit asupra cui porneşti şi ai făcut-o fără răutate, Mântuitorul nostru se va îndura de tine şi te va ierta, dar aşa, bietul de tine, îngenunchează înaintea Sfintei Fecioare, pentru că legea nu te poate ierta.

Auzind aceste cuvinte, Zbyszko, deşi se aştepta să le audă, păli puţin, dar îşi reveni repede, apoi îşi scutură pe spate părul lung, se închină şi spuse:

E voia lui Dumnezeu! Ce pot să fac?

Apoi se întoarse către Maćko şi i-l arătă din ochi pe Lichtenstein, rugându-l parcă să nu-l uite, iar Maćko dădu din cap în semn că înţelege şi nu-l va uita. Înţelese această privire şi această mişcare şi Lichtenstein şi chiar dacă şi în pieptul lui bătea o inimă bărbată şi neînduplecată, se înfioră o clipă din cap până-n picioare, atât de ameninţătoare şi cruntă era în clipa aceea înfăţişarea bătrânului războinic. Teutonul văzu că între el şi bătrânul cavaler, a cărui faţă n-o văzuse bine sub coif, se va da de acum înainte o luptă pe viaţă şi pe moarte, că fie şi dacă va încerca să se ascundă de el, nu va izbuti şi că, după ce i se va încheia solia, se puteau întâlni chiar la Malborg.

Între timp, castelanul intră în odaia alăturată, ca să dicteze condamnarea lui Zbyszko unui secretar priceput în ale scrisului. Unii dintre cavaleri se apropiată în timpul acestei pauze de teuton, spunându-i:

Deie Domnul ca şi tu să fii osândit cu aceeaşi măsură la Judecata de Apoi! Te bucuri să vezi sângele curgând?

Dar Lichtenstein se temea doar de Zawisza, deoarece acesta, din pricina isprăvilor lui războinice, a cunoaşterii legilor cavalereşti şi a asprimii cu care le respecta, era faimos în toată lumea. În situaţii cât se poate de complicate, când era vorba de onoarea de cavaler, veneau la el nu o dată de foarte departe şi nimeni nu cutezase niciodată să-i stea împotrivă, nu numai pentru că lupta cu el nu era cu putinţă, dar şi fiindcă era o „oglindă a virtuţii”. Un singur cuvânt de dojană sau de laudă din gura lui se răspândea de îndată printre cavalerii din Polonia, Ungaria, Cehia, Germania şi putea să-i hotărască soarta bună sau rea a cavalerului.

Aşadar, Lichtenstein se apropie de el şi vrând parcă să-şi întemeieze înverşunarea, zise:

Numai marele maestru şi sfatul său ar mai putea să se îndure de el, eu n-am dreptul.

Marele vostru maestru n-are nimic de-a face cu legile noastre, nu el poate să se arate îndurător aici, şi numai regele nostru, răspunse Zawisza.

Eu, însă, ca sol, am fost nevoit să cer pedepsirea vinovatului.

Ai fost mai întâi cavaler şi abia după aceea solul Ordinului, Lichtenstein.

Socoteşti deci că am greşit?

Cunoşti legile noastre cavalereşti şi ştii că două animale au fost îndemnate să urmeze un cavaler: un leu şi un miel. Tu pe care l-ai urmat acum?

Nu eşti tu judecătorul meu.

M-ai întrebat dacă ai greşit şi după câte gândesc, ţi-am răspuns.

Nu mi-ai răspuns prea bine, pentru că nu pot suporta una ca asta.

Te îneci cu răutatea ta, nu cu a mea.

Cristos va ţine socoteala că m-am gândit mai mult la faima Ordinului, decât la lauda mea.

El ne va judeca pe toţi.

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea castelanului şi a secretarului. Acum, se ştia că sentinţa nu va fi favorabilă, totuşi se aşternu o tăcere adâncă. Castelanul îşi ocupă locul de masă şi luând crucifixul în mână, îi porunci lui Zbyszko să îngenuncheze.

Secretarul începu să citească sentinţa pe latineşte. Nici Zbyszko, nici cavalerii de faţă nu-l înţelegeau, cu toate acestea, pricepură cu toţii că este condamnarea la moarte. După ce se sfârşi citirea, Zbyszko se lovi de câteva ori cu pumnul în piept, repetând: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”.

După aceea, se ridică şi se aruncă în braţele lui Maćko, care începu să-i sărute în tăcere capul şi ochii.

Dar în seara aceleiaşi zile, un crainic anunţă prin sunetul trâmbiţelor cavalerii, oaspeţii şi orăşenii în cele patru colţuri ale pieţei că nobilul Zbyszko de Bogdaniec este osândit de judecata castelanului la tăierea capului cu paloşul.

Maćko, însă, obţinu ca execuţia să nu aibă loc imediat, ceea ce izbuti nu prea greu, fiindcă oamenilor de atunci, cărora le plăcea să-şi împartă cu grijă avutul, li se lăsa de obicei destul timp să negocieze cu familia şi să se împace cu Dumnezeu. Nici măcar Lichtenstein nu stărui să se împlinească osânda prea repede, înţelegând că de vreme ce măreţia înjosită a Ordinului fusese pedepsită, nu se cuvine să-l supere şi mai mult pe puternicul monarh, la care fusese trimis să ia parte la serbările date cu ocazia botezului, dar şi pentru negocieri în legătură cu ţinutul Dobrzyn. Cea mai importantă pricină era totuşi sănătatea reginei. Episcopul Wysz nici nu voia să audă de execuţie înainte de naştere, socotind cu dreptate că asemenea lucru nu poate să nu ajungă la urechile reginei, iar aceasta, odată ce va afla, va fi foarte tulburată şi s-ar putea îmbolnăvi. În acest fel, lui Zbyszko îi mai rămâneau poate chiar câteva luni de viaţă pentru ultimele dispoziţii şi despărţirea de prieteni.

Maćko îl vizita în fiecare zi şi îl mângâia cum se pricepea mai bine. Discutau cu părere de rău despre moartea inevitabilă a lui Zbyszko şi cu jale neprefăcută despre stingerea posibilă a neamului.

Altfel nu poate fi, numai să te însori, îi spuse o dată Zbyszko.

Aş prefera să găsesc vreo rudă oricât de îndepărtată, răspunse Maćko. Cum m-aş putea gândi la femei, când ţie o să-ţi taie capul? Şi chiar dacă aş fi nevoit să mă căsătoresc cu vreuna, n-am s-o fac până când nu-i voi trimite provocarea lui Lichtenstein şi nu mă voi răzbuna. Să n-ai nici o grijă!

Dumnezeu să te răsplătească. Măcar bucuria asta s-o am! Ştiam eu că n-o să-l ierţi. Cum ai să procedezi?

Când solia lui va lua sfârşit, o să fie război sau pace, înţelegi? Dacă va fi război, o să-i trimit provocarea ca înainte de bătălie să lupte cu mine.

Pe pământ bătătorit?

Pe pământ bătătorit, călare sau pe jos, dar pe viaţă şi pe moarte, nu pe robie. Iar dacă va fi pace, o să mă duc la Malborg şi o să bat cu suliţa în poartă, spunându-i trâmbiţaşului să vestească provocarea lui Lichtenstein. Până aici i-a fost!

Sigur că n-o să-ţi scape, o să-i faci faţă negreşit.

Să-i fac faţă? Lui Zawisza nu i-aş face, nici lui Paszko sau Powała; dar fără să mă laud, pot să mă lupt şi cu doi ca el. O să vadă el, mama lui de teuton! Păi, nu era mai voinic cavalerul din Frizia? Dar când l-am izbit de sus peste coif, unde mi s-a oprit baltagul? În dinţi. Sau nu-i aşa?

Zbyszko răsuflă uşurat şi spuse:

Aşa îmi va fi mai uşor să mor.

Şi începură să ofteze amândoi, după care bătrânul şlahtic îi zise cu glasul mişcat:

Tu să nu-ţi faci nici o grijă. Oasele tale nu se vor căuta unul pe altul la Judecata de apoi. Am poruncit să-ţi facă un sicriu de stejar, nici canonicii de la biserica Sfânta Maria nu le au mai bune. N-o să mori ca o zdreanţă. Şi n-am să îngădui să-ţi taie capul pe acelaşi postav cu orăşenii. Am şi vorbit cu Amylej să-mi dea o bucată nouă, atât de mare, încât să-i ajungă şi regelui să-şi facă un cojoc. O să ai parte şi de slujbă, n-ai teamă!

Zbyszko se bucură în inima lui, aşa că, luându-i mâna unchiului, repetă:

Dumnezeu să te răsplătească.

Totuşi câteodată, cu toate mângâierile, îl cuprindea un dor năprasnic, aşa că altă dată, când Maćko veni să-l viziteze, după ce se salutară, întrebă uitându-se printre zăbrelele din zid:

Ce mai este pe afară?

E senin, iar soarele pripeşte peste toată lumea de mai mare dragul.

La acestea, Zbyszko îşi încolăci grumazul cu amândouă mâinile şi plecându-şi capul pe spate, se bucură:

Ei, drăguliţă Doamne! Să ai un cal sub tine şi să goneşti pe câmpia largă. Ce rău e să mori de tânăr!

Oamenii se întâmplă să moară şi pe cal! Îl mângâie Maćko.

Da, dar câţi omoară şi ei înainte!

Şi începu să se intereseze de cavalerii pe care îi văzuse la curtea regelui: despre Zawisza, Farurej, despre Powała de Taczew, Lis de Targowisko şi despre toţi ceilalţi, ce fac, cum se veselesc şi cu ce îndeletniciri de seamă îşi petrec timpul? Ascultă cu lăcomie istorisirile lui Maćko, care-i spuse că dimineaţa, în armură, sar peste cai, trag de frânghii, cum se luptă cu paloşul şi baltagul cu ascuţiş de plumb, iar în cele din urmă, cum chefuiesc şi ce cântece ascultă. Zbyszko voia să zboare cu sufletul şi inima la ei, iar când auzi că Zawisza, numaidecât după botez, va pleca undeva departe în Ungaria de jos, la turci, nu se mai putu abţine să nu strige:

De m-ar lăsa să plec cu el! Măcar să mor luptând împotriva păgânilor.

Asta nu era cu putinţă, dar între timp, se petrecu altceva. Amândouă prinţesele de Mazowsze nu încetaseră să se gândească la Zbyszko, care le cucerise cu tinereţea şi farmecul lui. În cele din urmă, prinţesa Aleksandra Ziemowit propuse să se trimită o scrisoare marelui maestru. Într-adevăr, acesta nu putea să schimbe condamnarea hotărâtă de castelan, dar putea să ia apărarea tânărului faţă de rege. Lui Jagiełło nu i se cuvenea de bună seamă să se arate îndurător, când era vorba de atacarea unui sol, părea totuşi neîndoielnic că se va arăta astfel la rugămintea marelui maestru. Aşa că speranţa înmuguri din nou în inima celor două prinţese. Aleksandra, nutrind ea însăşi o slăbiciune faţă de poleiţii cavaleri călugări, era la rândul ei foarte preţuită de ei. Nu o dată primea de la Malborg daruri bogate şi scrisori, în care marele maestru o numea binefăcătoarea cumsecade, sfântă şi reprezentanta aleasă a Ordinului. Cuvintele ei însemnau mult şi era foarte probabil că nu aveau să fie întâmpinate cu refuz. Mai rămânea doar găsirea unui gonaci, care să se străduiască din răsputeri să ducă scrisoarea cât mai repede şi să se întoarcă la timp cu răspunsul. Auzind acestea, bătrânul Maćko luă asupră-şi această însărcinare.

Rugat, castelanul hotărî termenul până la care avea să amâne împlinirea sentinţei. Însufleţit de speranţă, Maćko se pregăti de drum în aceeaşi zi, apoi se duse la Zbyszko să-i spună vestea bună.

În prima clipă, Zbyszko sări în sus de bucurie, ca şi când i s-ar fi deschis porţile temniţei. Totuşi după aceea, căzu pe gânduri, se posomorî şi zise:

Cine a mai obţinut ceva bun de la teutoni? Lichtenstein putea să-i ceară şi el îndurare suveranului, căci ar fi avut şi el de câştigat, fiindcă ar fi scăpat de răzbunare, dar de ce nu se învoise s-o facă.

El s-a înfuriat pentru că n-am vrut să-i cerem iertare pe drumul de la Tyniec. Oamenii nu-l vorbesc de rău pe marele maestru Kondrat. Oricum, nu mai ai nimic de pierdut.

Asta e sigur, încuviinţă Zbyszko, dar să nu faci plecăciuni prea adânci acolo.

De ce trebuie să fac plecăciuni? Voi duce scrisoarea prinţesei Aleksandra şi atât.

Dacă eşti atât de bun, să te ajute Dumnezeu.

Deodată, se uită cu luare-aminte la unchiul său şi adăugă:

Dar dacă regele mă va ierta, Lichtenstein va fi al meu. Să ţii minte.

Încă nu eşti sigur de capul tău, aşa că nu mai provoca pe nimeni. Ai destule jurăminte prosteşti, răbufni bătrânul furios.

După care căzură unul în braţele celuilalt, apoi Zbyszko rămase singur. Speranţa şi îndoiala îi stăpâneau cu schimbul sufletul, iar când se lăsă noaptea şi odată cu ea veni furtuna, pe cer, fereastra zăbrelită începu să strălucească în lumina ameninţătoare a fulgerelor, iar zidurile să se cutremure de tunete. În cele din urmă, vântoasa pătrunse şuierând în turn şi stinse opaiţul de lângă pat; cufundat în întuneric, Zbyszko îşi pierdu iarăşi curajul şi toată noaptea nu puse geană pe geană.

„Acum n-o să mai scap de moarte, se gândi, nu mai am nici un ajutor.”

Cu toate acestea, a doua zi veni în vizită la el vrednica prinţesă Anna Danuta, aducând-o şi pe Danusia cu lăuta la brâu. Zbyszko le căzu în genunchi pe rând, apoi, deşi era îngrijorat după noaptea nedormită, în îndoială şi nesiguranţă, nu-şi uitase într-atâta îndatoririle cavalereşti, încât să nu-şi arate uimirea faţă de frumuseţea ei.

Dar prinţesa îşi ridică spre el ochii plini de tristeţe şi-i spuse:

Nu te mai mira atâta de ea, pentru că, dacă Maćko nu va aduce o veste bună sau nu se mai întoarce, bietul de tine, ai să te minunezi de alte lucruri mai bune în cer.

După care lacrimile îi şiroiră pe obraji, gândindu-se la soarta nesigură a micului cavaler, iar Danusia îi urmă pilda de îndată. Zbyszko se aplecă iarăşi la picioarele lor, fiindcă şi inima lui se topi ca ceara la căldura acestor hohote de plâns. Nu ţinea la Danusia, cum ţine un bărbat la femeia lui, simţea totuşi că o iubeşte din tot sufletul şi la vederea ei îi creştea ceva în piept, de parcă era alt om, mai puţin aspru, mai liniştit, mai puţin ahtiat după război şi mai însetat de iubire. Îl cuprinse o jale adâncă, deoarece trebuia s-o părăsească şi nu va mai putea să-şi respecte jurământul.

Biată copilă, n-o să-ţi mai pot aduce la picioare penele de păun, i se plânse. Dar dacă voi ajunge în faţa lui Dumnezeu, o să-i spun aşa: „Doamne, iartă-mi păcatele, iar tot ce-i bun pe pământ, să nu i-l dai decât jupâniţei Jurandówna de Spychów”.

Nu v-aţi cunoscut prea de mult, îl linişti prinţesa. Să vă ajute Dumnezeu să nu fie în zadar.

Zbyszko începu să-şi aducă aminte tot ce se întâmplase în hanul de la Tyniec şi se înduioşă cu totul. La sfârşit, începu s-o roage pe Danusia să-i readucă aminte cântecul pe care-l cântase atunci când a prins-o în braţe, ca să nu cadă de pe laviţă şi a dus-o la prinţesă.

Prin urmare, Danusia, deşi nu-i ardea de cântat, îşi înălţă căpşorul spre bolta temniţei şi închizându-şi ochişorii ca o păsăruică, începu:

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu Să mă pierd în zare.

Aş mai sta şi eu Pe-un ram din Silezi'

Jasiek, dragul meu.

Dar deodată, de sub pleoapele strânse, începură să-i curgă lacrimile şi nu mai putu să cânte. Iar Zbyszko o luă în braţe ca atunci, în hanul de la Tyniec, şi porni să se preumble prin încăpere, repetând cu înflăcărare:

N-am căutat femeia în tine. Să mă scape Dumnezeu, să mai creşti şi. Dacă părinţii ne vor îngădui, ne-am împreuna vieţile, jupâniţă! Ehei!

Încolăcindu-i gâtul cu braţele, Danusia îşi ascunse faţa pe umărul lui, în vreme ce în el creştea o jale tot mai mare care, izvorând din adâncul firii libere de slav, se preschimba în acest suflet simplu aproape într-un cântec:

Dragă, eu te-aş lua Şi te-aş legăna!