Capitolul IX.

A doua zi, Jurând nu-l evită câtuşi de puţin pe Zbyszko şi nici nu-l împiedică să-şi îndeplinească în timpul drumului îndatoririle faţă de Danusia ca un cavaler ce se afla. Dimpotrivă, Zbyszko, deşi cu inima strânsă, băgă de seamă că mohorâtul stăpân de la Spychów îl priveşte cu bunăvoinţă şi cu părere de rău parcă pentru că fusese nevoit să-i dea un răspuns atât de crud. De aceea, tânărul încercă nu o dată să se apropie de el şi să înceapă vorba. După plecarea de la Cracovia, în timpul călătoriei, se iviră destule prilejuri potrivite, deoarece amândoi o însoţeau călare pe prinţesă. Jurând, de obicei tăcut, vorbea cu plăcere, dar atunci când Zbyszko voia să afle ceva despre piedicile care-l despărţeau de Danusia, discuţia se întrerupea deodată şi faţa lui Jurând se întuneca. Zbyszko, gândind că prinţesa ştie mai multe, se apropie la un moment dat şi se strădui să afle ceva de la ea, dar fără nici un rezultat.

Trebuie să fie o mare taină, îi spuse. Mi-a mărturisit chiar Jurând, dar m-a rugat totodată să nu-l întreb mai multe. Fără doar şi poate este legat prin vreun jurământ, cum se obişnuieşte printre oameni. Cred totuşi că Dumnezeu ne va ajuta şi cu timpul va ieşi totul la iveală.

Fără Danuśka pe lume, m-aş simţi ca un câine în lanţ sau ca un urs în groapă, răspunse Zbyszko. Nu tu bucurie, nu tu mângâiere. N-aş avea parte de nimic, numai de necazuri. Aş pleca la Tawana cu prinţul Witold, să mă ucidă tătarii acolo. Dar mai întâi trebuie să-l duc pe unchiul acasă şi abia după aceea să retez penele de păun de la coifurile nemţilor, aşa cum am jurat. E cu putinţă ca în acest timp să-mi vină vreunul de hac; mai bine aşa decât să văd că mi-o ia altul pe Danusia.

Prinţesa îşi ridică spre el ochii albaştri, buni şi îl întrebă mirată:

Păi tu ai îngădui una ca asta?

Eu? Cât mai am o picătură de sânge în vene, aşa ceva nu se va întâmpla! Doar dacă mi s-ar usca mâna şi nu va mai putea ţine baltagul!

Ei vezi?

Aşa-i, dar cum s-o iau împotriva voinţei părinteşti?

La acestea, prinţesa murmură parcă pentru sine:

Dumnezeule atotputernic, se mai întâmplă câteodată şi aşa.

Apoi către Zbyszko:

Oare voia Domnului nu-i mai puternică decât cea părintească? Jurând a recunoscut şi el că dacă „Dumnezeu va voi, va fi a lui”.

Aşa mi-a spus şi mie! Exclamă Zbyszko. „Dacă asta va fi voinţa lui Dumnezeu, va fi a ta.”

Păi vezi?

Milostivă stăpână, afară de bunăvoinţa Luminăţiei Tale, asta-mi e singura mângâiere.

Bunăvoinţa mea o ai, iar Danuśka se va ţine de cuvânt. Chiar ieri i-am zis: Danuśka, o să-i păstrezi credinţă lui Zbyszko? Iar ea mi-a răspuns: „Voi fi a lui Zbyszko sau a nimănui!” E încă o copilă, dar când promite ceva, se ţine de cuvânt, doar e fiică de şlahtic, nu o necioplită. Şi mama ei era la fel.

Să dea Dumnezeu! Se bucură Zbyszko.

Ai grijă, însă, ca şi tu să-ţi respecţi jurământul, căci sunt nu puţini bărbaţi uşuratici: făgăduiesc dragoste veşnică şi numaidecât se duc la alta, de nu-i ţii nici legaţi! Ştiu că vorbesc cu dreptate!

Iisus să mă pedepsească înainte de a păcătui! Se împotrivi cu înflăcărare Zbyszko.

Ai grijă să nu uiţi. Iar după ce-l conduci acasă pe unchiul tău, să vii la curtea noastră. O să ai prilejul să capeţi pintenii de cavaler, apoi o să vedem ce-o mai vrea şi Dumnezeu. Între timp, Danuśka o să mai crească şi va simţi voinţa Domnului, fiindcă acum ţine într-adevăr grozav la tine, nu pot să spun că nu-i aşa, dar nu ca o fată împlinită. S-ar putea ca şi Jurând să încline în sufletul lui spre tine, pentru că, după socoteala mea, şi el s-ar bucura. O să te duci la Spychów şi vei avea prilejul să-i fii cumva de folos, şi să-i câştigi inima.

Milostivă prinţesă, tocmai asta mă gândeam să fac, dar cu îngăduinţa Luminăţiei Tale, îmi va fi mai uşor.

Discuţia cu prinţesa îi dădu mult curaj lui Zbyszko. În acest timp, la primul popas, bătrânul Maćko se simţi atât de rău, încât fu nevoit să rămână şi să aştepte până când îşi va recăpăta puterile ca să poată călători mai departe. Milostiva prinţesă Anna Danuta îi lăsă toate ierburile şi leacurile pe care le avea la ea, întrucât trebuia să-şi continue călătoria, astfel că cei doi cavaleri de Bogdaniec fură siliţi să se despartă de suita mazoviană. Zbyszko se prăpăstui cât era de lung mai întâi la picioarele prinţesei, apoi înaintea Danusiei, îi jură încă o dată că-şi va respecta legământul de cavaler, promise că va veni cât va putea de repede la Ciechanów sau la Varşovia, şi în cele din urmă o luă în braţele-i puternice şi ridicând-o, începu să repete cu glasul tremurător:

Să nu mă uiţi, floricica mea dragă, să nu mă uiţi, peştişorul meu auriu!

Iar Danusia, încolăcindu-i gâtul cu braţele, cum face o soră mai mică atunci când îşi îmbrăţişează fratele iubit, îşi lipi năsucul cârn de obrazul lui şi plânse cu lacrimi amare repetând:

Nu vreau să merg la Ciechanów fără Zbyszko, nu vreau să mă duc acolo!

Jurând îi văzu lacrimile, dar nu izbucni cu mânie. Din contră, el însuşi se despărţi cu bunăvoinţă de tânăr, iar când urcă în şa, se întoarse încă o dată spre el şi-i spuse:

Rămâi cu Dumnezeu şi să nu-mi porţi pică.

Cum să-ţi port, când Domnia Ta eşti tatăl Danusiei? Îi răspunse Zbyszko din toată inima.

Şi se aplecă la scara lui, iar Jurând îi strânse mâna cu putere şi-i ură:

Dumnezeu să te ajute în toate! Înţelegi?

Şi plecă. Cu toate acestea, Zbyszko îşi dădu seama de bunăvoinţa din cuvintele lui din urmă şi revenind la căruţa în care zăcea Maćko, îi spuse:

Unchiule, cred că şi el vrea, dar îl împiedică ceva. Domnia Ta ai fost la Spychów şi ai mintea ageră, aşa că străduieşte-te să afli ce este.

Maćko, însă, era prea bolnav. Fierbinţeala care-l cuprinsese de dimineaţă crescuse către seară atât de mult, încât începu să-şi piardă cunoştinţa, aşa că în loc să-i răspundă lui Zbyszko, se uită parcă uimit la el, apoi îl întrebă:

Unde bat clopotele?

Zbyszko se sperie, deoarece îi trecu prin minte că, de vreme ce bolnavul aude clopotele bătând, se apropie moartea de el. Se mai gândi că bătrânul poate să moară fără preot, fără să se spovedească şi să ajungă în acest fel dacă nu de-a dreptul în iad, cel puţin în purgatoriu, aşa că hotărî să-şi continue drumul ca să ajungă mai repede la vreo parohie, unde Maćko ar putea primi sfânta împărtăşanie.

În acest scop, merseră toată noaptea. Zbyszko urcă în căruţa cu fân, în care zăcea bătrânul, şi-l veghe până se făcu ziuă. Din când în când, îi dădea să bea din vinul dăruit pentru drum de neguţătorul Amylej, şi Maćko, însetat, sorbea cu lăcomie, fiindcă-i făcea bine. După a doua stacană, îşi recăpătă chiar cunoştinţa, iar după a treia, adormi atât de adânc, că Zbyszko se apleca uneori asupra lui să se convingă că nu murise.

Şi la acest gând, îl cuprindea o jale nemărginită. Până când nu fusese întemniţat la Cracovia, nu-şi dăduse seama prea bine cât de mult îl iubeşte pe acest unchi, care-i fusese şi tată şi mamă în viaţă. Acum, însă, ştia prea bine şi simţea totodată că după moartea lui, va rămâne grozav de singur pe lume, fără rude, fără abatele căruia îi lăsase zălog Bogdaniec, fără prieteni şi fără ajutorul nimănui. În acelaşi timp, cugetă că Maćko, dacă va muri, va fi tot din cauza nemţilor, de mâna cărora el însuşi era cât pe ce să-şi piardă capul, aceiaşi din pricina cărora pieriseră părinţii lui şi mama Danusiei, precum şi mulţi, mulţi alţi oameni nevinovaţi pe care-i cunoştea sau despre care auzise de la prieteni, şi mai că se minună. „O, Doamne, îşi spuse, în tot regatul acesta nu există nici un singur om care să nu fi cunoscut nedreptatea din partea lor şi care să nu-şi dorească să se răzbune!” Aici, îşi aduse aminte de nemţii cu care luptase la Wilno, şi se gândi că nici tătarii nu se războiesc mai crâncen ca acest popor decât care altul mai crud nu se află pe lume.

Zorile îi întrerupseră gândurile. Se lumina de ziuă, dar era răcoare. Se pare că Maćko se simţea mai bine, pentru că răsufla egal şi mai liniştit. Se trezi abia când soarele începea să pripească de-a binelea, deschise ochii şi îngăimă:

Mi-e mai uşor, dar unde ne aflăm?

Ajungem la Olkusz. Ştii, Domnia Ta. Unde se scoate argintul din pământ şi se plătesc dările la vistierie.

De ce n-avem şi noi bogăţia din pământ? Am putea să refacem Bogdaniec!

Se vede că îţi este mai bine, răspunse Zbyszko râzând. Ehei, ne-ar ajunge şi pentru un castel de zid! O să poposim la casa parohială, fiindcă acolo vom primi găzduire şi Domnia Ta vei putea să te spovedeşti. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu, dar tot e mai bine să ai conştiinţa împăcată.

Eu sunt un om cu păcate, aşa că o să mă pocăiesc bucuros, răspunse Maćko. Azi-noapte, am visat că diavolii îmi jupuiau pielea de pe picioare. Şi vorbeau nemţeşte între ei. A dat Dumnezeu şi mi-a mai trecut fierbinţeala. Dar tu ai dormit vreun pic?

Cum puteam să dorm, dacă te-am vegheat?

Atunci, culcă-te şi tu puţin. O să te trezesc când ajungem.

Nu-mi arde mie de somn!

Păi ce nu te lasă să dormi?

Zbyszko se uită la unchiul lui cu o privire copilărească.

Ce altceva, dacă nu dragostea? Mai că mi se opreşte răsuflarea de atâta oftat, dar o să urc puţin pe cal şi o să-mi treacă.

Şi coborând din căruţă, încălecă pe calul pe care robul turc dăruit de Zawisza i-l aduse îndată. În acest timp, Maćko îşi duse mâna la şold de durere, dar se pare că se gândea la altceva, nu la boala lui, deoarece clătină din cap, ţâţâi din buze şi în cele din urmă zise:

Stau şi nu-mi pot reveni din uimire cum de te-ai îndrăgostit astfel, că nici tatăl tău şi nici eu n-am fost aşa.

În loc să-i răspundă, Zbyszko se îndreptă brusc în şa, îşi puse mâna în şold, îşi înălţă capul şi se porni să cânte cu toată puterea:

Noaptea toat-am plâns, am plâns toată ziua, Unde eşti drăguţă, prea frumoasă fată!

Nimic nu m-ajută, fără tine dragă, De n-am să-ţi văd ochii, gura ca o fragă.

Hei!

Şi acest „hei!” se rostogoli prin pădure, izbindu-se de trunchiurile copacilor de lângă drum, în sfârşit, răsună ca un ecou îndepărtat şi se stinse în desişuri.

Maćko îşi pipăi din nou şoldul străpuns de săgeţile nemţeşti şi murmură gemând încet:

Odinioară, oamenii aveau mai multă minte, pricepi?

Totuşi, curând se adânci în gânduri, amintindu-şi parcă vremurile de altădată, şi adăugă:

Deşi câte unul era şi pe atunci tot prostănac.

Dar, în acest timp, tocmai ieşiră din pădure şi zăriră colibele minerilor, iar mai departe zidurile crenelate ale fortăreţei de la Olkusz, ridicate de regele Kazimierz, şi turnurile parohiei construite de Władysław Łokietek.