Capitolul VIII.

Prinţesa Anna nu se miră prea mult de venirea lui Jurând de Spychów, deoarece se întâmpla de multe ori ca acesta, printre hărţuiri, atacuri şi lupte cu cavalerii nemţi din vecinătate, să fie învins de dorul de Danusia. Atunci, apărea pe neaşteptate fie la Varşovia, fie la Ciechanów sau oriunde se afla curtea prinţului Janusz. La vederea copilei răbufnea întotdeauna în hohote de plâns. Pentru că Danusia, cu trecerea anilor, semăna atât de mult cu mama ei, că de fiecare dată avea impresia că-şi vede soţia răposată, aşa cum o cunoscuse odinioară lângă prinţesa Anna la Varşovia. Uneori, oamenii credeau că, de atâta jale, inima-i de fier, robită numai răzbunării, va plesni de durere. Prinţesa îl îndemnase şi ea nu o dată să părăsească Spychów şi să rămână la curte alături de Danusia.

Însuşi prinţul, preţuindu-i bărbăţia şi însemnătatea şi vrând totodată să evite necazurile la care-l expuneau încăierările de la hotar, îi oferise dregătoria de spătar. Dar totul fusese în zadar. Tocmai vederea Danusiei îi sfâşia rana veche. După câteva zile, îşi pierdea pofta de mâncare, somnul şi nu mai vorbea cu nimeni. Se vede că inima i se răzvrătea din nou, apoi dispărea de la curte şi se întorcea în mlaştinile lui de la Spychów să-şi înece jalea şi mânia în sânge. Oamenii îşi spuneau atunci: „Vai de nemţi, nu sunt nici ei nişte oi, dar şi-au găsit lupul în Jurând”. Într-adevăr, de la o vreme, începeau să se răspândească zvonuri ba despre oaspeţii voluntari prinşi care se îndreptau spre cavalerii teutoni pe drumul de hotar, ba despre târgurile incendiate, ba despre ţăranii luaţi cu anasâna sau despre încăierările pe viaţă şi pe moarte din care fiorosul Jurând ieşea întotdeauna învingător. Pe lângă firea hrăpăreaţă a mazurienilor şi a cavalerilor nemţi, care stăpâneau pământurile şi aşezările încredinţate de teutonii din vecinătatea Mazowiei, până şi pe timp de pace deplină între principii mazovieni şi Ordin, la graniţă, vânzoleala luptelor nu înceta niciodată. Chiar şi atunci când se duceau să taie lemne din pădure sau să strângă recolta, locuitorii îşi luau cu ei arbaletele şi suliţele. Oamenii nu erau siguri nici de ziua de mâine, trăind cu inimile încrâncenate şi pregătiţi mereu de luptă. Nimeni nu se mulţumea doar să se apere, fiecare plătind jaful cu jaf, incendiul cu incendiu şi atacurile cu atacuri. Se întâmpla astfel ca nu o dată, când nemţii se furişau tăcuţi pe marginea pădurii să dea foc la vreun târg, să ia ţărani sau vite cu japca; mazurienii, în acelaşi timp, făceau şi ei la fel. Nu de puţine ori se întâlneau unii cu alţii şi se încleştau de moarte, cu toate că uneori numai căpeteniile se provocau la luptă, după care învingătorul lua în stăpânire ceata celui învins. Prin urmare, când la curtea de la Varşovia veneau plângeri împotriva lui Jurând, prinţul răspundea cu jalbele împotriva încălcărilor făcute prin alte părţi de cavalerii nemţi. Astfel, în vreme ce amândouă părţile cereau dreptate, dar niciuna nu voia şi nu putea s-o facă, toate rapturile, incendiile şi atacurile rămâneau nepedepsite.

În acest fel, trăind în întăritura sa de la Spychów, în mijlocul mlaştinilor năpădite de păpuriş, şi arzând de dorinţa neostoită de a se răzbuna, Jurând devenise o povară atât de grea pentru vecinii săi de hotar, încât în cele din urmă, spaima ajunse să le întreacă ura. Câmpurile din apropierea întăriturii se pârlogiseră, pădurile erau pline de hamei sălbatic şi aluniş, iar luncile de stuf. Adesea, câte un cavaler neamţ, obişnuit în ţara lui cu legea pumnului, încerca să se aşeze nu prea departe de Spychów, dar după un timp, prefera să-şi părăsească pământul, turmele şi ţăranii decât să trăiască în vecinătatea neînduplecatului războinic. De asemenea, teutonii se înţeleseseră de câteva ori să năvălească împreună asupra Spychówului, dar fiecare încercare se sfârşise cu o înfrângere. Încercaseră şi altfel. O dată, aduseseră un cavaler de pe Main, vestit pentru asprimea şi puterea lui, care învinsese în toate luptele, ca să-l provoace la duel pe Jurând. Dar când se aflaseră în arenă, curajul neamţului pierise ca prin farmec la vederea înfricoşătorului mazurian şi întorsese calul să fugă, însă Jurând îi străpunsese spatele neacoperit cu suliţa, lipsindu-l astfel de onoare şi lumina zilei. De atunci, nemţii fuseseră şi mai îngroziţi şi orice teuton care vedea fie şi de departe fumurile de la Spychów, îşi făcea semnul crucii şi se ruga de ocrotitorul său din ceruri, întrucât se înstăpânise părerea că Jurând îşi vânduse sufletul puterilor necurate, ca să se răzbune.

Despre Spychów se povesteau tot felul de lucruri înspăimântătoare; cum că prin mlaştinile lipicioase, printre ochiurile de apă acoperite cu lintişoară şi troscot, se ajungea la aşezare pe un drumeag atât de îngust, încât nu încăpeau pe el nici doi bărbaţi călare unul lângă celălalt; că pe amândouă părţile lui se rostogoleau schelete de nemţi, iar noaptea se preumblau pe picioare de păianjeni capetele înecaţilor gemând, urlând şi trăgând în adânc oamenii împreună cu caii. Se spunea că palisada întăriturii era împodobită cu tigve omeneşti. În toate acestea, era adevărat doar că în pivniţele zăbrelite, săpate sub zidurile de la Spychów, gemeau întotdeauna mai mulţi prinşi şi că numele lui Jurând era mai înfricoşător decât zvonurile despre schelete şi înecaţi.

Zbyszko, aflând de venirea lui, porni în grabă spre el, dar pentru că era tatăl Danusiei, nu se simţea în largul lui. Că şi-o alesese pe Danuśka stăpână a gândurilor şi-i jurase credinţă nu putea să-l împiedice nimeni, dar după aceea, prinţesa îi logodise. Ce va spune Jurând? Va accepta sau nu? Şi ce se va întâmpla dacă tatăl ei va striga mânios că nu va fi niciodată de acord? Aceste întrebări îi apăsară tot drumul sufletul lui Zbyszko, fiindcă la Danusia ţinea mai mult decât la orice pe lume. Îi mai dădea curaj doar gândul că Jurând nu-i va socoti atacarea lui Lichtenstein drept o jignire, ci ca pe un merit, pentru că el nu voise decât să răzbuna moartea mamei Danusiei, faptă pentru care fusese cât pe ce să-şi piardă capul.

Între timp, începu să-l cerceteze pe curteanul care venise să-l ia de la Amylej:

Unde mă duci, Domnia Ta, la castel?

Păi la castel, acolo se află şi Jurând împreună cu suita prinţesei.

Spune-mi şi mie ce fel de om este? Ca să ştiu cum să vorbesc cu el.

Hm, ce să zic? Este altfel decât oamenii ceilalţi. Lumea vorbeşte că mai demult era un om vesel, până când i s-a stricat sângele la ficat.

E deştept?

Mai degrabă viclean, fiindcă ia de la alţii, dar el nu dă nimic. Ehei, are un singur ochi – pe celălalt i l-au scos nemţii cu o săgeată din arbaletă – dar şi aşa te pătrunde până în adâncuri. Cu el nu se pune nimeni în poară. Dar pe prinţesă, stăpâna noastră, o iubeşte, fiindcă a luat-o de soţie pe o curteancă de-a ei, iar acum fata lui creşte la noi.

Zbyszko răsuflă adânc.

Atunci, spune-mi dacă se arată împotriva dorinţei prinţesei?

Ştiu eu ce-ai vrea Domnia Ta să afli, şi o să-ţi spun ce-am auzit. Prinţesa a vorbit cu el despre logodnă, pentru că nu era frumos să nu-i spună, dar ce-a zis el, nu se ştie.

Tot discutând de una şi de alta, ajunseră la poarta castelului. Căpetenia arcaşilor regali, aceeaşi care-l condusese mai înainte la moarte, acum îi făcu un semn prietenesc din cap, aşa că trecând de strajă, ajunseră în curte, apoi intrară în clădirea din dreapta pe care o ocupa prinţesa.

Curteanul, întâlnind la intrare un copil de casă, îl întrebă:

Unde-i Jurând de Spychów?

În odaia strâmbă, cu fiica lui.

Asta-i acolo, spuse curteanul arătând o uşă.

Zbyszko se închină şi dând la o parte draperia de la uşa deschisă, intră cu inima strânsă. Dar la început, nu-i observă pe Jurând şi Danusia, deoarece încăperea nu numai că era strâmbă, ci şi întunecoasă. Abia după un răstimp, zări căpşorul luminos al fetei care stătea pe genunchii tatălui. Nu-l auziseră nici ei, aşadar, când se opri lângă draperie, îşi drese glasul şi în cele din urmă rosti:

Domnul fie lăudat!

În vecii vecilor, răspunse Jurând ridicându-se în clipa aceea, Danusia se repezi spre tânărul cavaler şi luându-l de mână, începu să strige:

Zbyszko, a venit tata!

Zbyszko îi sărută mâna, după care se ridică din genunchi, se apropiară amândoi de Jurând şi zise:

Am venit să mă închin Domniei Tale; ştii cine sunt?

Şi se închină puţin, făcând o mişcare cu mâna, de parcă voia să-i îmbrăţişeze picioarele. Dar părintele Danusiei îl luă de mână, îl întoarse spre lumină şi începu să-l privească în tăcere.

Zbyszko se mai liniştise puţin, aşa că, înălţându-şi ochii spre Jurând, văzu înaintea lui un bărbat de statură uriaşă, cu părul cânepiu şi mustăţile la fel, cu nasul încovoiat şi un ochi de culoarea fierului. I se păru că privirea aceea încerca să-l străpungă dintr-o parte în alta, astfel că se simţi iarăşi încurcat; în cele din urmă, neştiind ce trebuie să spună, dar vrând neapărat să spună ceva, ca să întrerupă tăcerea apăsătoare, întrebă:

Domnia Ta eşti Jurând de Spychów, tatăl Danusiei?

Celălalt îi arătă printr-o mişcare din cap laviţa de lângă scaunul de stejar, pe care stătea el, şi îl cercetă mai departe fără o vorbă.

În cele din urmă, Zbyszko îşi pierdu răbdarea.

Domnia Ta, răbufni, nu mă simt prea bine să stau aşa ca la judecată.

Abia atunci, Jurând întrebă:

Tu ai vrut să te baţi cu Lichtenstein?

Întocmai! Răspunse Zbyszko.

În ochiul stăpânului de la Spychów fulgeră parcă o lumină ciudată şi faţa lui ameninţătoare se lumină puţin. După o clipă, se uită la Danusia şi întrebă din nou:

Şi asta din cauza ei?

Păi din cauza cui? Cred că unchiul ţi-a spus Domniei Tale că am jurat să-i pun la picioare trei panaşe retezate de pe coifurile nemţilor. Dar n-o să fie numai trei, ci atâtea câte degete am la amândouă mâinile. În acest fel, am să te ajut şi pe Domnia Ta să te răzbuni pentru moartea mamei Danusiei.

Vai lor! Încuviinţă Jurând.

Şi din nou se aşternu tăcerea. Cu toate acestea, Zbyszko, ghicind că, arătându-şi îndârjirea împotriva nemţilor se apropie de inima lui Jurând, zise:

N-am să-i iert nici pentru nedreptatea mea, deşi era cât pe ce să-mi taie capul.

Aici, se întoarse spre Danusia şi adăugă:

Ea m-a scăpat.

Ştiu, încuviinţă Jurând.

Şi nu eşti supărat?

De vreme ce i-ai jurat, slujeşte-o pentru că aşa-i obiceiul cavalerilor.

Zbyszko ezită o clipă, apoi începu să vorbească neliniştit.

Află, Domnia Ta că. Mi-a acoperit capul cu vălul ei. Toţi cavalerii şi călugărul franciscan, care stătea cu crucea lângă mine, au auzit-o când a spus: „Este al meu!” Aşa că n-o să mai fiu niciodată al nimănui până la moarte, aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Rostind aceste cuvinte, îngenunche din nou şi vrând să arate că ştie obiceiul cavaleresc, sărută cu veneraţie pantofiorii Danusiei, care stătea pe rezemătoarea scaunului, după care se ridică şi, întorcându-se către Jurând, îl întrebă:

Domnia Ta ai mai văzut una ca ea?

Jurând îşi luă deodată capul în mâinile ucigătoare de oameni şi coborându-şi pleoapele, răspunse surd:

Am văzut, dar nemţii mi-au omorât-o.

Atunci, ascultă-mă, propuse Zbyszko înflăcărat, nedreptatea şi răzbunarea Domniei Tale sunt şi ale mele. Şi dintr-ai noştri, de la Bogdaniec, cărora li s-au împotmolit caii în mocirlă, ticăloşii au ucis o mulţime cu arbaletele. N-ai să găseşti pe nimeni mai bun ca mine pentru treaba Domniei Tale. Pentru mine nu-i ceva nou! Întreabă-l şi pe unchiul meu. Suliţa şi baltagul, paloşul lung sau scurt, totuna mi-s! Ţi-a povestit unchiul despre frizienii aceia? O să-i tai pe nemţi ca pe berbeci, iar în legătură cu fiica Domniei Tale, îţi jur în genunchi că voi lupta pentru ea fie şi cu starostele iadului şi n-o s-o schimb nici pentru pământ, nici pentru vite, pentru nimic, şi de mi-ar da pe ea chiar un castel cu geamuri la ferestre, l-aş refuza şi m-aş duce după ea până la capătul lumii.

Jurând întârzie un răstimp cu capul în mâini, dar în cele din urmă, se trezi parcă din somn şi spuse cu jale copleşit de tristeţe:

Eşti pe gustul meu, copile, dar n-am să ţi-o dau, fiindcă nu-ţi este scrisă ţie, sărmana!

La auzul acestor cuvinte, Zbyszko mai că încremeni şi începu să se uite la Jurând cu ochii holbaţi, nemaiputând îngăima o vorbă.

Dar Danusia îi veni în ajutor. Zbyszko îi plăcea foarte mult, aşa cum îi plăcea să nu mai fie socotită o „gâgâlice”, ci o „băietană curajoasă”. Îi plăcuseră şi logodna, şi dulciurile pe care i le aducea zilnic micul cavaler, aşa că acum, când înţelese că vor s-o lipsească de toate acestea, alunecă repede de pe rezemătoarea scaunului şi ascunzându-şi capul pe genunchii tatălui, începu să strige:

Tăticule, tăticule, vrei să mă faci să plâng?

Se vede că Jurând o iubea mai presus de orice, fiindcă îşi puse cu blândeţe mâna pe capul bălai. Pe faţa lui, înverşunarea şi mânia fuseseră înlocuite de tristeţe.

În acest timp, Zbyszko îşi reveni şi se miră:

Cum aşa? Domnia Ta vrei să te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu?

Iar la acestea Jurând:

Dacă asta va fi voia Domnului, va fi a ta, eu îţi spun, însă, că nu voi interveni. Sigur, te-aş ajuta bucuros, dar nu se poate.

Şi spunând acestea, o luă în braţe pe Danusia şi se îndreptă spre uşă, iar când Zbyszko vru să-i aţină calea, se opri o clipă şi adăugă:

N-am să-ţi port ranchiună pentru că-ţi îndeplineşti datoria de cavaler, dar să nu mă întrebi mai mult, fiindcă nu-mi stă în putere să-ţi spun.

Şi ieşi.