Capitolul X.

Canonicul de la biserica parohială îl spovedi pe Maćko şi-i pofti să înnopteze acolo, aşa că plecară abia a doua zi de dimineaţă. Dincolo de Olkusz, cotiră spre Silezia, pe hotarul căreia aveau să meargă mereu până în Wielkopolska. Drumul ducea mai mult printr-o pădure, în care când apunea soarele se auzeau adesea, asemenea unor tunete subpământene, mugetele bourilor şi ale zimbrilor, iar noaptea luceau prin desişurile de alun ochii lupilor. O primejdie şi mai mare decât fiarele sălbatice îi ameninţa pe acest drum pe călători şi negustori din partea nemţilor sau a cavalerilor trădători din Silezia, ale căror întărituri se înălţau ici şi colo aproape de graniţă. De bună seamă, în urma războiului cu stăpânitorul din Opole, pe care-l ajutaseră împotriva regelui Władysław oştenii silezieni, cele mai multe dintre aceste întărituri fuseseră distruse de luptătorii polonezi. Cu toate acestea, mai ales după apusul soarelui, trebuia să se ferească şi să aibă armele pregătite.

Călătoriră totuşi în linişte, astfel că Zbyszko începu să se plictisească şi abia la o zi de mers până la Bogdaniec, auziră în urma lor într-o noapte sforăit şi tropot de cai.

Vin nişte călăreţi după noi, spuse Zbyszko.

Maćko, care nu dormea, privi la stele şi răspunse ca un om cu experienţă:

În curând, se revarsă zorile. Tâlharii nu atacă spre sfârşitul nopţii, pentru că până se luminează, trebuie să ajungă acasă.

Totuşi, Zbyszko opri căruţa, aşeză oamenii de-a latul drumului cu faţa spre cei care veneau, iar el ieşi înaintea lor şi aşteptă.

Într-adevăr, după o vreme, zări în mohoreală un grup de călăreţi. Unul dintre ei mergea în frunte, la câţiva paşi înaintea celorlalţi, dar se vede că nu voia să se ascundă, întrucât cânta cu voce tare. Zbyszko nu putea desluşi cuvintele, dar îi ajunseră la ureche strigăte vesele: hop! Hop! Cu care necunoscutul îşi încheia fiecare strofă.

Sunt de-ai noştri! Îşi spuse.

După care porunci:

Stai!

N-ai decât să stai tu, îi răspunse un glas pus pe glumă.

Cine sunteţi?

Dar voi cine sunteţi?

De ce năvăliţi asupra noastră?

Dar voi de ce ne aţineţi calea?

Răspunde, fiindcă arbaletele sunt armate.

Iar ale noastre. Descordate, trage!

Răspunde omeneşte, că va fi rău de tine.

Drept răspuns, Zbyszko auzi un cântec vesel:

O obidă şi-un necaz Sar în joc cu mare haz.

Hop, hop, hop!

Ce le-o mai trebui joc?

Jocu-i bun, dar n-au noroc!

Hop, hop, hop!

Tânărul rămase uimit auzind asemenea vorbe; dar cântecul încetă şi acelaşi glas întrebă:

Dar bătrânul Maćko ce mai face? Mai răsuflă?

Maćko se săltă în capul oaselor în căruţă şi exclamă:

Pentru Dumnezeu, sunt de-ai noştri!

Iar Zbyszko îşi îndemnă calul înainte:

Cine întreabă de Maćko?

Vecinul lui, Zych de Zgorzelice. De-o săptămână tot merg după voi şi întreb pe toată lumea.

Măi să fie! Unchiule! E Zych de Zgorzelice! Se bucură Zbyszko.

Şi începură să se îmbrăţişeze cu veselie, deoarece Zych era într-adevăr vecinul lor şi în afară de asta, un om bun şi iubit de toţi pentru firea-i prietenoasă.

Ei, cum o mai duci? Întrebă strângându-i mâna lui Maćko. Mai „hop!” sau nici măcar atât?

Ehei, nu mai e nici hop! Răspunse Maćko, Dar mă bucur că te văd. O, Doamne, parcă am şi ajuns la Bogdaniec!

Dar ce ai, Domnia Ta, că am auzit că te-au rănit nemţii?

Au tras în mine cu arbaleta, câinii! Mi-a rămas vârful unei săgeţi între coaste.

Teme-te de Dumnezeu! Ei şi, ai încercat să bei untură de urs?

Vezi? Interveni Zbyszko, toţi recomandă untura de urs. Când o să ajungem la Bogdaniec, o să mă duc noaptea cu toporul la un stup de albine sălbatice.

S-ar putea să aibă şi Jagienka, iar dacă nu mai are, o să trimit s-o întrebe.

Care Jagienka? Parcă pe soaţa Domniei Tale o chema Małgochna, se interesă Maćko.

Oho, care Małgochna? La Sfântul Mihail se împlineşte a treia toamnă de când Małgochna odihneşte în tarlaua preotului. Era o femeie straşnică. Dumnezeu să-i lumineze sufletul. Iar Jagienka seamănă cu ea, numai că e tânără.

După văi deal se ridică, Cum e neam aşa-i şi fiica.

Hop, hop!

Şi doar Małgochnei i-am spus: Nu te mai urca în copac la cincizeci de ani. Nu m-a ascultat şi a urcat. S-a frânt o creangă şi buf! Domniile Voastre, mai că a făcut groapă în pământ, dar după trei zile şi-a dat ultima suflare.

Dumnezeu s-o odihnească! Rosti Maćko. Îmi aduc aminte, cum de nu. Când îşi punea mâinile-n şold şi începea să ocărască, se ascundeau argaţii în fân. Dar la gospodărie n-o întrecea nimeni! Şi a căzut, sărmana, din copac? Ia te uită!

A căzut ca un con de brad iarna. Of, ce m-am mai necăjit. Ştiţi, după înmormântare m-am îmbătat atât de rău de supărare, că n-au putut să mă trezească trei zile. Credeau că am dat ortu' preotului. Şi cât am mai jelit-o pe urmă, câte lacrimi am vărsat! Dar şi Jagienka e bună de treabă. Acum, toate sunt pe umerii ei.

Abia mi-o mai aduc aminte. Când am plecat, nu era mai mare decât baltagul. Trecea pe sub cal fără să-i atingă burta cu capul. Da' e mult de atunci şi cred că a mai crescut.

La Sfânta Aguieszka a împlinit cincisprezece ani; dar nici eu n-am mai văzut-o de aproape un an de zile.

Păi, unde-ai fost, Domnia Ta? De unde te întorci?

De la război. Puteam să stau ca un rob acasă când o aveam pe Jagienka?

Maćko, deşi bolnav, când auzi de război, îşi ciuli urechile şi întrebă:

Te pomeneşti că ai fost cu prinţul Witold la Worskla?

Sigur că am fost, răspunse vesel Zych de Zgorzelice. Ehei, nu i-a dat Dumnezeu noroc şi am suferit o grea înfrângere. Mai întâi ne-au omorât caii. Că tătarii nu atacă de-a dreptul, cum fac cavalerii creştini, ci trag cu arcurile de departe. Dacă te repezi asupra lor, se împrăştie şi iarăşi trag cu arcurile. Oricum ai face, n-o nimereşti! Pentru că vedeţi, Domniile Voastre, în oastea noastră, cavalerii se lăudau fără măsură, spunând: „N-o să aplecăm suliţele, şi n-o să scoatem nici săbiile din teacă, o să-i spulberăm în goana cailor pe viermii ăştia”. Aşa se tot grozăveau, până când au început să şuiere săgeţile de s-a făcut întuneric, şi gata cu lupta. Abia am mai rămas unu' din zece. Vă vine să credeţi? Mai mult de jumătate din oştire, şaptezeci de cneji lituanieni şi ruteni au rămas pe câmpul de bătaie, iar dacă-i vorba de şlahtici şi tot felul de curteni, adică plevuşcă, fiindcă aşa se mai spune, nu i-ai fi numărat nici în două săptămâni.

Am auzit, îl întrerupe Maćko. Şi dintre cavalerii pe care vi i-am trimis în ajutor, au murit o mulţime.

Adevărat, şi chiar nouă teutoni, fiindcă şi ei au fost nevoiţi să slujească în oastea lui Witold. Iar dintr-ai noştri s-au prăpădit o grămadă. După cum ştiţi şi Domniile Voastre, dacă alţii se uită înapoi, noi n-o facem. Marele cneaz s-a încrezut mai mult în cavalerii noştri şi n-a vrut să aibă altă strajă apropiată în timpul luptei decât numai polonezi. Ha, ha! Au căzut mormane în jurul lui, dar el n-a păţit nimic. Au murit Spytko de Melsztyn şi spătarul Bernat, şi paharnicul Mikołaj, şi Prokop, şi Przecław, şi Dobrogost şi Jaśko de Lazewice, şi Pilik Mazur, şi Warsz de Michów, şi voievodul Socha, şi Jaśko de Dąbrowa, şi Pietrko de Miłostaw, şi Szczepiecki, şi Oderski, şi Tomko Łagoda. Cine poate să-i pomenească pe toţi? Am văzut câţiva atât de plini de săgeţi, încât după moarte semănau cu nişte arici, de te apuca râsul când te uitai la ei!

Aici izbucni într-adevăr în hohote, ca şi când ar fi povestit cine ştie ce întâmplare veselă, apoi începu să cânte deodată:

Ehei, ai văzut cine-i tătarul, Când te-a miruit cu parul!

Ei, şi după aceea? Îl întrebă Zbyszko.

După aceea, marele cneaz a luat-o la sănătoasa, dar şi-a recăpătat curajul în curând, cum i se întâmplă de obicei. Cu cât îl apeşi mai tare, cu atât se îndreaptă mai repede, ca o nuia de alun. Atunci, am dat fuga la Tawan, ca să apărăm vadul. Tocmai sosise din Polonia o ceată de cavaleri. Dar, nimic! Prea bine! A doua zi, a venit Edyga cu o urdie mare de tătari, dar n-a izbândit nimic. Ehei, ce mai nuntă a fost! Când vrea să treacă prin vad, noi îi dam peste bot. N-a izbutit nicidecum. Am ucis şi am prins o mulţime. Eu însumi am vânat vreo cinci, pe care-i duc la Zgorzelice. O să vedeţi la lumina zilei ce boturi de câini au.

La Cracovia, se vorbea că şi în regat vom avea parte de război.

De parcă Edyga e prost. El ştie prea bine ce cavaleri sunt la noi şi unde mai pui că cei mai vestiţi au rămas pe la casele lor, deoarece regina nu s-a bucurat că Witold a început singur războiul. Ehei, bătrânul Edyga e un om viclean! Şi-a dat seama numaidecât la Tawan că prinţul creşte în putere şi s-a dus peste nouă mări şi ţări!

Şi Domnia Ta te-ai întors acasă.

Chiar aşa. Nu mai era nimic de făcut acolo. Iar la Cracovia, am aflat că Domnia Ta ai plecat cu puţin înainte la Bogdaniec.

De aceea ştiaţi că suntem noi!

Ştiam, deoarece am întrebat de Domniile Voastre la toate popasurile.

Aici, se întoarse spre Zbyszko:

Ei, drăguliţă Doamne, erai mic când te-am văzut ultima dată, dar acum, deşi este încă întuneric, îmi dau seama că eşti un zdrahon de flăcău. Erai gata să tragi cu arbaleta! Se vede că ai fost la război.

Pe mine m-a crescut războiul de mic. Să spună unchiul dacă nu-s hârşiit cu luptele.

Nu-i nevoie să-mi mai spună unchiul tău. L-am văzut la Cracovia pe stăpânul de la Taczew care mi-a povestit despre tine. Iar dacă mazurianul acela nu vrea să-ţi dea fata, dacă aş fi în locul tău, n-aş fi atât de îndârjit, fiindcă, îmi placi. O să uiţi de cealaltă, când o s-o vezi pe Jagienka mea. E ca o floare!

A, nu-i adevărat! N-am s-o uit, de-ar fi să văd şi zece ca Jagna Domniei Tale.

Odată cu ea, o să capeţi şi Maczydoly, unde-i şi o moară. Când am plecat, păşteau pe luncă şi vreo zece iepe bune cu mânjii lor. Oho, nu te teme, Jagna n-o să ducă lipsă de peţitori!

Zbyszko vru să răspundă: „Aşa-i, dar eu n-am s-o peţesc!” însă Zych de Zgorzelice începu iarăşi să cânte:

La picioare-ţi cad îndată, Numai să mi-o dai pe fată, Doamne-ajută!

Domnia Ta nu te gândeşti decât la cântece şi veselie, observă Maćko.

Păi, ce altceva fac sufletele binecuvântate în rai?

Cântă.

Ei, vezi? Iar cele osândite plâng. Prefer să mă duc la cei ce cântă, decât la cei ce plâng. Sfântul Petru va zice şi el: „Trebuie să-l lăsăm să intre în rai, că altfel zburdalnicul o să cânte în iad, iar asta nu se cade”. Aha, uite că se face ziuă.

Într-adevăr, cerul se lumina. După un răstimp, ieşiră într-un luminiş larg, unde se vedea bine. În balta care ocupa cea mai mare parte din poiană, câţiva oameni prindeau peşte, dar la vederea oamenilor înarmaţi, aruncară năvoadele şi ieşind din apă, puseră repede mâna pe căngi şi ciomege, aşteptând ameninţători, gata de luptă.

Ne-au luat drept tâlhari, spuse Zych râzând. Hei, pescarilor! Ai cui sunteţi?

Sătenii stătură o vreme în tăcere, privind neîncrezători, dar în cele din urmă, cel mai în vârstă dintre ei, recunoscându-i pe cavaleri, răspunse:

Ai abatelui de la Tulcza.

E ruda noastră, se bucură Maćko, căreia i-am lăsat zălog Bogdaniec. Asta trebuie să fie pădurea lui, dar se pare că a cumpărat-o de curând.

O, Doamne, a cumpărat-o! Răspunse Zych. S-a bătut pentru ea cu Wilk de Brzozowa şi se vede că l-a biruit. Acum un an, trebuia să lupte cu suliţa şi cu paloşul pentru partea asta, dar nu mai ştiu cum s-a sfârşit, pentru că am plecat.

Ei, suntem rude, zise Maćko, cu noi n-o să se pună în poară, ba poate chiar că ne va înapoia o parte din zălog.

E cu putinţă. Dacă-l iei cu binele, mai pune şi de la el. Abatele este un cavaler care nu-şi pune coiful pentru prima dată. Pe deasupra, mai este şi cuvios şi îşi face datoria cu credinţă. Cred că vă aduceţi aminte. Când răcneşte la slujbă, zboară rândunelele din cuiburile de sub tavan. Ehei, aşa sporeşte slava lui Dumnezeu.

Cum să nu-mi aduc aminte! Că doar stingea de la zece paşi cu răsuflarea lumânările din altar. A venit vreodată la Bogdaniec?

Cum de nu. A venit, a aşezat cinci ţărani cu nevestele lor pe locurile despădurite. A fost şi la noi, la Zgorzelice, deoarece, cum ştiţi şi Domniile Voastre, el mi-a botezat-o pe Jagienka, la care ţine foarte mult şi o numeşte fiica lui.

Să dea Dumnezeu să vrea să-mi lase mie ţăranii, spuse Maćko.

Ei, ce înseamnă cinci ţărani pentru un om avut ca el! În sfârşit, dacă-l va ruga Jagienka, o să-i lase.

Discuţia se întrerupse un timp, întrucât peste pădurea întunecată şi jariştea trandafirie se înălţă soarele şi lumină împrejurimile. Cavalerii îl întâmpinară cu obişnuitul: „Lăudat fie numele Domnului!” după care îşi făcură semnul crucii şi rostiră rugăciunea de dimineaţă.

Zych sfârşi cel dintâi şi lovindu-se de câteva ori cu pumnul în piept, se adresă tovarăşilor lui:

Acum, vreau să mă uit bine la voi. Ehei, cât de mult v-aţi schimbat amândoi. Maćko, Domnia Ta trebuie mai întâi să te însănătoşeşti. Jagienka o să aibă grijă de toate, pentru că la Bogdaniec nu-i nici o femeie. Ştiu că vârful săgeţii ţi-a rămas între coaste. Şi nu ţi-e prea bine.

Apoi se întoarse către Zbyszko:

Acum, arată-te şi tu. O, Dumnezeule atotputernic! Când erai mic, te căţărai pe spinarea mânjilor pe la coadă, ia te uită ce mai cavaler! Ai faţa de fecioară şi umerii largi, ca un bărbat. Unul ca tine se poate lua la trântă şi cu un urs.

Ce înseamnă ursul pentru el? Interveni Maćko. Era mai tânăr decât acum, când frizianul acela i-a zis copilandru fără mustaţă, iar el s-a supărat şi i-a smuls-o, lăsându-l fără podoabă.

Ştiu, îl opri Zych. Iar pe urmă v-aţi luptat şi le-aţi luat avutul. Powała de Taczew mi-a povestit totul:

Neamţul a avut câştig L-a-ngropat fără covrig, Hop, hop!

Şi începu să-l cerceteze zâmbitor pe Zbyszko, care privea şi el curios la trupul lui Zych, lung şi subţire ca un băţ, la faţa lui cu un nas uriaş şi la ochii rotunzi, plini de veselie.

Oho! Se bucură tânărul, cu un asemenea vecin, viaţa nu va fi tristă deloc, numai să-l însănătoşească Dumnezeu pe unchiul meu.

Tot mai bine-i să ai un vecin vesel cu care nu te poţi certa, răspunse Zych. Iar acum, ascultaţi ce vreau să vă spun, ca om bun şi creştin ce mă aflu. Acasă, n-aţi mai fost de mult, aşa că n-o să găsiţi nimic la locul lui. Nu e vorba de gospodărie, fiindcă abatele şi-a făcut bine treaba. A despădurit o tarla şi i-a aşezat acolo pe ţăranii aduşi. Dar pentru că rareori trece el însuşi pe acolo, cămara este goală, iar în casă abia dacă mai afli câte o laviţă sau un braţ de paie de mazăre pentru culcuş, ori bolnavul are nevoie de îngrijire. Aşadar, ştiţi ce zic eu? Haideţi cu mine la Zgorzelice. O să staţi vreo lună, două, aşa ar pofti inima mea, iar în acest timp, Jagienka va rândui lucrurile la Bogdaniec. Lăsaţi totul în seama ei şi n-o să vă doară capul. Zbyszko se va duce să aibă grijă de treburile gospodăriei, iar pe abate o să-l chem şi pe el la Zgorzelice, ca să faceţi socotelile. De tine, Maćko, fata o să aibă grijă ca de tatăl ei, iar la caz de boală, grija unei femei e mai bună decât oricare alta. Haideţi, Domniile Voastre, faceţi după pofta inimii mele.

Toată lumea ştie că Domnia Ta eşti un om bun şi aşa ai fost întotdeauna, răspunse Maćko, dar dacă mi-e sortit să mor din cauza aşchiei care mi-a rămas sub coaste, prefer să fie la mine acasă. Pe de altă parte, acolo, omul, fie şi bolnav, mai întreabă de una, mai veghează alta şi îndreaptă câte altele. Dacă Dumnezeu va porunci să mă duc pe lumea cealaltă, n-am încotro! Fie grija mare sau mică, n-ai ce face. Iar cu lipsurile suntem învăţaţi din război. Celui care s-a obişnuit să doarmă câţiva ani pe pământul gol, îi place şi o legătură de paie de mazăre. Dar pentru inima bună a Domniei Tale, îţi sunt mulţumitor din tot sufletul, şi dacă n-am să-ţi fiu recunoscător eu, cu voia lui Dumnezeu îţi va fi Zbyszko.

Zych de Zgorzelice, de bunătatea şi bunăvoinţa căruia se dusese buhul, îşi reînnoi rugăminţile, dar Maćko nu se lăsă convins: dacă trebuie să moară, să fie în bătătura lui! Lipsind atâţia ani de la Bogdaniec, i se făcuse dor de casă, aşa că acum, când era atât de aproape, nimic nu-l mai putea opri, de-ar fi să fie şi ultimul popas. Şi aşa, mila lui Dumnezeu e mare, fiindcă i-a îngăduit să ajungă până aici.

Îşi şterse ochii de lacrimile ce i se îngrămădeau sub pleoape, privi în jur şi spuse:

Dacă aici este pădurea lui Wilk de Brzozowa, o să ajungem îndată după-amiază.

Nu mai este a lui Wilk de Brzozowa, ci a abatelui, îl îndreptă Zych.

Bolnavul prinse să zâmbească, iar după un răstimp răspunse:

Dacă este a abatelui, poate că odată va fi şi a noastră.

Ia te uită la el, adineauri vorbeai de moarte, strigă vesel Zych, iar acum vrei să trăieşti mai mult decât abatele.

Dacă nu eu, o să trăiască Zbyszko.

Vorbirea le fu întreruptă de ecourile de corn din pădure, care răsunară departe înaintea lor.

Zych îşi struni calul numaidecât şi începu să asculte.

Cred că vânează cineva prin părţile astea, îşi dădu cu părerea. Aşteptaţi.

Poate că-i abatele. Ar fi bine, dacă ne-am întâlni acum.

Tăceţi din gură!

Aici, se întoarse spre ceata lui:

Staţi pe loc!

Se opriră cu toţii. Cornul răsună mai aproape, iar după o clipă, se auzi lătratul câinilor.

Stai! Repetă Zych. Vin spre noi.

Zbyszko descălecă şi începu să strige:

Daţi-mi arbaleta, poate se năpusteşte vreun animal asupra noastră, hai, mai repede!

Şi smulgând arbaleta din mâinile unui slujitor, o rezemă de pământ, se sprijini cu mijlocul de ea, îşi îndoi spinarea ca un arc şi apucând coarda cu degetele de la amândouă mâinile, o prinse cât ai clipi din ochi în piedica de fier, după care aşeză săgeata şi se repezi înainte în pădure.

A încordat-o! A încordat-o fără manivelă! Şopti Zych uluit de puterea neobişnuită a tânărului cavaler.

Hm, e un flăcău grozav! Îi răspunse Maćko la fel de încet cu mândrie.

În acest timp, cornul şi lătratul câinilor se apropiau tot mai mult. Deodată, în partea dreaptă a pădurii se auzi un tropot greoi, trosnetul tufişurilor şi ramurilor frânte, iar pe drum se năpusti din desiş un zimbru bătrân şi bărbos cu capul uriaş în pământ, ochii sângerii şi limba scoasă, răsuflând adânc, fioros. Trecând dintr-un salt peste o groapă din marginea drumului, căzu în genunchi pe picioarele dinainte din cauza avântului, dar se ridică numaidecât şi era gata să se ascundă în tufişurile de pe partea cealaltă, când zbârnâi brusc, ameninţătoare, coarda arbaletei şi se auzi şuieratul săgeţii, apoi animalul se propti pe picioare, se răsuci, mugi îngrozitor şi se prăbuşi ca lovit de trăsnet la pământ.

Zbyszko ieşi de după un copac, încordă iarăşi arbaleta şi se apropie gata să sloboadă altă săgeată în taurul căzut care scurma pământul cu picioarele dinainte.

Dar uitându-se mai bine, se întoarse liniştit spre ceata lui şi începu să strige de departe:

L-am nimerit atât de bine, de s-a gunoit pe el!

Bată-te să te bată, se minună Zych, apropiindu-se, cu o singură săgeată!

Ei, era şi aproape, iar săgeata are zborul iute. Ia uitaţi-vă, i-a pătruns sub spată până dincolo de vârful de fier.

Cred că vânătorii trebuie să fie aproape; mai mult ca sigur că ţi-l vor lua.

N-am să le îngădui! Se împotrivi Zbyszko, l-am ucis pe drum, iar drumul nu este al nimănui.

Dar dacă vânează chiar abatele?

Ei, dacă-i abatele, n-are decât să-l ia.

În acest timp, ieşiră din pădure mai întâi câinii, vreo cincisprezece. Când văzură fiara, se aruncară asupra ei lătrând din toate puterile, se îngrămădiră deasupra şi începură să se muşte unul pe altul.

O să apară îndată şi vânătorii, zise Zych. Aha, uite-i, dar au ieşit la drum înaintea noastră şi încă nu văd animalul. Hop, hop! Veniţi încoace! Zimbrul a fost omorât!

Dar tăcu brusc, îşi duse mâna streaşină la ochi, iar după o clipă exclamă:

Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i asta? Am orbit oare ori mi se pare.

Cineva călăreşte pe un cal negru în frunte, observă Zbyszko. Dar Zych răcni deodată:

Iisuse milostiv! Păi cred că e Jagienka!

Şi începu numaidecât să strige:

Jagna! Jagna!

După care, porni înainte, dar până să-şi ia calul avânt în galop, Zbyszko avu parte de cea mai ciudată privelişte din lume. Pe un pag sprinten, venea spre el călărind bărbăteşte o fată cu arbaleta în mână şi suliţa la spate. În părul zburlit de vânt i se agăţaseră spice de hamei; avea faţa rumenă ca aurora, cămaşa desfăcută la piept, iar peste cămaşă purta un pieptăraş cu lâna deasupra.

Ajungând, îşi opri fugarul în două picioare; un răstimp pe chipul ei se răsfrânseră nedumerirea, uimirea, bucuria, în sfârşit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi urechilor începu să strige cu glasu-i subţire, încă de copilă.

Tăticuţule! Tăticul meu drag!

Şi cât ai clipi din ochi, sări din şa, iar după ce Zych descăleca şi el, i se aruncă în braţe. Un răstimp destul de lung, Zbyszko nu auzi decât plescăitul sărutărilor şi doar două cuvinte: „Tăticule! Jagna! Tăticuţule! Jagula!” repetate cu bucurie.

Cele două cete se apropiară, sosi şi Maćko în căruţă, dar ei continuau să se strângă în braţe, repetând întruna: „Tăticuţule! Jagula!” Până când, într-un târziu, când se săturară de atâtea strângeri în braţe şi sărutări, Jagienka începu să-l întrebe:

Vă întoarceţi de la război? Sunteţi sănătoşi?

De la război. De ce să nu fim sănătoşi? Dar tu? Şi băieţii mai mici? Cred că sunt sănătoşi şi ei, nu-i aşa? Că altfel n-ai umbla lela prin pădure. Ce Dumnezeu cauţi pe aici?

Păi vezi şi Domnia Ta: vânez, răspunse Jagienka râzând.

Prin pădurea altuia?

Mi-a dat voie abatele. Mi-a trimis şi flăcăi care se pricep, şi câini.

Aici, se întoarse spre slujitori:

Goniţi câinii ăia, că o să-i rupă pielea!

Apoi către Zych:

A, cât sunt de bucuroasă că te văd! La noi, toate sunt bune.

Păi ce, eu nu mă bucur? Grăi Zych. Mai dă-mi boticul o dată să te sărut!

Şi o luară iar de la capăt, iar când sfârşiră, Jagna se îngrijoră:

Până acasă, mai avem o bucată bună de drum. Am fugărit atâta fiara aia! Să tot fie vreo două mile, că ne-au ostenit şi caii. Dar ce mai zimbru, ai văzut? L-am nimerit cu trei săgeţi, dar cred că ultima l-a doborât.

Adevărat, dar nu era a ta, ci a cavalerului acesta.

Jagienka îşi dădu la o parte cu mâna părul care-i cădea peste ochi şi se uită la Zbyszko cu o privire nu prea bine-voitoare.

Ştii cine este? O întrebă Zych.

Habar n-am.

Nu e de mirare că nu l-ai recunoscut, fiindcă a crescut. Dar poate că pe bătrânul Maćko de Bogdaniec o să-l recunoşti.

O, Doamne! E Maćko de Bogdaniec! Exclamă Jagienka.

Şi apropiindu-se de căruţă, îi sărută mâna lui Maćko.

Domnia Ta eşti?

Păi eu. Stau în căruţă, pentru că m-au rănit nemţii.

Care nemţi, că ne-am războit cu tătarii? Asta o ştiu şi eu, fiindcă l-am rugat atâta pe tăicuţa să mă ia şi pe mine.

Adevărat, ne-am războit cu tătarii, dar noi n-am fost acolo, ci am luptat mai înainte în Lituania, şi eu, şi Zbyszko.

Şi unde-i Zbyszko?

Nu l-ai recunoscut nici pe Zbyszko? Observă Maćko râzând.

Ăsta-i Zbyszko? Se minună fata, uitându-se la tânărul cavaler.

Întocmai!

Întâmpină-l şi pe el ca pe un prieten, o îndemnă voios Zych.

Jagienka se întoarse repede spre Zbyszko, dar se retrase deodată şi spuse, acoperindu-şi ochii cu mâna:

Păi mi-e ruşine.

Bine, dar noi ne cunoaştem de mici! Se amestecă Zbyszko.

Aşa-i, ne cunoaştem foarte bine. Ţin minte, n-am uitat. Acum vreo opt ani, Domnia Ta ai venit la noi cu Maćko, şi răposata mamă ne-a dat nuci cu miere. Domnia Ta, când cei mai în vârstă au ieşit din încăpere, m-ai lovit cu pumnul în nas şi-ai mâncat toate alunele.

Acum n-ar mai face una ca asta! Se burzului Maćko. A fost la prinţul Witold, a fost şi la Cracovia, la castel, şi cunoaşte obiceiul de la curte.

Dar Jagienka se gândea la altceva, fiindcă se întoarse spre Zbyszko şi-l întrebă:

Domnia Ta ai omorât zimbrul?

Eu.

Hai să vedem unde s-a înfipt săgeata!

N-o s-o vedeţi, pentru că a intrat toată sub spată.

Las-o baltă, nu te mai încăpăţâna, o sfătui Zych. Am văzut cu toţii când l-a nimerit şi am văzut chiar ceva şi mai şi: a încordat arbaleta cât ai bate din palme fără să mai tragă de manivelă.

Jagienka se uită pentru a treia oară la Zbyszko, dar de astă dată cu admiraţie:

Domnia Ta ai încordat arbaleta fără manivelă? Se interesă.

Zbyszko simţi parcă neîncrederea în glasul ei, aşa că sprijini în pământ arbaleta pe care o lăsase din mână mai înainte, o încordă într-o clipită, de se auzi arcul zbârnâind, apoi, vrând să arate că a deprins obiceiul de la curte, îngenunche şi i-o oferi Jagienkăi.

Fata, însă, în loc s-o ia din mâna lui, roşi ca focul şi, neştiind ce să facă, începu să-şi strângă la gât cămaşa care i se descheiase din cauza goanei prin pădure.