Capitolul VI.

Deodată, avu loc o întâmplare faţă de care toate celelalte îşi pierdură orice însemnătate în ochii oamenilor. În seara zilei de 21 iunie, se răspândi la castel vestea despre îmbolnăvirea reginei. Medicii chemaţi rămaseră împreună cu episcopul Wysz toată noaptea în încăperea ei, iar în acest timp, de la slujitoarele de la castel se află că stăpâna era ameninţată de o naştere prematură. Castelanul de Cracovia, Jaśko de Tęczyn, repezi în aceeaşi noapte gonaci să-l caute pe regele care lipsea. A doua zi, de dimineaţă, vestea se împrăştie în oraş şi prin împrejurimi. Era într-o zi de duminică, aşa că mulţimea umpluse toate lăcaşurile sfinte, în care preoţii porunciseră slujbe pentru sănătatea reginei. Atunci încetă orice îndoială. După slujbă, cavalerii oaspeţi, care se adunaseră în aşteptarea serbărilor, şlahticii şi deputăţiile negustorilor se îndreptară către castel; breslele şi frăţiile îşi aduseră şi flamurile. De la amiază, mulţimi nenumărate înconjurară Wawelul, ţinute în ordine de arcaşii regelui, care porunceau rânduială şi tăcere. Oraşul se golise aproape cu totul şi doar pe străzile pustii se alungeau grămezi de ţărani din împrejurimi, care auziseră şi ei de boala stăpânei iubite şi se apropiau de castel. În sfârşit, la poarta principală apărură episcopul şi castelanul însoţiţi de canonicii de la catedrală, sfetnicii regelui şi cavaleri. Aceştia se împrăştiată de-a lungul zidurilor, în popor, cu feţe care prevesteau noutăţi, cu toate acestea, începură cu porunca aspră de a înceta orice strigăte, întrucât acestea puteau să-i facă rău bolnavei.

După care-i anunţară pe toţi că regina născuse o fetiţă. Vestea umplu inimile de bucurie, mai ales când aflară totodată că, deşi lehuzia era înainte de vreme, nu se întrevede nici un pericol nici pentru mamă, nici pentru copil. Mulţimea începu să se împrăştie, fiindcă sub zidurile castelului n-avea voie să strige nimeni, deşi fiecare voia să-şi arate bucuria. Aşadar, când străzile care duceau spre piaţă se umplură, răsunară dintr-odată cântecele şi strigătele de bucurie. Nu era nimeni îngrijorat că venise pe lume o fetiţă: „Ce, se spunea, a fost rău că regele Louis n-a avut băieţi şi Regatul i-a revenit Jadwigăi? Prin căsătoria ei cu Jagiełło a sporit puterea statului. Aşa va fi şi acum. Unde să mai cauţi o asemenea stăpână, cum va fi regina noastră, dacă nici măcar împăratul roman şi niciunul dintre regii ceilalţi nu au o ţară atât de mare, pământuri atât de întinse şi nici cavaleri atât de numeroşi! O să se înghesuie să-i ceară mâna cei mai puternici monarhi ai lumii, se vor închina reginei şi regelui, se vor aduna la Cracovia, iar noi, neguţătorii, vom avea mare folos, ca să nu mai vorbim că un alt stat nou, ceh ori unguresc, se va uni cu al nostru”. Astfel tăifăsuiau neguţătorii între ei, aşa că bucuria devenea generală. Se chefuia prin casele şlahticilor şi prin hanuri. Piaţa se umpluse de felinare şi torţe. Prin suburbiile Cracoviei, ţăranii dimprejur, care veneau buluc în oraş, îşi întinseseră corturile pe lângă care. Evreii se sfătuiau lângă sinagoga din cartierul Kazimierz. Până noaptea târziu, până în zori, larma nu conteni în piaţă, îndeosebi în jurul turnului primăriei şi al cântarului, ca în timpul marilor iarmaroace. Îşi împărtăşeau noutăţile unii altora; trimiteau la castel după altele şi se îmbulzeau în jurul celor care le aduceau.

Cea mai rea dintre toate era aceea că preotul Piotr botezase copila în aceeaşi noapte, ceea ce putea să însemne că mica prinţesă era foarte slabă. Orăşencele cu experienţă susţineau totuşi că sunt şi cazuri în care copii născuţi aproape morţi îşi recăpătau forţele abia după botez. Se întăreau în speranţă şi în numele ce i se dăduse fetiţei. Se zvonea că nici un Bonifaciu şi nici o Bonifacja nu poate să moară după naştere, fiindcă li s-a ursit să facă mult bine, iar în primii ani, cu atât mai puţin în primele luni de viaţă, copiii nu pot face nici rău, nici bine.

În ziua următoare, sosiră de la castel veşti rele atât despre mamă, cât şi despre copilă, care tulburară oraşul. Se adunară danii pentru sănătatea reginei şi prinţesei. Erau văzuţi cu emoţie săteni săraci oferind câte un sfert de baniţă de grâu, miei, cununi de ciuperci uscate sau coşuleţe de alune. Daruri însemnate se strângeau de la cavaleri, de la negustori, de la meşteşugari. Se împrăştiau trimişi la locurile unde aveau loc minuni. Astrologii cercetau stelele. Chiar la Cracovia au fost organizate procesiuni sărbătoreşti. Participau toate breslele şi toate frăţiile. Tot oraşul era împodobit de flamuri. Avu loc chiar o procesiune de copii, întrucât se credea că fiinţele nevinovate vor îndupleca cel mai uşor îndurarea lui Dumnezeu.

Şi astfel trecea o zi după alta în bătaia clopotelor, larma cântecelor prin biserici şi procesiuni şi slujbe. Dar când trecu o săptămâna şi regina bolnavă şi copila trăiau, curajul umplu inimile tuturor. Oamenilor li se părea un lucru neobişnuit ca Dumnezeu să cheme mai devreme la el pe stăpâna Regatului care, făcând atâta bine pentru el, ar fi trebuit să lase neterminate opera nemuritoare, apostolatul ale cărui sacrificii îl adusese în slujba creştinării ultimului popor păgân din Europa. Învăţaţii aduceau aminte câte făptuise pentru Academie, duhovnicii câte împlinise pentru slava lui Dumnezeu, oamenii politici câte pentru pacea dintre monarhii creştini, legiuitorii pentru dreptate, sărmanii pentru sărăcie şi nimănui nu-i trecea prin minte că o viaţă atât de necesară Regatului şi lumii întregi putea să fie întreruptă înainte de vreme.

În acest timp, la 13 iulie clopotele de doliu vestiră moartea copilei. Oraşul se tulbură iarăşi şi neliniştea cuprinse oamenii, iar mulţimile înconjurară din nou Wawelul, întrebând de sănătatea reginei. Dar de astă dată nimeni nu mai aducea veşti bune. Din contră, chipurile şlahticilor care intrau sau ieşeau de la castel erau şi mai posomorâte cu fiecare zi tot mai mult. Se zvonea că preotul Stanisław de Skarbimierz, maestrul ştiinţelor eliberate din Cracovia, stă mereu alături de regină, care se spovedeşte în fiecare zi. Se spunea chiar că de fiecare dată încăperea ei se umplea de lumina cerească. Unii o vedeau chiar prin ferestre, dar această privelişte le înspăimânta mai degrabă inima în semn că începe pentru ea viaţa de pe tărâmul celălalt.

Alţii nu credeau totuşi să se poată întâmpla un lucru atât de cumplit, iar aceştia se întăreau în speranţă că cerul milostiv se va mulţumi cu un singur sacrificiu. Cu toate acestea, în dimineaţa de vineri 17 iulie, în popor se răspândi vestea că regina este pe moarte. Toţi cei ce trăiau, se grăbeau spre castel. Oraşul deveni pustiu, încât rămaseră în el numai schilozii, deşi până şi mamele cu copiii veneau la poartă. Prăvăliile erau închise; nimeni nu mai pregătea mâncăruri. Încetară toate treburile, dar la Wawel înnegrea mulţimea oamenilor, neliniştită, înspăimântată, dar tăcută.

Deodată, la amiază, pe la orele treisprezece, se auzi clopotul din turnul catedralei. Nu înţeleseră dintr-odată ce înseamnă, cu toate acestea, neliniştea le ridică părul în creştetul capului. Toate capetele şi toţi ochii se îndreptară spre clopotniţă, către clopotul care se legăna tot mai tare şi al cărui geamăt jalnic începură să-l repete celelalte din oraş: la franciscani, la Sf. Treime, la Sfânta Maria, până hăt departe, cât era oraşul de lung şi de lat. În cele din urmă, înţeleseră cu toţii ce însemnau acele dangăte; sufletele oamenilor se umplură de spaimă şi de asemenea durere, de parcă limbile de bronz ale clopotelor loveau de-a dreptul în inimile tuturor celor de faţă.

Numaidecât, în turn apăru flamura neagră cu o tigvă la mijloc, sub care albeau două oase de om aşezate în formă de cruce. Atunci nu se mai îndoi nimeni. Regina îşi încredinţase sufletul lui Dumnezeu.

Lângă castel răsună mugetul şi plânsul a o sută de mii de oameni şi se amestecă mohorât cu ecourile clopotelor. Unii se prăbuşiră la pământ, alţii îşi rupseră veşmintele de pe ei ori îşi zgâriară feţele, privind la ziduri într-o încremenire mută, câte unii gemură surd sau, întinzându-şi braţele spre biserică şi încăperea reginei, implorară minunea şi mila lui Dumnezeu. Dar răsunară şi glasuri mânioase, care în înflăcărare şi disperare, ajunseră să hulească. „De ce ne-a fost luată regina noastră dragă? La ce-au slujit procesiunile noastre, rugăciunile noastre şi implorarea? Daniile de argint şi de aur au fost primite cu plăcere, dar ce folos? De primit au fost primite, dar de dat nu ni s-a dat nimic!” Alţii repetau dimpotrivă, cu ochii plini de lacrimi şi gemând: „Iisuse! Iisuse! Iisuse!” Mulţimile voiau să intre la castel, ca să privească încă o dată la faţa îndrăgită a stăpânei, dar nu li se îngădui, făgăduindu-li-se că în curând trupul i se va expune în biserică, iar atunci oricine putea s-o vadă şi să se roage lângă ea. După care, spre seară, mulţimea mohorâtă începu să se întoarcă în oraş, povestindu-şi despre ultimele clipe ale reginei, despre înmormântarea viitoare şi despre minunile care aveau să se întâmple alături de ea şi în jurul cavoului ei, minuni de care erau siguri cu toţii. Se vorbea de asemenea că regina va fi canonizată îndată după moarte, iar când unii se îndoiră că aşa ceva putea să aibă loc, lumea începu să protesteze şi să ameninţe Avignonul.

O tristeţe mohorâtă se abătu asupra oraşului, a ţării întregi, şi nu numai poporului de rând, ci tuturor li se părea că odată cu regina se stinsese şi steaua proteguitoare a Regatului. Chiar printre şlahticii din Cracovia se găseau unii care vedeau viitorul în negru. Începură să se întrebe unii pe alţii ce avea să urmeze? Dacă Jagiełło mai avea dreptul să domnească în Regat după moartea reginei, sau se va întoarce în Lituania lui şi se va mulţumi cu tronul de mare prinţ? Alţii prevedeau şi, cum s-a arătat, nu fără dreptate, că el însuşi va binevoi să plece şi atunci se vor despărţi de Coroană pământuri întinse, vor începe iarăşi încălcările dinspre Lituania şi răfuielile sângeroase ale locuitorilor neînduplecaţi din Regat. Ordinul teutonilor va spori în putere, împăratul german şi regele ungurilor de asemenea, iar Regatul, până ieri unul dintre cele mai puternice state din lume, va decădea în ruşine.

Neguţătorii, cărora li se îngăduia să meargă în ţinuturile lituane şi rutene, plătiră slujbe pioase pentru prevenirea pierderilor viitoare şi ca Jagiełło să rămână în Regat, iar în acest caz se prevestea un război apropiat cu teutonii. Se ştia că îl ţinuse în loc numai regina. Oamenii îşi aminteau acum că odinioară, revoltată de lăcomia şi înclinaţiile hrăpăreţe ale Ordinului, îi dojenise într-o viziune profetică: „Cât trăiesc eu, voi reţine braţul şi mânia dreaptă a soţului meu, dar să ţineţi minte că după moartea mea, veţi fi pedepsiţi pentru păcatele voastre!”

În trufia şi orbirea lor, ei nu se temeau de război, socotind că după moartea ei, atunci când aura sfinţeniei reginei nu va mai opri venirea voluntarilor din ţările apusene, mii de luptători se vor grăbi să le sară în ajutor din Germania, Burgundia, Franţa şi alte ţări şi mai depărtate. Dar moartea Jadwigăi era totuşi o întâmplare atât de însemnată, că trimisul teuton Lichtenstein, fără să mai aştepte sosirea regelui absent, plecă în grabă la Malborg să ducă marelui maestru şi sfatului său vestea însemnată şi întrucâtva ameninţătoare.

Solii maghiar, austriac, german şi ceh plecară şi ei fără întârziere sau repeziră olăcari la monarhii lor. Jagiełło sosi la Cracovia cuprins de o disperare adâncă. Mai întâi, le aduse la cunoştinţă şlahticilor că nu mai vrea să domnească fără regină şi va pleca la moştenirea lui din Lituania, după care, de jale, căzu într-un fel de amorţire; nu mai voia să se ocupe de nimic, nu răspundea la întrebări, iar la răstimpuri îl cuprindea mânia că o lăsase singură şi nu fusese de faţă la moartea ei, nu-şi luase adio şi nu-i ascultase ultimele cuvinte şi sfaturi. În zadar, Stanisław de Skarbimierz şi episcopul Wysz îi explicară că boala reginei venise pe neaşteptate şi că după socoteala oamenilor avea tot timpul să se întoarcă, dacă naşterea ar fi avut loc la sorocul cuvenit. Lămuririle lor, însă, nu-i aduceau nici o mângâiere şi nu-i alinau durerea. „Fără ea, nu mai sunt rege, îi răspunse episcopului, ci doar un păcătos care se căieşte, dar nu-şi poate afla liniştea.” După care îşi pironi ochii în pământ şi nimeni nu mai putu scoate nici o vorbă de la el.

În acest timp, se gândeau cu toţii numai la înmormântarea reginei. Din toate colţurile ţării începură să se adune alte mulţimi de şlahtici şi poporeni, îndeosebi săraci, care se aşteptau la câştiguri mari din pomenile împărţite la înmormântare, ce avea să dureze o lună întreagă. Trupul fără viaţă al reginei fu depus la catedrală pe un catafalc aşezat în aşa fel ca partea mai largă a sicriului, în care odihnea capul răposatei, să stea mult mai sus decât cea de jos. Fusese aşezat înadins aşa pentru ca poporul să poată vedea mai bine faţa reginei. În catedrală, slujbele urmau una după alta: lângă catafalc ardeau mii de lumânări de ceară, iar printre aceste strălucitoare raze şi flori, era întinsă Ea, liniştită, zâmbitoare, asemenea unui trandafir alb, mistic, cu mâinile încrucişate pe veşmântul azuriu. Poporul vedea în ea o sfântă, fuseseră aduşi posedaţi, schilozi, copii bolnavi, aşa că, în mijlocul lăcaşului, răsuna când strigătul vreunei mame care văzuse rumeneala îmbujorând chipul copilului, semn vestitor de sănătate, când al unui paralizat ale cărui picioare bolnave îşi recăpătau puterea. Atunci, inimile oamenilor se înfiorau, vestea despre minunea înfăptuită înconjura biserica, oraşul, castelul, îngroşând rândurile gloatei, pe care numai un miracol o mai putea vindeca.

De Zbyszko uitaseră cu toţii. În faţa unei nenorociri atât de mari, cine mai putea să-şi amintească de un copil de casă obişnuit şi de închiderea lui în temniţa de la castel. Zbyszko aflase totuşi de la paznicii lui despre boala reginei, auzea larma norodului în jurul castelului, iar când îi ajunseră la urechi plânsetele şi bătaia clopotelor, se prăbuşi în genunchi şi aducându-şi aminte de propria soartă, începu să deplângă din toată inima moartea stăpânei venerate. Avea impresia că odată cu ea se stinsese şi ceva pentru el şi odată cu dispariţia ei nu mai merita nimeni să trăiască pe lume.

Ecourile înmormântării, clopotele bisericilor, cântecele procesiunilor şi jelania mulţimii ajunseră la el săptămâni întregi.

În tot acest timp, se posomorî, îşi pierdu pofta de mâncare, de somn şi se preumblă prin temniţă ca un animal într-o cuşcă. Îl chinuia singurătatea, fiindcă erau unele zile când paznicul închisorii nu-i mai aducea mâncare, atât de preocupaţi erau cu toţii de înmormântarea reginei. După moartea ei, nu mai venise nimeni la el, nici prinţesa, nici Danusia, nici Powała de Taczew, care mai demult îi arătase atâta bunăvoinţă, nici neguţătorul Amylej, cunoscutul lui Maćko. Zbyszko se gândea cu amărăciune că dacă Maćko nu mai putea, ceilalţi uitaseră cu toţii de el. Câteodată îi trecea prin minte că poate va uita de el şi legea şi va trebui să putrezească până la moarte în această temniţă. Atunci, se ruga să moară.

În sfârşit, când se scurse o lună de la înmormântarea reginei şi intră într-a doua, începu să se îndoiască de întoarcerea lui Maćko. Întrucât Maćko îi făgăduise că va merge repede fără să-şi cruţe calul. Malborg nu se afla la capătul lumii. În douăsprezece săptămâni, putea să ajungă până acolo şi să se întoarcă, mai ales dacă se grăbea. „Dar poate că el nu se grăbeşte! Îşi spunea Zbyszko amărât, poate că şi-a găsit vreo femeie pe drum şi s-o ducă bucuros la Bogdaniec, ca să-i dăruiască urmaşi, în vreme ce eu am să aştept aici o veşnicie milostivirea lui Dumnezeu!”

În cele din urmă, pierdu şi socoteala timpului, nu mai schimbă nici o vorbă cu paznicul şi doar după pânzele de păianjeni, care acopereau tot mai groase gratia de fier de la fereastră, îşi dădea seama că afară soseşte toamna. Acum, şedea ceasuri întregi pe pat, cu coatele sprijinite pe genunchi şi degetele în părul care-i crescuse mult peste umeri şi, pe jumătate adormit, pe jumătate înţepenit, nu-şi mai înălţa capul nici chiar atunci când paznicul îl întreba ceva, aducându-i mâncarea. Până când, într-o bună zi, balamalele scârţâiră şi un glas cunoscut îl strigă din prag:

Zbyszko!

Unchiule! Se bucură Zbyszko, zvâcnind de pe pat.

Maciek îl îmbrăţişă, apoi îi luă capul bălai în mâini şi începu să-l sărute. Jalea, amărăciunea şi dorul îi umplură inima flăcăului, încât începu să plângă la pieptul unchiului său ca un copil mic.

Credeam că nu te mai întorci, rosti hohotind.

Nu mai lipsea mult, răspunse Maciek.

Abia atunci Zbyszko îşi înălţă capul şi uitându-se la el, îl întrebă:

Dar ce s-a întâmplat cu Domnia Ta?

Şi privi uimit la faţa slăbită, suptă şi palidă ca hârtia a bătrânului războinic, la trupul aplecat şi la părul încărunţit.

Ce-i cu Domnia Ta? Repetă întrebarea.

Maćko se aşeză pe pat şi un răstimp răsuflă greu.

Ce-i cu mine? Spuse în cele din urmă. Abia am trecut hotarul şi într-o pădure au tras nemţii în mine cu arbaleta. Cavalerii tâlhari! Ştii tu. Şi acum răsuflu cu greutate. Dumnezeu m-a ajutat, altminteri nu m-ai mai fi văzut acum aici.

Cine te-a scăpat?

Jurând de Spychów, îl lămuri Maćko.

Urmă o clipă de tăcere.

Ei m-au atacat pe mine, iar după o jumătate de zi, el pe ei. Abia jumătate din ei au izbutit să fugă. Pe mine m-a luat la el la Spychów şi acolo am luptat cu moartea trei săptămâni. Dumnezeu nu m-a lăsat să-mi dau duhul şi deşi nu-mi este prea bine, m-am întors totuşi.

Păi n-ai mai ajuns la Malborg?

Cu ce să mai mă duc acolo? Mi-au luat totul, până şi scrisoarea, odată cu celelalte lucruri. M-am întors s-o rog pe prinţesa Ziemowit să-mi scrie alta, dar m-am încrucişat pe drum cu ea şi nu ştiu dacă am s-o mai ajung din urmă, că şi eu sunt pe ducă.

Spunând acestea, scuipă în palmă şi întinzând-o spre Zbyszko, îi arătă sângele zicând:

Vezi?

Şi după o clipă, adăugă:

Se vede că aşa vrea Dumnezeu.

Tăcură o vreme amândoi, apăsaţi de gânduri amare, apoi Zbyszko întrebă:

Şi aşa scuipi mereu cu sânge?

Cum să nu scuip, când săgeata mi-a pătruns o jumătate de palmă între coaste. Ai scuipa şi tu la fel, nu te teme. La Jurând de Spychów m-am simţit mai bine, dar se vede că acum sunt tare ostenit, fiindcă drumu-i lung şi am călătorit cât se poate de repede.

Ei şi ce rost avea să te grăbeşti?

Voiam s-o găsesc pe prinţesa Aleksandra şi să-i cer încă o scrisoare. Iar Jurând de Spychów mi-a spus aşa: „Du-te, Domnia Ta, şi întoarce-te cu altă scrisoare la Spychów. Eu am aici câţiva nemţi în pivniţă, o să-i dau drumul la unul pe cuvânt de onoare şi va înmâna scrisoarea marelui maestru”. El ţine întotdeauna sub podea câţiva drept răzbunare pentru moartea soţiei şi-i ascultă bucuros când gem noaptea şi zăngănesc în lanţuri, pentru că e un om neînduplecat. Pricepi?

Pricep. Numai că mi se pare ciudat că ai pierdut prima scrisoare, fiindcă de vreme ce Jurând i-a prins pe atacatorii Domniei Tale, scrisoarea trebuia să se afle la ei.

Nu i-a prins pe toţi. Au scăpat vreo cinci. Aşa a fost să fie.

După aceste cuvinte, Maćko îşi drese glasul, scuipă din nou cu sânge şi icni puţin de durerea din piept.

Te-au nimerit bine, îl compătimi Zbyszko. Cum s-a întâmplat? Au tras din pădure?

Săgeţile erau atât de dese că nu se mai vedea nimic nici la un pas depărtare. Iar eu eram fără armură, deoarece neguţătorii îmi spuseseră că ţinutul este fără primejdie, şi era şi foarte cald.

Cine-i conducea pe tâlhari? Un teuton?

Nu era călugăr, dar tot neamţ era, un chelmian din Lentz, cunoscut prin jafurile şi tâlhăriile sale.

Ce s-a întâmplat cu el?

E la Jurând în lanţuri. Dar şi el are doi şlahtici mazurieni pe care vrea să-i dea în schimbul lui.

Iarăşi se aşternu tăcerea.

O, Iisuse, oftă Zbyszko într-un târziu, atunci Lichtenstein va rămâne în viaţă, ca şi tâlharul acela din Lentz, iar noi va trebui să pierim nerăzbunaţi. Mie o să-mi taie capul, iar Domnia Ta, mai mult ca sigur că n-o s-o mai duci până la iarnă.

Aşa-i! N-o mai duc nici până atunci. Măcar de-aş izbuti să te scap cumva.

Te-ai întâlnit aici cu cineva?

Am fost la castelanul de Cracovia; când am aflat că Lichtenstein a plecat, am crezut că te vor ierta.

Cum, Lichtenstein a plecat?

Imediat după moartea reginei, la Malborg. M-am dus deci la castelan, dar el mi-a spus: „N-o să-i tai capul nepotului Domniei Tale, ca să-i facă plăcere lui Lichtenstein, ci pentru că asta-i osânda, aşa că e totuna dacă Lichtenstein este sau nu este aici. Chiar dacă teutonul ar muri, asta n-ar schimba nimic, fiindcă legea înseamnă dreptate, nu este o haină pe care poţi s-o întorci pe dos. Regele poate să-şi arate mărinimia, dar altcineva nu”.

Şi unde-i regele?

După înmormântare, a plecat în Rutenia.

Atunci, n-avem ce face.

Întocmai. Castelanul mi-a mai spus: „Îmi pare rău de el, că şi prinţesa Anna se roagă pentru el, dar dacă nu pot, ce să fac.”

Dar prinţesa Anna mai este aici?

Dumnezeu s-o răsplătească! E o stăpână miloasă. Este încă aici, fiindcă fiica lui Jurând s-a îmbolnăvit, iar prinţesa ţine la ea ca la propriul copil.

O, pentru Dumnezeu! Şi Danusia s-a îmbolnăvit! Ce are?

Ştiu şi eu. Prinţesa zice că cineva i-a făcut farmece.

Asta-i Lichtenstein! Nimeni altcineva decât Lichtenstein, mama lui de câine!

Poate fi, dar ce poţi să-i faci? Nimic.

De aceea au uitat cu toţii de mine, dacă şi ea s-a îmbolnăvit.

În timp ce rostea aceste cuvinte, Zbyszko începu să se preumble cu paşi mari prin încăpere, apoi îi luă mâna unchiului, i-o sărută şi zise:

Dumnezeu să te răsplătească pentru toate, fiindcă ai să mori din pricina mea, dar de vreme ce ai fost până în Prusia, cât mai ai încă puţină putere mai fă un singur lucru pentru mine. Du-te la castelan şi roagă-l să-mi dea drumul pe cuvânt de onoare fie şi pentru douăsprezece săptămâni. După aceea, am să mă întorc şi n-au decât să-mi taie capul, pentru că nu se poate să murim fără nici o răzbunare. Află că mă voi duce la Malborg şi-l voi provoca la duel pe Lichtenstein. Altfel nu poate fi. Musai să moară unul dintre noi!

Maćko începu să-şi frece fruntea:

De dus, mă duc, dar castelanul se va învoi oare?

Am să-i dau cuvântul de cavaler. Numai pentru douăsprezece săptămâni, mai mult nu-mi trebuie.

Ce tot vorbeşti; douăsprezece săptămâni! Şi dacă vei fi rănit şi nu te vei întoarce, ce-o să creadă?

O să mă întorc fie şi în patru labe. Dar n-ai teamă! Şi ştii ce, poate că în acest timp va reveni şi regele din Rutenia; o să-l rog în genunchi să mă ierte.

Adevărat, încuviinţă Maćko.

Dar după o clipă adăugă:

Întrucât castelanul mi-a mai spus: „Am uitat de nepotul Domniei Tale din cauza morţii reginei, dar acum o să vină şi rândul lui”.

A, o să se învoiască, răspunse Zbyszko încurajat. Doar ştie că un şlahtic îşi ţine cuvântul dat, iar lui nu-i pasă dacă o să-mi taie capul acum sau după Sf. Mihail.

Dacă-i aşa, am să mă duc încă astăzi.

Domnia Ta, astăzi du-te la Amylej şi odihneşte-te puţin. Să-ţi pună vreun leac pe rană, iar la castelan o să te duci mâine.

Atunci, rămâi cu bine!

Mergi cu bine!

Se îmbrăţişară şi Maćko se îndreptă spre uşă, dar în prag se mai opri o dată şi îşi încruntă fruntea, de parcă şi-ar fi amintit de ceva.

Da, dar tu nu porţi încă centura de cavaler; Lichtenstein îţi va spune însă, că nu vrea să lupte cu un cavaler fără învestitură, şi atunci ce-ai să faci?

Zbyszko se îngrijoră, dar numai pentru un răstimp, după care întrebă:

Păi la război cum se poate? E musai ca unul cu centură să-şi aleagă un potrivnic la fel?

Războiul e război, iar lupta în doi este altceva.

Dreptu-i. Dar ia stai puţin. Trebuie să ne sfătuim. Ei vezi, am găsit. Prinţul Janusz mă va învesti pe mine. Dacă prinţesa şi Danuta îl vor ruga, mă va învesti. Iar eu, în drum, o să-mi încerc puterile de îndată în Mazowsze cu fiul lui Mikołaj de Długolas.

Din ce motiv?

Pentru că Mikołaj, cel care o însoţeşte pe prinţesă şi căruia i se spune Baltagul, i-a zis Danusiei „gâgâlice”.

Masko privi uluit la el, iar Zbyszko, vrând pesemne să lămurească mai bine lucrurile, îşi continuă vorba:

Oricum, asta nu pot s-o iert, dar pentru că nu mă pot lupta cu Mikołaj, fiindcă are vreo optzeci de ani.

Maćko îl întrerupse:

Băiete, ascultă la mine, îmi pare rău de capul tău, dar de minte nu, fiindcă eşti prost ca un ţap.

De ce te superi, Domnia Ta?

Maćko nu mai zise nimic şi vru să iasă, dar Zbyszko se repezi spre el:

Şi Danuśka ce face? S-a însănătoşit? Nu te mai supăra şi Domnia Ta din orice. Ai lipsit atâta vreme.

Şi se aplecă iarăşi spre mâna bătrânului, acesta, însă, se mulţumi să ridice din umeri şi răspunse mai blând:

Fata lui Jurând este sănătoasă, numai că n-o lasă să iasă din casă. Rămâi cu bine.

Zbyszko rămase singur, dar parcă trupul şi inima îi renăscuseră. Se gândea cu plăcere că va mai avea încă vreo trei luni de viaţă înaintea lui, că va pleca în ţinuturi îndepărtate, îl va căuta pe Lichtenstein şi va lupta pe viaţă şi pe moarte cu el. La acest gând, inima i se umplea de bucurie. Bine că măcar douăsprezece săptămâni va mai putea simţi calul sub el, călătorind prin lumea largă, luptând şi răzbunându-se în acest fel. Iar după aceea, întâmple-se ce s-o întâmpla, e vorba totuşi de o bună bucată de vreme. Regele se poate întoarce din Rutenia şi să-i ierte vina, poate să izbucnească războiul acela despre care vorbesc cu toţii de mult timp, poate că însuşi castelanul, când îl va vedea după trei luni pe învingătorul trufaşului Lichtenstein, va spune: „Acum, pleacă peste mări şi ţări!” Deoarece Zbyszko intuia foarte bine că, afară de cavalerul teuton, nu-l duşmănea nimeni şi chiar mai-marele Cracoviei îl osândise la moarte mai mult din îndatoririle slujbei.

Aşa că nădejdea îi sporea tot mai mult, întrucât nu se mai îndoia că cele trei luni nu-i vor fi refuzate. Ba spera chiar că-i vor dărui şi mai multă libertate, fiindcă stăpânului de la Tęczyn nu putea să-i treacă prin minte să nu-i permită unui şlahtic să-şi îndeplinească jurământul pe onoarea de cavaler.

Prin urmare, când Maćko veni a doua zi pe înserat la temniţă, Zbyszko, care abia se mai putea stăpâni, se repezi la el şi-l întrebă:

S-a învoit?

Maćko se aşeză pe pat, pentru că, slăbit, cum era, nu mai putea să stea în picioare, răsuflă cu greutate şi în sfârşit răspunse:

Castelanul mi-a spus aşa: „Dacă, Domniile Voastre trebuie să vă împărţiţi pământul sau averea, aş putea să-i dau drumul nepotului două săptămâni pe cuvântul de cavaler, dar mai mult nu”.

Zbyszko rămase atât de uimit, încât un răstimp nu mai putu îngâna nici o vorbă.

Două săptămâni? Întrebă după o clipă. Păi, în două săptămâni, nu pot să ajung nici până la hotar? Ce înseamnă asta? Poate că Domnia Ta nu i-ai spus castelanului de ce vreau să mă duc la Malborg?

Nu l-am rugat numai eu, ci şi prinţesa Anna.

Ei, şi?

Şi ce? Bătrânul i-a spus că nu-i pasă de grumazul tău, ba chiar îi pare rău de tine. „De-aş găsi, zice, măcar vreo lege care să-l apere, măcar de ochii lumii, l-aş slobozi din temniţă, dar dacă nu pot, n-am ce face. În regatul ăsta, nu va fi bine, zice, dacă oamenii nu vor mai ţine seama de lege şi vor începe să se ierte unii pe alţii ca nişte prieteni; eu însă n-am să fac una ca asta, chiar dac-ar fi vorba de Toporczyk, o rudă, sau de fratele meu”. Atât de neînţelegători sunt oamenii pe aici. Ba a mai şi adăugat: „N-avem nevoie să ne luăm după cavalerii teutoni, dar nu ne este îngăduit să ne facem de batjocură înaintea lor. Ce-ar gândi, şi ei, şi oaspeţii lor, care vin din toată lumea, dacă eu i-aş da drumul unui şlahtic osândit la moarte doar ca să se ducă să se bată cu ei? Ar mai crede oare că îşi va mai primi pedeapsa şi că dreptatea există şi în statul nostru? Prefer să tai un cap, decât să-l fac pe rege şi Regatul de ocară?” Prinţesa s-a arătat mirată de asemenea dreptate care nu-i îngăduie unei rude a regelui să scape de la moarte un osândit, dar bătrânul i-a răspuns: „Bunăvoinţa îi este de folos şi regelui, nu însă şi fărădelegea”. Şi au început să se certe, fiindcă prinţesa s-a înfuriat: „Atunci, i-a zis, nu-l lăsa să putrezească în închisoare!” La care castelanul: „Prea bine, mâine o să poruncesc să se ridice podişca în piaţă”. Şi cu asta s-au despărţit. Bietul de tine, acum numai Domnul Iisus te mai poate scăpa.

Se aşternu un răstimp mai lung de tăcere.

Cum aşa? Se miră flăcăul cu glas surd. O să se întâmple chiar acum?

Nu, peste două sau trei zile. Dacă altfel nu se poate, n-ai ce face. Am făcut tot ce-am putut. Am îngenuncheat la picioarele castelanului, l-am rugat să aibă milă, dar el o ţine pe-a lui: „Găseşte vreo lege sau vreun motiv”. Dar ce pot să găsesc? Am fost la părintele Stanisław de Skarbimierz să vină să te împărtăşească. Măcar să se ducă buhul că te-a spovedit preotul care a spovedit-o şi pe regină. Dar nu l-am găsit acasă, fiindcă se dusese la prinţesa Anna.

Sau poate la Danuśka?

Da' de unde. Fata se însănătoşeşte pe zi ce trece. O să mă duc iarăşi la el mâine de dimineaţă. Se spune că dacă te spovedeşte el, e ca şi când ai avea iertarea în buzunar.

Zbyszko se aşeză, îşi rezemă coatele pe genunchi şi îşi aplecă fruntea, astfel că părul îi acoperi tot obrazul. Bătrânul se uită îndelung la el, apoi începu să-l cheme încet:

Zbyszko! Zbyszko!

Băiatul îşi înălţă faţa mai degrabă iritată şi îndârjită decât îndurerată.

Ce mai e?

Ascultă-mă cu luare-aminte, deoarece cred că poate am găsit ceva.

Rostind acestea, se trase mai aproape şi începu să vorbească aproape în şoaptă:

Tu ai auzit de prinţul Witold care, odinioară, întemniţat la Krew de regele nostru de astăzi, a ieşit din închisoare îmbrăcat în haine femeieşti. Aici, n-o să rămână nici o femeie în locul tău, dar ia-mi tunica şi gluga mea şi pleacă, pricepi? Poate că n-o să bage de seamă. Mai mult ca sigur. Dincolo de uşă, este întuneric şi n-o să-ţi lumineze faţa. Ieri, când am intrat, m-au văzut toţi, dar nu s-a uitat nimeni la mine. Taci din gură şi ascultă-mă: o să mă găsească mâine, ei şi? O să-mi taie capul? Asta să le fie mângâierea, căci şi aşa tot îmi este scris să mor peste două, trei săptămâni. Pe când tu, după ce ieşi de aici, încalecă pe cal şi pleacă drept la prinţul Witold. O să-i aduci aminte de tine şi te închini înaintea lui, aşa că o să te primească şi o să trăieşti ca în sânul lui Avraam. Aici se zvoneşte printre oameni că oştile prinţului au fost nimicite de tătari. Nu se ştie dacă este adevărat, dar poate fi, pentru că regina răposată aşa a prorocit. Dacă-i aşa, prinţul va avea mare nevoie de luptători şi te va întâmpina cu bucurie. Iar tu să rămâi aproape de el, fiindcă o slujbă mai bună n-ai să găseşti nicăieri. Când un alt rege pierde războiul, s-a zis cu el, dar cneazul Witold este atât de iscusit, că şi după o înfrângere devine tot mai puternic. Şi mai este şi darnic, iar pe ai noştri îi îndrăgeşte grozav. Povesteşte-i totul, cum a fost. Spune-i că ai vrut să porneşti cu el împotriva tătarilor, dar n-ai putut, fiindcă ai fost închis în turn. Dac-o vrea Dumnezeu, o să-ţi dăruiască pământuri, ţărani şi o să te investească de îndată cavaler, apoi o să-ţi ia apărarea în faţa regelui. E un protector bun, ai să vezi!

Zbyszko asculta în tăcere, iar Maćko, parcă înflăcărat de propriile cuvinte, îşi urmă vorba:

Nu trebuie să mori de tânăr, ci să te întorci la Bogdaniec. Iar când vei ajunge acasă, să-ţi iei numaidecât nevastă, ca să nu ne piară neamul. Abia după ce vei avea copii, poţi să-l provoci la luptă pe viaţă şi pe moarte pe Lichtenstein, înainte însă, nu trebuie să cauţi să te răzbuni, pentru că dacă te vor răni şi pe tine ca pe mine în Prusia, nu vei mai putea face nimic. Acum, ia tunica şi gluga, şi du-te cu Dumnezeu.

Cu aceste cuvinte, Maćko se ridică şi începu să se dezbrace, dar Zbyszko se ridică şi el, îl opri şi-i zise:

Domnia Ta, eu n-o să fac ce-mi ceri, aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce.

De ce? Întrebă Maćko uimit.

Pentru că n-am s-o fac.

Maćko mai că păli de emoţie şi mânie.

De-ar fi dat Dumnezeu să nu te mai naşti.

I-ai spus castelanului, răspunse Zbyszko, că în schimbul capului meu i-l oferi pe al tău.

De unde ştii?

Mi-a spus stăpânul de la Taczew.

Şi ce-i cu asta?

Ce-i cu asta? Păi nu ţi-a spus castelanul că ruşinea va cădea asupra mea şi a neamului meu? N-ar fi oare o ruşine şi mai mare dacă eu aş fugi de aici şi te-aş lăsa pe Domnia Ta pradă răzbunării legilor?

Ce răzbunare? Ce-o să-mi mai facă legea, dacă şi aşa eu tot am să mor? Bagă-ţi minţile în cap, pentru mila lui Dumnezeu!

Chiar aşa. Să mă pedepsească Dumnezeu, dacă am să te las aici, bătrân şi bolnav cum eşti! Ptiu! Mai mare ruşinea.

Se înstăpâni tăcerea; se mai auzeau doar răsuflarea grea, gâfâită, a lui Maćko, şi strigătele arcaşilor care stăteau de strajă la porţi. Afară, se lăsase o noapte adâncă.

Ascultă-mă, rosti Maćko într-un târziu cu glasul frânt, cneazului Witold nu i-a fost ruşine să fugă de la Krew, aşa că n-o să-ţi fie nici ţie.

Ehei! Răspunse Zbyszko întristat, ştii ce, Domnia Ta? Cneazul Witold este un şlahtic de vază: el a primit coroana din mâinile regelui, are bogăţie şi putere, iar eu nu sunt decât un boiernaş sărac, numai cinstea.

Dar după o clipă strigă parcă într-o răbufnire de mânie:

Domnia Ta nu înţelegi că-mi eşti atât de drag, încât nu te pot lăsa să mori în locul meu?

La acestea, Maćko zvâcni în picioare, întinse braţele înainte şi cu toate că pe atunci oamenii erau aspri din fire, făcuţi parcă din fier, răcni deodată cu glasul sfâşietor:

Zbyszko!

Iar a doua zi, slujitorii de la judecătorie începură să aducă grinzile pentru schela din piaţă, care avea să fie ridicată în faţa porţii principale a turnului primăriei.

Cu toate acestea, prinţesa se mai sfătuia şi acum cu Wojciech Jastrzębiec, Stanisław de Skarbimierz şi alţi canonici învăţaţi, pricepuţi în legile scrise şi în obiceiuri. Se lăsase convinsă de cuvintele castelanului, care declarase că dacă i-ar găsi vreo „lege sau vreun motiv aparent”, n-ar pregeta să-l elibereze pe Zbyszko. Aşadar, se străduiau de multă vreme cu ardoare să găsească o pricină potrivită, şi deşi preotul Stanisław îl pregătise pe Zbyszko pentru moarte şi-l împărtăşise, din temniţă se mai întoarse încă o dată la sfatul care se prelungi până în zori.

În cele din urmă, sosi şi ziua execuţiei. De dimineaţă, mulţimile se îndreptau spre piaţă, întrucât capul unui şlahtic stârnea mai mult interes decât unul obişnuit, iar pe de altă parte, vremea se făcuse foarte bună. Printre femei se răspândise vestea despre tinereţea şi frumuseţea neobişnuită a osânditului, aşa că tot drumul care venea de la castel se umpluse parcă de florile veşmintelor orăşencelor; pe la ferestrele din piaţă şi prin balcoane, se vedeau de asemenea căciuliţe, bonete aurii şi de catifea ori capetele descoperite ale fetelor, împodobite doar cu cununi de trandafiri şi crini. Pârgarii oraşului, cu toate că nu era treaba lor, ieşiseră cu toţii ca să-şi sporească importanţa şi se rânduiseră în apropierea eşafodului, în spatele cavalerilor care, vrând să-şi arate compasiunea faţă de tânărul condamnat, se îngrămădiseră în faţă. Înapoia lor, se îmbulzea o mulţime pestriţă, alcătuită din târgoveţi şi meseriaşi în culorile breslelor. Studenţii mai puţin căpătuiţi şi copiii, înghesuiţi spre margini, hălăduiau ca nişte muşte nesuferite prin mulţime, apărând pretutindeni unde se ivea un loc liber. Peste această masă compactă de capete omeneşti, se vedea podişca acoperită cu postav nou, pe care stăteau trei oameni: călăul, un neamţ spătos şi ameninţător, îmbrăcat într-o tunică roşie şi glugă de aceeaşi culoare, cu o spadă grea, cu două tăişuri, în mână, şi cei doi slujitori ai lui cu braţele goale şi cu frânghii la brâu. La picioarele lor, se aflau un trunchi şi sicriul căptuşit cu pânză. În turnurile catedralei Sfânta Maria, băteau clopotele, umplând oraşul cu dangătele de bronz şi speriind stolurile de stănci şi porumbei. Oamenii priveau când la drumul ce venea de la castel, când la eşafod şi la călăul cu paloşul scânteietor în strălucirea soarelui de pe el, când, în sfârşit, la cavalerii la care orăşenii se uitau întotdeauna cu lăcomie şi respect. De astă dată, aveau la ce privi, deoarece cei mai cunoscuţi formaseră un pătrat în jurul eşafodului. Se minunau, aşadar, de lărgimea umerilor şi gravitatea lui Zawisza Czarny, de părul lui negru ce-i cădea pe umeri, admirau statura puternică, aproape pătrată a lui Zyndram de Maszkowice şi silueta uriaşă, parcă neomenească, a lui Paszko Złodziej de Biskupice, chipul fioros al lui Bartosz de Wodzinek şi frumuseţea lui Dobek de Oleśnica, cel care la Toruń învinsese în turnir doisprezece cavaleri nemţi, şi pe Zygmunt de Bobowa, care se umpluse de faimă luptând cu ungurii la Koszyce, şi pe Krzon de Koziekgłowy, şi pe înspăimântătorul în lupta dreaptă Lis de Targowisko, şi pe Staszko de Charbimowice, care ajungea calul alergând pe jos. Atenţia tuturor era atrasă şi de Maćko de Bogdaniec cu faţa lui palidă, sprijinit de Florian de Korytnica şi de Marcin de Wrocimowice. Credeau cu toţii că el este tatăl condamnatului.

Dar cea mai mare curiozitate o trezea Powała de Taczew care, stând în primul rând, o ţinea în braţele-i puternice pe Danusia, îmbrăcată toată în alb, cu o cunună de mirt verde pe capul bălai. Oamenii nu înţelegeau ce înseamnă asta şi de ce această fătucă îmbrăcată în alb trebuie să asiste la execuţia osânditului. Unii îşi spuneau că este sora lui, alţii credeau că este stăpâna gândurilor tânărului cavaler, dar nici aceştia nu puteau să-şi explice veşmintele şi prezenţa ei lângă eşafod. În schimb, vederea ei cu faţa şiroind de lacrimi, asemenea unui măr rumen, stârnea în inimile tuturor compătimire şi emoţie. Grupurile îmbulzite ale poporenilor, unii începură să murmure împotriva neînduplecării castelanului, a asprimii legilor, iar aceste murmure se transformau treptat într-o larmă de-a dreptul ameninţătoare, în sfârşit, ici şi colo răsunară glasuri că dacă s-ar dărâma eşafodul, execuţia ar trebui amânată.

Mulţimea se învioră şi începu să freamăte. Îşi spuneau din gură în gură că dacă regele ar fi fost de faţă, l-ar fi iertat fără îndoială pe tânărul care, după cum se asigurau unii pe alţii, n-avea nici o vină.

Dar totul tăcu când strigătele îndepărtate anunţară apropierea arcaşilor şi a halebardierilor regali, în mijlocul cărora se afla condamnatul. Curând, convoiul lor apăru în piaţă. Înainte, deschideau calea cei din frăţia funerară, îmbrăcaţi în mantii negre, lungi până la pământ, şi măşti la fel, cu găuri tăiate în dreptul ochilor. Lumea se temea de aceste siluete mohorâte, aşa că amuţi la vederea lor. În urma lor, venea un detaşament de arcaşi, alcătuit din lituanieni unul şi unul îmbrăcaţi în tunici neargăsite de elan. Era detaşamentul gărzii regale. Din spatele alaiului, se vedeau halebardele altui detaşament, iar la mijloc, între pisarul judecătoresc, care avea să citească sentinţa, şi preotul Stanisław de Skarbimierz, care purta crucifixul, mergea Zbyszko.

Toţi ochii se întoarseră acum spre el şi la toate ferestrele şi balcoanele se aplecară în afară busturile femeilor. Zbyszko era îmbrăcat în cămaşa albă cucerită în luptă, brodată cu grifoni de aur şi împodobită cu franjuri aurii la poale, şi în aceste straie de sărbătoare părea în ochii mulţimii un prinţ sau un copil de casă de la o casă mare. Înălţimea şi umerii care se vedeau de sub veşmintele strânse pe trup, după pulpele puternice şi pieptul lat păreau a fi ale unui bărbat matur, dar peste această înfăţişare de bărbat se înălţa un cap aproape de copil şi o faţă tânără, cu primul puf negru deasupra buzelor şi totodată frumoasă, faţa unui paj regal cu părul auriu, tăiat egal deasupra sprâncenelor şi lăsat lung pe umeri. Păşea cu pasul egal şi încordat, dar fruntea-i era palidă. Uneori, se uita parcă prin somn la mulţime, alteori îşi înălţa ochii spre turnurile catedralei, spre stânci şi spre clopotele care se legănau, sunându-i ceasul din urmă; în sfârşit, la răstimpuri, parcă i se răsfrângea pe faţă uimirea că dangătele şi suspinele femeilor, toată această solemnitate, erau numai pentru el. În cele din urmă, zări de departe eşafodul din piaţă, iar pe el silueta roşie a călăului. Atunci, se înfioră şi îşi făcu semnul crucii; în aceeaşi clipă, preotul îi întinse crucifixul să-l sărute. Câţiva paşi mai încolo, îi căzu la picioare un buchet de albăstrele, aruncat de o fată din popor. Zbyszko se aplecă, îl luă de jos, apoi îi zâmbi fetei care izbucni în hohote de plâns. Dar se vede că el se gândea că, în faţa acestei mulţimi şi a femeilor care-şi fluturau batistele de la ferestre, se cuvine să moară cu curaj şi să lase în urmă cel puţin amintirea unui „flăcău viteaz”, aşa că îşi încordă voinţa, cu o mişcare bruscă îşi dădu părul pe spate, îşi înălţă capul şi mai sus, mergând mândru, aproape ca un învingător la sfârşitul turnirului, când se duce să-şi primească răsplata. Înaintau totuşi destul de încet, deoarece mulţimea prin care treceau era tot mai deasă şi le făcea loc tot mai greu. Zadarnic arcaşii lituanieni, care mergeau în primul rând, strigau mereu: „Eyk szalin! Eyk szalin!” (Faceţi loc!) Nimeni nu voia să priceapă ce înseamnă aceste cuvinte şi îmbulzeala sporea întruna. Cu toate că locuitorii Cracoviei de atunci erau două treimi nemţi, împrejur răsunau blesteme şi strigăte ameninţătoare împotriva cavalerilor teutoni: „Ruşine! Ruşine! Să putrezească lupii cruciaţi, dacă omoară copiii din cauza lor! Ruşine pentru rege şi Regat!” Văzându-le împotrivirea, lituanienii îşi scoaseră arbaletele armate de pe umăr şi începură să privească pe sub sprâncene la cei care le stăteau în cale. Nu cutezau totuşi să tragă în mulţime fără poruncă. Căpetenia, însă, îi trimise înainte pe halebardieri întrucât cu halebardele îşi puteau deschide drum mai uşor, şi astfel ajunseră la cavalerii care formaseră un pătrat în jurul eşafodului.

Aceştia le făcură loc fără împotrivire. Cei dintâi intrară halebardierii, urmaţi de Zbyszko cu preotul şi pisarul. Atunci, însă, se întâmplă ceva la care nu se aştepta nimeni. Deodată, dintre cavaleri ieşi înainte Powała cu Danusia în braţe şi strigă: „Staţi!” cu un glas atât de tunător, încât întreg convoiul încremeni ca înfipt în pământ. Nici căpetenia şi nici oştenii nu voiau să se pună în poară cu un cavaler învestit pe care-l vedeau în fiecare zi la castel, discutând câteodată prieteneşte cu însuşi regele. În cele din urmă, şi ceilalţi cavaleri, tot atât de faimoşi, începură să strige cu glasuri poruncitoare: „Staţi! Staţi!” iar stăpânul de la Taczew se apropie de Zbyszko şi i-o oferi pe Danusia îmbrăcată în alb.

Acesta, socotind că trebuie să-şi ia rămas-bun de la ea, o înşfăcă, o luă în braţe şi o strânse la piept, dar Danusia, în loc să se apropie de el şi să-i încolăcească gâtul cu braţele, rupse cât putu de repede vălul alb care-i acoperea părul bălai sub cununa de mirt şi-i înveli capul lui Zbyszko, strigând din toate puterile cu glasul ei de copil printre suspine:

El este al meu! E al meu!

Este al ei! Repetară glasurile puternice ale cavalerilor. Hai la castelan!

Le răspunse asemenea tunetului strigătul poporului: „Hai la castelan! La castelan!” Spoveditorul îşi înălţă ochii la cer, pisarul judecătoresc rămase descumpănit, căpetenia şi halebardierii lăsară armele în jos, fiindcă înţelegeau cu toţii ce se întâmplă.

Exista un vechi obicei polonez şi slav, puternic precum legea, cunoscut în Podhale, în ţinutul Cracoviei, ba chiar şi în alte ţări, ca atunci când o fată nevinovată îi arunca vălul pe cap unui flăcău condamnat la moarte, în semn că vrea să-l ia de bărbat, prin aceasta îi dobândea viaţa şi iertarea pedepsei. Acest obicei era cunoscut de cavaleri, de locuitorii de la ţară şi de la oraş, ba auziră de puterea lui şi nemţii statorniciţi din străvechime prin târgurile şi oraşele din Polonia. Bătrânul Maćko, era cât pe ce să leşine de emoţie la această privelişte. Îndepărtându-i pe arcaşi, cavalerii îi înconjurară pe Zbyszko şi pe Danusia; înflăcărat şi bucuros, poporul striga din ce în ce mai tare: „La castelan! La castelan!” Mulţimile tălăzuiră deodată ca nişte valuri uriaşe. Călăul şi ajutoarele lui o luară la sănătoasa cât putură de repede de pe eşafod. Se produse învălmăşeală. Era limpede pentru toată lumea că, dacă Jaśko de Tęczyn s-ar fi arătat acum împotriva acestui obicei sfânt, în oraş s-ar fi iscat de îndată răzvrătirea. Într-adevăr, lavina omenească se repezi numaidecât asupra eşafodului. Cât ai clipi din ochi, scoaseră postavul şi-l rupseră în bucăţi, apoi grinzile şi scândurile, smulse de mâini puternice sau tăiate cu topoarele, începură să se îndoaie, să scârţâie, să crape, aşa că, în cât ai rosti de câteva ori rugăciunea, în piaţă nu mai rămase nici urmă de eşafod.

Iar Zbyszko, ţinând-o mereu pe Danusia în braţe, se întorcea la castel, dar de astă dată ca un învingător-triumfător.

Deoarece în jurul lui păşeau cu bucuria pe faţă primii cavaleri ai Regatului, iar pe de lături, înainte şi înapoi se înghesuiau mii de femei, bărbaţi şi copii strigând cât îi ţinea gura, cântând, întinzându-şi mâinile spre Danusia şi lăudând curajul şi frumuseţea amândurora. La ferestre, mâinile albe al orăşencelor avute aplaudau cu înflăcărare, pretutindeni se vedeau ochii plini de lacrimile bucuriei. O ploaie de coroniţe de trandafiri, de crini, de panglici şi eşarfe aurii cădea la picioarele tânărului fericit, iar el, strălucitor ca soarele, cu inima plină de recunoştinţă, îşi ridica în sus dulcea povară albă, îi săruta genunchii şi această privelişte le impresionă atât de mult pe orăşence, că unele se aruncau în braţele iubiţilor, asigurându-i că, dacă vor fi osândiţi la moarte, vor fi şi ei eliberaţi. Şi Zbyszko, şi Danusia parcă deveniseră copiii cavalerilor, ai târgoveţilor şi ai oamenilor de rând. Bătrânul Maćko, pe care continuau să-l ducă de subsori Florian de Korytnica şi Marcin de Wrocimowice, aproape că-şi pierduse minţile de bucurie şi de uimire, că el nici nu se gândise la acest mijloc ca să-şi scape nepotul. Powała de Taczew le povestea cavalerilor în larma generală că născociseră acest mijloc sau mai degrabă şi-l amintiseră în timp ce se sfătuiau cu prinţesa, Wojciech Jastrzębiec şi Stanisław de Skarbimierz, oameni pricepuţi în legile scrise şi obiceiuri. Cavalerii se mirau de simplitatea lui, spunându-şi între ei, că poate nu-şi adusese nimeni aminte de el tocmai pentru că în oraşul locuit de foarte mulţi nemţi, nu mai fusese folosit de multă vreme.

Acum, însă, totul mai depindea şi de castelan. Cavalerii şi poporul ajunseră la castel, unde, în absenţa regelui, stătea stăpânul Cracoviei, şi numaidecât pisarul judecătoresc, preotul Stanisław de Skarbimierz, Zawisza, Farurej, Zyndram de Maszkowice şi Powała de Taczew se duseră la el să-i înfăţişeze puterea obiceiului şi să-i aducă aminte, cum zicea el însuşi, că dacă ar găsi o „lege sau vreun motiv aparent”, i-ar da de îndată drumul osânditului. Şi putea oare să existe o lege mai bună decât un obicei străvechi, care nu fusese încălcat niciodată? Stăpânul de la Tęczyn răspunse într-adevăr că acel obicei se aplică mai mult oamenilor din popor şi tâlharilor din Polhale decât şlahticilor, dar el însuşi era prea iscusit în folosirea oricărei legi, ca să poată să nu-i recunoască puterea. Îşi acoperea barba argintie cu mâna şi zâmbea pe furiş, pentru că pesemne se bucura şi el. În cele din urmă, ieşi în galeria scundă având-o alături pe prinţesa Anna Danuta, câţiva duhovnici şi pe cavaleri.

Când îl văzu, Zbyszko o ridică iarăşi în braţe pe Danusia, iar el îşi puse mâna zbârcită pe părul ei bălai, o ţinu aşa o clipă, apoi îşi înclină capul coliliu cu gravitate.

Toată lumea înţelese acest semn şi zidurile castelului mai că se cutremurară de strigăte: „Dumnezeu să te ajute, să trăieşti mult, stăpâne prea drept, să trăieşti şi să ne judeci!” se striga din toate părţile. Apoi răsunară alte strigăte pentru Danusia şi Zbyszko, iar o clipă mai târziu, amândoi urcară în galerie şi căzură la picioarele prinţesei Anna Danuta, căreia Zbyszko îi datora viaţa, întrucât ea născocise cu învăţaţii obiceiul din vechime şi o învăţase pe Danusia ce să facă.

Trăiască tânăra pereche! Strigă la vederea celor îngenuncheaţi Powała de Taczew.

Să trăiască! Repetară ceilalţi.

Iar bătrânul castelan se întoarse către prinţesă şi spuse:

Prea bine, milostivă stăpână, dar logodna trebuie să aibă loc imediat, căci aşa mai glăsuieşte obiceiul.

O să-i logodesc de îndată, răspunse buna prinţesă cu faţa luminată, dar nunta nu pot s-o fac fără învoirea părintească a lui Jurând de Spychów.