Capitolul VII.

Maćko şi Zbyszko se sfătuiau la neguţătorul Amylej ce le rămânea de făcut. Bătrânul cavaler se aştepta să moară curând şi pentru că aşa-i prezisese şi călugărul franciscan Cybek, care se pricepea la răni, voia să se întoarcă la Bogdaniec ca să fie înmormântat alături de părinţi la cimitirul din Ostrów.

Totuşi, nu toţi înaintaşii lui erau îngropaţi acolo. Odinioară alcătuiau un neam mare. În timpul războaielor, se strângeau cu deviza „Grindină!”, dar pe blazon, socotindu-se mai buni decât ceilalţi şlahtici, care n-aveau totdeauna dreptul să-şi poarte herbul lor, îşi însemnaseră „Potcoava Tocită”. În anul 1331, în bătălia de la Płowce, arcaşii nemţi uciseseră prin mlaştini şaptezeci şi patru de luptători din Bogdaniec. Scăpase cu viaţă numai unul, Wojciech, supranumit Bourul, căruia regele Władysław Łokietek îi întărise după înfrângerea nemţilor dreptul la blazon şi stăpânirea pământurilor de la Bogdaniec. Oasele celorlalţi albeau de atunci pe câmpurile de la Płowce, dar Wojciech revenise în locurile de baştină, numai ca să-şi vadă pieirea neamului.

Întrucât, în vreme ce bărbaţii de la Bogdaniec mureau străpunşi de săgeţile nemţilor, cavalerii-tâlhari din Silezia vecină năvăliseră peste cuibul lor, arseseră aşezarea până-n temelii şi-i tăiaseră sau îi luaseră prinşi pe locuitori, ca să-i vândă mai târziu în alte locuri îndepărtate. Wojciech a rămas singur în gospodăria veche, care scăpase de foc, stăpân peste pământurile întinse şi pustii care aparţinuseră cândva întregului neam. După cinci ani, şi-a luat nevastă şi a avut doi fii, pe Jaśko şi pe Maćko; s-a prăpădit în pădure, ucis de un bour la vânătoare.

Copiii au fost crescuţi de Kachna de Spalenica, mama lor, care în două lupte s-a răzbunat pe nemţii din Silezia pentru vechile nedreptăţi, iar în a treia a pierit şi ea. Ajungând la vârsta de însurătoare, Jaśko s-a căsătorit cu Jagienka de Mocarzewo cu care l-a făcut pe Zbyszko. Maćko, însă, nu şi-a mai luat soţie, îngrijind averea şi crescându-şi nepotul în măsura în care i-o îngăduiau îndeletnicirile războinice.

Dar când în timpul răfuielilor dintre neamurile Grzymała şi Nałęcz au ars pentru a doua oară casele din Bogdaniec şi pământenii au fost risipiţi în cele patru vânturi, Maćko s-a străduit în zadar de unul singur să refacă aşezarea. După mai mulţi ani de trudă, în cele din urmă, a lăsat totul în arendă unui abate cu care se înrudea şi, împreună cu Zbyszko, a plecat în Lituania să lupte împotriva nemţilor.

N-a uitat, însă, niciodată de Bogdaniec. Se dusese să lupte în Lituania numai ca să se îmbogăţească din prada de război şi să se întoarcă acasă mai târziu, să răscumpere pământul, să-l colonizeze cu prinşii, să reconstruiască întăritura şi să i-o lase lui Zbyszko. Aşa şi acum, după ce tânărul scăpase cu viaţă, nu se mai gândea decât la Bogdaniec, sfătuindu-se cu nepotul său la neguţătorul Amylej cum să procedeze.

Pământul aveau cu ce să-l răscumpere. Din prada de război, banii lăsaţi zălog de cavalerii prinşi în lupte şi din daniile lui Witold se adunaseră sume însemnate. Un câştig deosebit le adusese mai ales duelul pe viaţă şi pe moarte cu cei doi cavaleri frizieni. Numai platoşele luate de la ei costau în acele vremuri o adevărată avere. În afară de armuri, le mai reveniseră carele cu rezerve, caii, slujitorii, veşmintele, banii şi tot echipamentul de război. Multe din aceste prăzi le cumpără acum neguţătorul Amylej, printre altele două bucăţi de postav de Flandra, pe care bogaţii şi prevăzătorii frizieni le aveau în carele lor. Maćko îşi vându până şi platoşa scumpă, socotind că nu-i va mai fi de folos din cauza morţii apropiate. Armurierul care o cumpără, i-o vându în câştig a doua zi lui Marcin de Wrocimowice cu blazonul „Jumătate de capră”, deoarece armurile meşterite la Milano erau pe atunci cele mai preţuite din lume.

Lui Zbyszko îi părea tare rău de platoşă.

Dacă dă Dumnezeu şi te însănătoşeşti, îi spuse unchiului, unde-ai să mai găseşti, Domnia Ta, una la fel?

Acolo unde-am găsit-o şi pe asta, numai că pe alt neamţ, răspunse Maćko. Dar de astă dată, n-am să mai scap de moarte. Vârful săgeţii mi-a pătruns printre coaste şi a rămas în mine. Am încercat să-l scot cu unghiile, dar s-a afundat şi mai adânc. Iar acum nu se mai poate face nimic.

Ar trebui să bei vreo două ulcele de untură de urs!

Păi, părintele Cybek zice şi el că ar fi bine, pentru ca aşchia să alunece cumva afară. Dar de unde să fac rost aici? La Bogdaniec, era destul să pun mâna pe topor şi să mă tupilez lângă un stup sălbatic!

De asta şi trebuie să plecăm la Bogdaniec. Numai să nu mori pe undeva pe drum.

Bătrânul Maćko privi înduioşat la nepotul lui.

Ştiu eu unde-ai vrea tu să mergem: la curtea prinţului Janusz sau la Jurând de Spychów, să năvălim asupra nemţilor din Chelmno.

Nu sunt deloc împotrivă. Împreună cu curtea prinţesei, aş pleca bucuros la Varşovia ori la Ciechanów, ca să fiu cât mai mult alături de Danusia. Acum, nu mai pot să stau fără ea, pentru că ea nu este numai stăpâna mea, ci şi dragostea mea. Sunt atât de bucuros când o văd, că mă înfior numai când mă gândesc la ea. M-aş duce după ea fie şi la capătul lumii, dar acum, Domnia Ta eşti înaintea tuturor. Nu m-ai lăsat de izbelişte, aşa că nici eu n-o să te las. Dacă trebuie să mergem la Bogdaniec, să pornim de îndată!

Eşti un băiat bun, se bucură Maćko.

M-ar pedepsi Dumnezeu, dacă m-aş arăta altfel faţă de Domnia Ta. Uite că se încarcă şi carele, am poruncit să-ţi aştearnă fân într-unui din ele. Fata lui Amylej mi-a dăruit o pilotă pe cinste, numai că nu ştiu dacă nu te vei dezveli din cauza căldurii. O să mergem încet, împreună cu prinţesa şi curtea ei, să aibă cine să te îngrijească. Pe urmă, ei o să se îndrepte spre Mazowsze, iar noi spre Bogdaniec, aşa să ne ajute Dumnezeu!

De-aş mai trăi măcar să văd întăritura reclădită, spuse Maćko, fiindcă ştiu bine că după moartea mea, tu n-o să te gândeşti prea mult la Bogdaniec.

De ce să nu mă gândesc?

Pentru că nu-ţi va sta mintea decât la lupte şi dragoste.

Păi, Domnia Ta n-ai făcut la fel? Află că am şi hotărât ce-am să fac. Primul lucru este să ridic întăritura din trunchiuri de stejari, apoi să sap un şanţ de apărare în jurul ei.

Asta vrei să faci? Întrebă Maćko interesat. Ei, şi după ce va fi gata întăritura? Ce-o să urmeze?

După ce voi termina întăritura, am să plec la curtea prinţului de la Varşovia sau la Ciechanów.

După moartea mea?

Dacă vei muri repede, după moartea Domniei Tale, dar mai întâi să te îngrop după cuviinţă, iar dacă Domnul Iisus îţi va da sănătate, o să rămâi la Bogdaniec. Mie mi-a promis prinţesa că acolo voi căpăta centura de cavaler de la prinţ. Altminteri, Lichtenstein n-o să vrea să lupte cu mine.

Iar după aceea, o să porneşti asupra Malborgului?

Asupra Malborgului ori la capătul lumii, numai să-l găsesc pe Lichtenstein acolo.

Pentru asta n-o să te cert. Unul dintre voi trebuie să moară!

N-ai grijă, o să-ţi aduc mănuşa şi centura lui la Bogdaniec.

Numai să te temi de trădare. La ei, trădarea umblă pe toate drumurile.

O să mă închin prinţului şi o să-l rog să-i ceară o scrisoare de liberă trecere marelui maestru. Acum este pace. O să mă duc la Malborg după scrisoare, iar acolo se află oricând cavaleri în ospeţie. Ştii ce? Mai întâi Lichtenstein, iar pe urmă, pe cei care poartă pene de păun la coif şi am să-i provoc pe rând. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi învinge şi astfel îmi voi împlini şi jurământul.

Vorbind astfel, Zbyszko îşi zâmbea propriilor gânduri, iar faţa lui semăna cu a unui copil de casă, care spune ce isprăvi cavalereşti o să făptuiască atunci când va fi mare.

Ehei! Se minună clătinând din cap Maćko, dacă ai să învingi trei cavaleri de neam ales, nu numai că-ţi vei îndeplini jurământul, dar câte lucruri o să-ţi rămână de la ei, drăguliţă Doamne!

De ce trei, se înflăcără Zbyszko. Când mă aflam în temniţă, mi-am spus că nu mă voi arăta zgârcit faţă de Danusia. Nu trei, ci câte degete are o mână!

Maćko ridică din umeri.

Miră-te, Domnia Ta, n-ai decât să nu mă crezi, se avântă Zbyszko, dar eu de la Malborg am să plec la Jurând de Spychów. Cum să nu-i dau bineţe, când este tatăl Danusiei? Şi cu el o să năvălim asupra nemţilor din Chełmno. Chiar Domnia Ta ai spus că mai mare vârcolac împotriva nemţilor nu voi găsi în toată Mazowsze.

Şi dacă n-o să ţi-o dea pe Danusia?

Cum să nu mi-o dea! El îşi caută răzbunarea lui, iar eu pe a mea. Unul mai bun ca mine n-o să afle. În sfârşit, de vreme ce prinţesa a încuviinţat logodna, nu se va arăta nici el împotrivă.

Abia acum îmi dau seama de un lucru, observă Maćko. Tu o să iei toţi oamenii de la Bogdaniec, ca să-ţi ai oamenii tăi, cum se cuvinte unui cavaler, iar pământul va rămâne fără mână de lucru. Cât voi trăi, nu-ţi voi îngădui, dar după moartea mea, te şi văd că-i vei lua.

Dumnezeu va avea grijă şi de ceata mea, fiindcă şi Janko de Tulcza, ruda mea, nu se va arăta zgârcit cu mine.

Deodată, uşa se deschise şi ca dovadă că Dumnezeu va avea grijă de ceata lui Zbyszko, intrară doi oameni negricioşi, îndesaţi, îmbrăcaţi în caftane galbene asemenea evreilor, cu cipilici roşii pe cap şi cu şalvari foarte largi. Aceştia, oprindu-se lângă uşă, începură să-şi ducă pe rând degetele la frunte, la buze, la piept şi să se ploconească până la pământ.

Ce însemnaţi mai sunt şi ăştia? Întrebă Maćko. Cine sunteţi?

Robii Domniilor Voastre, răspunseră nou-veniţii într-o polonă stâlcită.

Cum aşa, de unde, cine v-a trimis aici?

Ne-a trimis Zawisza în dar tânărului cavaler, ca să fim robii lui.

O, Doamne! Încă doi ţărani, se bucură Maćko. De ce neam sunteţi?

Noi suntem turci.

Turci? Repetă Zbyszko. Voi avea şi doi turci în ceata mea. Aţi văzut turci vreodată?

Şi repezindu-se la ei, începu să-i răsucească şi să-i cerceteze ca pe nişte creaturi de peste mare. Iar Maćko zise:

De văzut, n-am văzut, dar am auzit că stăpânul de Garbów are slujitori turci, pe care i-a adus de dincolo de Dunăre, războindu-se în slujba împăratului roman Zygmunt. Cum aşa, câinilor, voi sunteţi păgâni?

Stăpânul a poruncit să ne botezăm, spuse unul dintre prinşi.

Şi n-aţi avut bani să vă răscumpăraţi?

Noi suntem de departe, tocmai de pe ţărmul Asiei, de la Brussa.

Zbyszko, care asculta întotdeauna tot felul de povestiri războinice, mai ales când era vorba de isprăvile faimosului Zawisza de Garbów, începu să-i întrebe cum se întâmplase de căzuseră în robie. Dar în istorisirea prinşilor nu era nimic neobişnuit: Zawisza îi atacase cu trei ani în urmă într-o trecătoare, deşi erau o ceată de vreo cincisprezece oameni; o parte muriseră, iar alţii fuseseră prinşi şi dăruiţi pe urmă altor stăpâni. Lui Zbyszko şi lui Maćko inimile li se umplură de bucurie la vederea unui dar atât de însemnat, mai ales că pe vremea aceea oamenii se găseau cu greu şi erau o adevărată avuţie.

În acest timp, după o clipă, sosi însuşi Zawisza în tovărăşia lui Powała şi Paszko Złodziej de Biskupice. Întrucât puseseră cu toţii umărul să-l ajute pe Zbyszko, se bucurau că-i fuseseră de folos, aşa că fiecare îi adusese câte ceva în dar ca amintire. Darnicul stăpân de la Taczew îi oferi un valtrap pentru cal, larg, bogat şi cusut pe piept cu franjuri auriţi. Paszko îl cinsti cu o spadă ungurească de câteva grivne33. Mai târziu, sosiră Lis de Targowisko, Farurej şi Krzon de Koziegłowy cu Marcin de Wrocimowice şi Zyndram de Maszkowice, fiecare cu braţele încărcate.

Zbyszko îi întâmpină cu sufletul deschis, fericit de două ori: o dată pentru daruri şi apoi pentru că cei mai străluciţi cavaleri din Regat îi arătau prietenie. Se interesară cu toţii de plecare şi de sănătatea lui Maćko, sfătuindu-l ca oameni cu experienţă, deşi tineri, cu ce alifii să-i ungă rănile ca să se vindece în chip miraculos.

Maćko, însă, îl încredinţa pe Zbyszko în grija lor, căci el se pregătea să plece pe lumea cealaltă. E greu să trăieşti cu o aşchie de fier sub coaste. Se mai plânse că scuipă mereu cu sânge şi nu poate să mănânce.

O mână de alune decojite, două bucăţi de cârnaţi şi ouă prăjite asta-i toată mâncarea mea pe o zi. Părintele Cybek mi-a slobozit sânge de câteva ori, crezând că aşa o să scap de fierbinţeala de la inimă şi o să-mi revină pofta de mâncare.

Era totuşi atât de bucuros de darurile căpătate de nepotul său, încât se simţi de îndată mai bine, iar când neguţătorul Amylej porunci să se aducă în odaie o damigeană de vin ca să cinstească nişte oaspeţi atât de faimoşi, se aşeză şi el la masă înaintea paharului. Începură să vorbească despre scăparea lui Zbyszko şi despre logodna lui cu Danusia. Cavalerii erau siguri că Jurând de Spychów nu se va împotrivi voinţei prinţesei, mai ales dacă Zbyszko va răzbuna amintirea mamei ei şi va aduce penele de păun juruite.

Numai că în ce-l priveşte pe Lichtenstein, remarcă Zawisza, nu ştim dacă va accepta să te înfrunte, fiindcă el este călugăr şi pe deasupra şi una dintre căpeteniile Ordinului. Ba, oamenii din suita lui vorbeau că se aştepta să ajungă chiar mare maestru.

Dacă va refuza lupta, îşi va pierde onoarea, interveni Lis de Targowisko.

Nu, răspunse Zawisza, pentru că nu este cavaler laic, iar călugării n-au voie să se bată în duel.

Păi de multe ori se întâmplă aşa.

Fiindcă în Ordin nu se mai respectă legile. Fac tot felul de jurăminte şi, în ciuda întregii lumi creştine, le încalcă întotdeauna. Dar un cavaler teuton şi îndeosebi căpetenia pot să refuze duelul!

Ei, atunci poate că ai să-l întâlneşti în luptă.

Lumea vorbeşte că n-o să fie război, zise Zbyszko, întrucât cavalerii teutoni se tem acum de poporul nostru.

La acestea, Zyndram de Maszkowice spuse:

Pacea asta nu va mai dura mult. Nu te poţi face frate cu lupul, pentru că el trăieşte din paguba altuia.

Între timp, poate că vom fi nevoiţi să luptăm cu Timur cel Şchiop, interveni Powała. Prinţul Witold a fost biruit de Edyga, asta-i sigur.

Adevărat. Iar voievodul Spytko nu s-a mai întors, îi ţinu isonul Paszko Złodziej de Biskupice.

O mulţime de cneji lituanieni au rămas pe câmpul de luptă.

Răposata regină a prevestit că aşa se va întâmpla, adăugă Powała de Taczew.

Hm, atunci s-ar putea să pornim într-adevăr împotriva lui Timur.

Discuţia reveni la expediţia lituaniană împotriva tătarilor. Nu se mai îndoia nimeni că prinţul Witold, o căpetenie mai mult înflăcărată decât pricepută, suferise o înfrângere înfricoşătoare la Worskla, în care căzuseră o mulţime de şlahtici lituanieni, ruteni şi, odată cu ei, grupul de cavaleri polonezi şi chiar teutonii care-i ajutau. Cei adunaţi la Amylej deplângeau în special soarta tânărului Spytko de Melsztyn, cel mai mare magnat din Regat, care plecase în campanie ca voluntar şi după bătălie nu se mai auzise nimic despre el. De aceea, îi ridicară în slăvi purtarea-i cu adevărat cavalerească, întrucât primind de la căpetenia vrăjmaşilor un calpac care să-l apere de moarte, refuzase să-l poarte în timpul luptei, punând mai presus moartea plină de glorie, decât viaţa din mila conducătorului păgân. Nu era totuşi sigur dacă pierise ori căzuse în robie. Ca prins, avea cu ce să se răscumpere, deoarece bogăţiile lui erau nemăsurate, iar pe deasupra, regele Władysław îi dăruise în stăpânire întreaga Podolie.

Însă înfrângerea lituanienilor putea fi primejdioasă şi pentru toată ţara lui Jagiełło, deoarece nimeni nu ştia prea bine dacă tătarii, încurajaţi de izbânda asupra lui Witold, nu vor năvăli în ţinuturile şi întăriturile care-i aparţineau Marelui Principat. În acest caz, ar fi fost atras în război şi Regatul. Tocmai din acest motiv, cavaleri precum Zawisza, Farurej, Dobko şi chiar Powała, obişnuiţi să caute lupta pe la curţile străine, nu părăseau înadins Cracovia, neştiind ce le va aduce viitorul apropiat. Dacă Tamerlan, stăpânul a douăzeci şi şapte de regate, ar fi pus în mişcare toată lumea mongolă, atunci primejdia ar fi putut fi înfricoşătoare. Iată că erau oameni care prevedeau acest pericol.

Dacă va fi nevoie, ne vom măsura cu Şchiopul însuşi. Cu noi nu-i va fi chiar atât de uşor cum i-a fost cu toate popoarele pe care le-a înfrânt şi le-a cucerit. Unde mai pui că ne vor sări în ajutor şi ceilalţi prinţi creştini.

La acestea, Zyndram de Maszkowice care-i ura îndeosebi pe cavalerii teutoni, spuse cu amărăciune:

Prinţii, nu ştiu, dar cavalerii teutoni sunt gata să se împrietenească îndată cu tătarii şi să ne lovească din cealaltă parte.

Atunci, o să fie război! Strigă Zbyszko, eu împotriva teutonilor!

Dar ceilalţi cavaleri începură să-l contrazică. Cavalerii teutoni nu se tem de Dumnezeu, urmărindu-şi numai folosul lor, însă nu se vor încumeta să se alăture păgânilor împotriva unui popor creştin. De altfel, Timur se războieşte pe undeva departe în Asia, iar o căpetenie a tătarilor, Edyga, a pierdut atâţia oameni în bătălie, încât probabil că s-a înfricoşat de propria izbândă. Prinţul Witold se va descurca şi mai mult ca sigur că şi-a îndestulat fortăreţele cu de toate. De altminteri, cu toate că de astă dată n-au avut noroc, nu-i o noutate că lituanienii îi vor învinge pe tătari.

Nu trebuie să ne înfruntăm cu tătarii, ci cu nemţii, pe viaţă şi pe moarte, rosti Zyndram de Maszkowice, căci dacă nu-i vom face una cu pământul, vom pieri de mâna lor.

După care se întoarse spre Zbyszko:

Iar Mazowsze va pieri cea dintâi. N-ai frică, acolo vei găsi totdeauna ce să faci.

Ehei, dacă unchiul ar fi sănătos, aş pleca numaidecât.

Să te ajute Dumnezeu! Îi ură Powała înălţând paharul.

În sănătatea ta şi a Danusiei!

Pentru pierzania nemţilor! Adăugă Zyndram de Maszkowice.

Şi începură să-şi ia rămas-bun. În acest timp, intră un curtean al prinţesei cu un şoim pe mână şi înclinându-se către cei de faţă, îi spuse zâmbind ciudat lui Zbyszko:

Prinţesa mi-a poruncit să-i spun Domniei Tale că va înnopta la Cracovia şi va porni la drum mâine-dimineaţă.

Foarte bine, se bucură Zbyszko, dar de ce? S-a îmbolnăvit cineva?

Nu, dar prinţesa are un oaspete din Mazowsze.

A venit prinţul?

Nu prinţul, ci Jurând de Spychów, lămuri curteanul.

La aceste cuvinte, Zbyszko rămase foarte încurcat şi inima începu să-i bată ca atunci când i se citise condamnarea la moarte.