Capitolul XI.

A doua zi după ce ajunseră la Bogdaniec, Maćko şi Zbyszko începură să cerceteze vechea aşezare şi îşi dădură seama că Zych de Zgorzelice avusese dreptate, spunându-le că la început vor trebui să îndure lipsuri mari.

Gospodăria mai mergea cât de cât. Erau câteva tarlale lucrate de ţăranii dinainte şi de cei aduşi de abate. Odinioară, la Bogdaniec fuseseră mult mai multe ogoare, dar după bătălia de la Płowce34, când neamul celor cu deviza „Grindină” pierise aproape cu totul, nu mai erau braţe de muncă, iar după năvala nemţilor din Silezia şi cearta dintre familiile Grzymala şi Nałęcz, câmpurile mănoase cândva de la Bogdaniec se acoperiseră de pădure în cea mai mare parte. Maćko nu fusese în stare să se descurce singur. În zadar încercase cu zece-cincisprezece ani înainte să-i atragă pe ţăranii liberi din Krześnia, dându-le pământul în dijmă, fiindcă aceştia preferaseră să rămână pe dâlmele lor, în loc să trudească pe pământul altuia. Chemase totuşi şi câţiva oameni săraci; din diferite războaie, adusese o ceată de prinşi, pe care-i căsătorise, le făcuse case şi în acest fel satul începuse să se înfiripe din nou. Dar îi mergea tare greu, aşa că atunci când se ivise prilejul, Maćko se grăbise să lase zălog toată aşezarea, socotind mai întâi că înstăritului abate îi va fi mai uşor să aibă grijă şi de pământul lui, iar în al doilea rând, că în război îşi vor spori avutul şi el, şi Zbyszko. Într-adevăr, abatele îşi făcuse datoria cu energie. Crescuse puterea de muncă de la Bogdaniec cu cinci familii de ţărani, înmulţise turmele de vite şi hergheliile de cai, adăugând la acareturi un hambar, un ocol de nuiele şi un grajd. În schimb, nelocuind la Bogdaniec, nu se îngrijise de casă, şi Maćko care se gândise adesea că la întoarcere va găsi întăritura înconjurată cu şanţ şi palisadă, o aflase acum tot în starea în care o lăsase, cu deosebirea că grinzile acoperişului se cam strâmbaseră, iar pereţii păreau mai scunzi, fiindcă se lăsaseră şi intraseră în pământ.

Clădirea era alcătuită dintr-o tindă uriaşă, două odăi încăpătoare cu cămări şi o bucătărie. Odăile aveau beşici străvezii la ferestre, iar la mijlocul fiecăreia se afla câte un horn pe podeaua lipită din lut, din care fumul ieşea prin deschizăturile din tavan. Înnegrit cu totul, tavanul slujea în vremurile bune şi de afumătoare, întrucât pe stinghiile prinse de grinzi, se atârnau pe atunci şunci de porc, de mistreţi, de urs şi de elani, muşchi de cerbi şi căprioare, spinări de boi şi rotocoale de cârnaţi. Acum, însă, la Bogdaniec cârligele erau goale, ca şi poliţele de pe pereţi, unde, prin alte „curţi” se aşezau talere de cositor şi de argilă. Numai pereţii cu poliţe nu păreau prea goi. Zbyszko le poruncise slujitorilor să pună pe ele platoşe, coifuri, paloşe scurte şi lungi, iar mai încolo suliţe, furci, arbalete, lănci cavalereşti, în fine, scuturi, baltage şi valtrapuri pentru cai. Armele se înnegreau de fum şi era nevoie să le cureţe de multe ori, în schimb avea totul la îndemână, iar pe de altă parte, carii nu rodeau lemnul suliţelor, al arbaletelor şi al baltagelor. Grijuliul Maćko poruncise şi el ca veşmintele scumpe să fie duse în cămările încăperilor, unde dormeau.

În odăile din faţă, aproape de ferestrele cu beşici, se aflau mese şi laviţe din scânduri de brad, la care se aşezau stăpânii şi slujitorii să mănânce. Oamenii obişnuiţi ani de-a rândul cu lipsurile războaielor n-aveau nevoie de prea multe, la Bogdaniec, însă, nu aveau totuşi nici pâine, făină, alte alimente şi mai ales veselă. Ţăranii aduceau şi ei ce puteau, dar Maćko îşi pusese nădejdea îndeosebi, cum se întâmplă în astfel de împrejurări, în ajutorul vecinilor, şi nu greşise, cel puţin în privinţa lui Zych de Zgorzelice.

A doua zi de la sosire, bătrânul tocmai se aşezase pe un butuc în faţa casei, vrând să se bucure de vremea frumoasă de toamnă, când în curte veni pe acelaşi cal negru Jagienka. Slujitorul care tăia lemne lângă gard, vru s-o ajute să descalece, dar ea, sărind singură din şa, se apropie de Maćko, gâfâind puţin din cauza grabei şi roşie ca mărul.

Lăudat fie numele Domnului! Domnia Ta, am venit să-ţi dau bineţe din partea tatei şi să te întreb de sănătate.

Nu-mi este mai rău ca pe timpul drumului, răspunse Maćko, dar cel puţin am dormit pe bulendrele mele.

Cred că vă lipsesc destule, iar un bolnav are nevoie de multe.

Suntem bărbaţi în toată legea. Sigur că la început mai lipseşte una, alta, dar nu răbdăm de foame. Am dat poruncă să taie un bou şi două oi, aşa că avem carne îndestul. Femeile ne-au adus puţină făină şi ouă, dar asta nu-i de ajuns şi cel mai rău stăm cu vasele de bucătărie.

Eu am venit cu două care încărcate. Într-unul am pus aşternuturi şi veselă, iar în celălalt de-ale gurii. Turte şi făină, slănină şi ciuperci uscate, un butoiaş cu bere, şi unul cu miere, din ce-am avut în casă, din toate câte puţin.

Maćko era bucuros de tot ce-i adusese şi întinse mâna, o mângâie pe Jagienka pe cap şi spuse:

Dumnezeu să vă răsplătească, pe tine şi pe părinţii tăi. Când o să ne refacem, o să vi le dăm înapoi.

Doamne, fereşte! Păi ce noi suntem nemţi, să ne luăm darul înapoi?

Ei, atunci Dumnezeu să vi-l înmulţească. Tatăl tău zicea că eşti gospodină bună. Ai avut grijă de tot Zgorzelice aproape un an de zile?

Aşa este! Dacă mai aveţi nevoie de ceva, trimiteţi pe cineva, dar să fie unul care ştie ce trebuie, că se întâmplă câteodată să vină un slujitor, care habar nu are de ce a fost trimis.

Jagienka începu să se uite în jur, şi Maćko băgă de seamă, zâmbi şi o întrebă:

După cine te uiţi?

Nu mă uit după nimeni!

O să-l trimit pe Zbyszko să vă mulţumească şi ţie, şi lui Zych. Ţi-a plăcut Zbyszko, nu?

A, nici nu l-am văzut bine.

Atunci uită-te la el, că tocmai vine.

Într-adevăr, Zbyszko tocmai sosea de la adăpătoarea vitelor şi văzând-o pe Jagienka, grăbi pasul. Era îmbrăcat într-o tunică de elan, iar pe cap purta o cipilică rotundă de pâslă, care se folosea de obicei sub coif. Pe frunte avea părul tăiat deasupra sprâncenelor, iar în părţi îi cădea în cârlionţi aurii până pe umeri. Se apropia repede, înalt şi subţire ca un copil de casă mare. Jagienka se întoarse cu faţa spre Maćko, vrând să-i arate astfel că numai la el venise, dar Zbyszko îi dădu bineţe cu veselie, apoi luându-i mâna, i-o sărută cu toată împotrivirea fetei.

De ce-mi săruţi mâna? Îl întrebă, că doar nu sunt preot?

Nu te mai împotrivi! Aşa-i obiceiul.

Ai merita să ţi le sărute pe amândouă pentru tot ce-ai adus, interveni Maćko, şi tot n-ar fi prea mult.

Ce-ai adus? Se interesă Zbyszko, uitându-se prin curte şi nevăzând nimic afară de calul negru legat de un par.

Carele n-au sosit încă, dar o să ajungă curând, răspunse Jagienka.

Maćko începu să înşire ce-a adus, fără să uite nimic, iar când aminti de cele două aşternuturi, Zbyszko îl întrerupse:

Eu dorm bucuros şi pe o piele de zimbru, dar îţi mulţumesc că te-ai gândit şi la mine.

Nu eu, ci tătuca. Răspunse fata rumenindu-se. Dar dacă preferi să te culci pe pielea de zimbru, n-ai decât s-o faci.

Prefer să dorm pe ce se nimereşte. Pe câmpul de luptă, după bătălie, se întâmpla uneori să dorm şi cu un teuton sub cap.

Te pomeneşti că ai ucis şi un cavaler neamţ? Parcă nu-mi vine să cred!

În loc să-i răspundă, Zbyszko începu să râdă, dar Maćko strigă:

Ai frică de Dumnezeu, fetiţo, tu nu-l cunoşti! N-a făcut nimic altceva decât să ucidă nemţi pe capete. Cu lancea, cu baltagul, cu orice, iar când vede un neamţ, de departe, se repede îndată asupra lui; nu poţi să-l opreşti nici legat. La Cracovia, a vrut să se bată chiar cu solul Lichtenstein, faptă pentru care era cât pe ce să-i taie capul. Atât de grozav e! O să-ţi povestesc şi despre cei doi frizieni, cărora le-am luat oamenii şi o pradă atât de mare, că am putea răscumpăra Bogdaniec numai cu jumătate din ea.

Aici, Maćko se apucă să vorbească despre duelul cu frizienii, apoi despre alte isprăvi şi fapte de arme de care avuseseră parte. Luptaseră doar, din spatele zidurilor şi la câmp deschis cu cei mai vestiţi cavaleri de prin alte ţări străine. Se războiseră cu nemţii, cu francezii, cu englezii şi cu burgunzii. Luaseră parte la atâtea bătălii crâncene, încât cai, oameni, armuri, nemţi şi pene se prefăceau parcă într-un vârtej ameţitor. Şi câte nu văzuseră în acest timp! Castele teutone din cărămidă roşie, întărituri lituaniene cu palisade de lemn şi biserici cum nu se aflau pe lângă Bogdaniec, şi oraşe, şi bungete de păduri, în care scânceau noaptea idolii lituanieni izgoniţi din lăcaşurile lor şi multe alte ciudăţenii de tot felul; şi pretutindeni, unde era vreo încăierare, Zbyszko se afla în frunte, aşa că se minunau de el cei mai faimoşi cavaleri.

Jagienka, aşezându-se pe trunchiul de copac alături de Maćko, asculta cu gura căscată această istorisire, întorcându-şi capul prins parcă în şuruburi, când spre unul, când spre celălalt, şi privind la tânărul cavaler cu o admiraţie crescândă. În sfârşit, când Maćko îşi încheie povestirea, oftă şi spuse cu năduf:

Of, că nu m-am născut şi eu băiat!

Zbyszko, însă, care în vreme ce Maćko vorbea, se uitase cu atenţie la ea, se gândea în acest moment cu totul la altceva, fiindcă răbufni pe neaşteptate:

Dar şi Domnia Ta eşti o mândreţe de fată!

Jagienka îi răspunse necăjită şi întristată totodată:

E, ai văzut Domnia Ta altele şi mai frumoase ca mine.

Zbyszko putea totuşi să-i spună fără să mintă că nu mai văzuse multe ca ea, deoarece Jagienka răspândea în jur sănătate, tinereţe şi putere. Bătrânul abate nu spunea degeaba despre ea că seamănă cu o colină şi un brad în acelaşi timp. La ea totul era frumos: şi făptura zveltă, şi umerii largi, şi pieptul parcă dăltuit în piatră, şi buzele roşii, şi ochişorii albaştri cu privirea ageră. Era îmbrăcată de asemenea mai cu grijă decât mai înainte, când vânase în pădure. La gât avea mărgele frumoase şi pe trup purta un pieptar deschis în faţă şi acoperit cu postav roşu, o rochie dintr-o bucată în dungi şi încălţări noi. Până şi bătrânul Maćko îi observă îmbrăcămintea şi privind o clipă la ea, întrebă:

De ce te-ai îmbrăcat atât de bine, ca de sărbătoare?

Dar Jagienka, în loc să-i răspundă, începu să strige:

Uite, vin carele!

Şi când sosiră într-adevăr, fugi spre ele urmată de Zbyszko. Descărcarea dură până la apusul soarelui, spre marea mulţumire a lui Maćko, care cerceta fiecare lucru cu luare-aminte şi o lăuda pe Jagienka pentru toate. Aşa că începuse să se lase amurgul când fata se pregătea să se întoarcă acasă. Când vru să încalece, Zbyszko o prinse deodată de mijloc şi înainte ca ea să apuce să se împotrivească, o ridică şi o aşeză în şa. Atunci roşi ca bujorul şi întorcându-şi spre el faţa, murmură cu glasul înăbuşit:

Eşti un flăcău cu multă putere.

Iar el, neobservându-i rumeneala şi încurcătura din cauza întunericului, izbucni în râs şi o întrebă.

Nu-ţi este frică de animale? O să se lase noaptea îndată!

Am o suliţă în căruţă. Adu-mi-o.

Zbyszko se duse la căruţă, luă suliţa şi i-o dădu Jagienkăi:

Rămâi sănătos!

Du-te sănătoasă!

Dumnezeu să te răsplătească! O să vin mâine sau poimâine la Zgorzelice să-i dau bineţe lui Zych şi să vă mulţumesc la amândoi.

Să vii! O să te aşteptăm cu bucurie! Haida!

Şi îndemnând calul, dispăru după o clipă în tufişurile de lângă drum.

Zbyszko reveni la unchiul său.

E timpul să ne întoarcem în casă.

Dar Maćko îi răspunse fără să se ridice de pe lemn:

Ehei! Ce mai fată! Până şi curtea se luminase din cauza ei!

Chiar aşa!

Urmă un răstimp de tăcere. Maćko părea că se gândeşte la ceva, uitându-se la stelele care răsăreau, apoi mormăi iarăşi ca pentru sine:

E şi vrednică, şi bună gospodină, deşi n-are mai mult de cincisprezece ani.

Adevărat! Încuviinţă Zbyszko, bătrânul Zych ţine la ea ca la ochii din cap. Şi a zis că-i dă Moczydoły de zestre, iar acolo paşte pe luncă o herghelie de iepe cu mânjii lor.

În pădurea de la Moczydoły am auzit că sunt nişte mlaştini grozave, nu-i aşa?

Da, dar acolo îşi au şi castorii coloniile lor.

Şi iarăşi se aşternu tăcerea. Maćko se uită o vreme cu coada ochiului la Zbyszko, iar în cele din urmă, îl întrebă:

De ce-ai căzut pe gânduri? Unde-ţi umblă mintea?

Păi. Vezi, Domnia Ta, după ce-am văzut-o pe Jagienka, mi-am adus aminte de Danuśka şi parcă m-a înţepat ceva în inimă.

Să mergem în casă, propuse bătrânul la acestea! S-a făcut târziu.

Şi ridicându-se cu greutate, se sprijini de Zbyszko, care-l duse în odaia lui.

Zbyszko se duse totuşi chiar a doua zi la Zgorzelice, fiindcă Maćko îl grăbea întruna. Îl convinse de asemenea pe nepotul lui să ia cu el doi slujitori, aşa, pentru mai multă fală, şi să se îmbrace cât se poate de frumos, ca să-i arate lui Zych cinstea cuvenită. Zbyszko cedă şi se duse gătit ca de nuntă în aceeaşi cămaşă de atlaz alb, tivită cu fir de aur şi brodată cu grifoni aurii. Zych îl primi cu braţele deschise, bucurându-se şi cântând, iar Jagienka se opri înlemnită în pragul încăperii şi cât pe ce să scape carafa cu vin la vederea tânărului, deoarece se gândi că venise vreun prinţ la ei. Îşi pierdu dintr-odată toată îndrăzneala şi rămase tăcură, ştergându-se doar din când în când la ochi, de parcă voia să se trezească din somn. Zbyszko, care n-avea experienţă, se gândi că din motive necunoscute lui, nu se bucura că-l vede, aşa că discută numai cu Zych, ridicându-i în slăvi dărnicia de vecin şi admirându-i conacul de la Zgorzelice care nu semăna deloc cu cel de la Bogdaniec.

Aici, se vedea peste tot belşugul şi rânduiala. Odăile aveau ferestre cu geamuri de corn şlefuit atât de bine, că semănau cu sticla străvezie. La mijlocul încăperilor nu erau hornuri cu vetre ci cămine mari cu burlane la colţuri. Podeau era din scânduri de zadă spălate bine, iar pe pereţi atârnau armuri şi o mulţime de talere lustruite ce străluceau ca soarele şi policioare strunjite frumos cu linguri dintre care două erau de argint. Din loc în loc erau întinse şi chilimuri prădate prin războaie sau cumpărate de la negustorii ambulanţi. Pe sub mese, se aflau piei uriaşe, decolorate, de bour, de zimbru şi mistreţi. Zych îi arăta cu plăcere bogăţiile lui, repetând întruna că de toate are grijă Jagienka. Îl conduse pe Zbyszko şi în iatac, unde mirosea a răşină şi mentă, în care erau agăţate de tavan legături cu piei de lupi, vulpi, jderi şi castori. Îi arătă, apoi, ciuberele cu brânzeturi, ceara şi mierea adunate, lăzile cu făină, ciupercile uscate, pesmeţii şi cânepa. Îl duse de asemenea la hambare, la staul, la grajduri şi cocinile porcilor, pe la şoproanele în care se adăposteau carele, uneltele de vânătoare, plasele de pescuit şi atâta îi luă ochii cu îndestularea lui, încât Zbyszko, aşezându-se la cină, nu-şi mai putu reţine admiraţia.

Să tot trăieşti aici la Zgorzelice! Se minună.

Şi la Moczydoły e la fel, răspunse Zych. Mai ţii minte Moczydoły. Doar e spre Bogdaniec. Părinţii noştri chiar s-au certat odinioară pentru hotar şi şi-au trimis provocări la duel, dar eu nu ţin seama de asta.

Ciocni stacana cu mied cu Zbyszko şi-l întrebă:

Poate că ai chef să cânţi ceva?

Nu, refuză Zbyszko, mai bine te ascult pe Domnia Ta.

Zgorzelice o să le rămână ursuleţilor mei, numai să nu se sfâşie între ei pentru avere!

Care ursuleţi?

Păi, copiii mei, fraţii Jagienkăi.

Ehei, n-o să aibă nevoie să-şi sugă labele în timpul iernii.

Asta nu. Dar nici Jagienka n-o să ducă lipsă de nimic la Moczydoły.

De bună seamă!

De ce nu mănânci şi nu bei nimic? Jagienka, toarnă-ne la amândoi.

Mănânc şi beau cât pot şi eu.

Dacă nu mai poţi, dă-ţi drumul la cingătoare. Frumoasă cingătoare! Cred că şi voi în Lituania v-aţi ales cu pradă bună, nu-i aşa?

Nu ne plângem, îl lămuri Zbyszko, folosindu-se de prilej ca să-i arate că şi stăpânii de la Bogdaniec nu sunt mai prejos. O parte din lucruri le-am vândut la Cracovia şi am luat patruzeci de grivne de argint.

Cum se poate? Păi cu atâta poţi să cumperi un sat întreg.

Am avut şi o platoşă de Milano, pe care unchiul a vândut-o pentru că se aştepta să moară, ştii şi Domnia Ta.

Ştiu! Merită să te duci în Lituania. Am vrut şi eu la timpul meu, dar mi-a fost frică.

De cine? De cavalerii teutoni?

Da' de unde, cine se mai teme de ei! Până nu te omoară, n-ai de ce să-ţi fie frică, iar după aceea, nu mai ai de ce. Mie mi-a fost frică de idolii păgânilor, adică de diavoli. Cred că pădurile sunt pline de ei.

Păi unde să stea, dacă le-au ars altarele? Mai demult aveau de toate, iar acum trebuie să se mulţumească numai cu ciuperci şi furnici.

L-ai văzut şi tu?

Eu nu i-am văzut, dar am auzit că alţii i-au văzut. Întind mâna păroasă de după copaci şi cer de pomană.

Aşa zicea şi Maćko, se amestecă Jagienka.

Păi cum! Ne-a povestit la amândoi pe drum, adăugă Zych. Nu-i de mirare! Că şi pe la noi, deşi ţara s-a creştinat de mult se aud uneori hohote de râs prin mocirle, iar prin case, cu toate că preoţii ne ceartă, tot e mai bine să laşi celor mici o strachină cu mâncare, că altfel atâta îţi râcâie prin pereţi de nu mai pui geană pe geană. Jagienka, pune, fata mea, o strachină şi lângă prag!

Jagienka lua o strachină de pământ şi o aşeză lângă prag, iar Zych îşi urmă vorba:

Preoţii ne ceartă şi ne afurisesc! Dar lui Iisus n-o să-i scadă faima pentru câteva găluşte, iar cel rău, dacă-i sătul şi binevoitor, te fereşte şi de foc, şi de hoţi.

După care se întoarse spre Zbyszko:

Poate că totuşi îţi mai slăbeşti cingătoarea şi ne cânţi ceva?

Cântă, Domnia Ta, că de mult văd că ai poftă de cântat, sau poate că jupâniţa Jagienka vrea să ne cânte ceva?

O să cântăm cu rândul, se bucură Zych. Avem şi în casă un slujitor care o să ne ţină isonul din fluier. Cheamă-l şi pe slujitor!

Îl aduseră pe slujitor, care se aşeză pe un scăunel şi ducându-şi fluierul la gură, apoi răsfirându-şi degetele pe găurile lui, începu să se uite la cei de faţă, aşteptând să vadă pe cine va trebui să-l ajute.

Ei, însă, începură să se certe, pentru că nimeni nu voia să fie cel dintâi. În sfârşit, Zych îi spuse Jagienkăi, să le dea exemplu, aşa că, deşi îi era ruşine de Zbyszko, fata se ridică de pe laviţă, îşi puse mâinile sub şorţ şi începu:

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă pierd în zare.

Zbyszko deschise mai întâi ochii larg, apoi zvâcni drept în picioare şi strigă cu putere:

De unde ştii, Domnia Ta, cântecul acesta?

Jagienka privi la el cu mirare.

Îl cântă toată lumea. Ce-ţi veni, Domnia Ta?

Zych, care credea că Zbyszko se ameţise, îşi întoarse către el faţa înveselită şi spuse:

Descheie-te! O să te simţi mai bine!

Zbyszko rămase o clipă descumpănit, după care, stăpânindu-şi emoţia, i se adresă Jagienkăi:

Mă rog de iertare. Mi-am adus aminte de ceva. Cântă mai departe.

Te mâhneşte cântecul meu?

Aş, da' de unde! Se împotrivi cu glasul tremurător. L-aş asculta toată noaptea.

Cu aceste cuvinte, se aşeză şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, tăcu, nevrând să mai piardă nici o vorbă.

Jagienka cântă şi a doua strofă, dar când o sfârşi, văzu o lacrimă mare şiroind pe degetele palmei lui Zbyszko.

Atunci, se apropie repede de el şi aşezându-se alături, începu să-l înghiontească şi-l întrebă:

Ei, ce ai, Domnia Ta? Nu vreau să plângi. Hai, spune odată ce ai?

N-am nimic! Răspunse Zbyszko oftând. Ar fi prea mult de povestit. Ce-a fost, a trecut. Acum, mi-e mai bine.

Poate vrei să mai bei puţin vin dulce?

Ce fată bună! Se miră Zych. De ce vă vorbiţi cu Domnia Ta? Spune-i: Zbyszko, iar tu ei: Jagienka. Doar vă cunoaşteţi de când eraţi mici.

Apoi se întoarse către fiica lui.

Dacă odinioară te cam bătea, nu-i nimic! Acum n-o s-o mai facă.

N-am s-o mai fac! Încuviinţă Zbyszko vesel. N-are decât să mă bată ea acum, dacă aşa vrea.

La acestea, Jagienka, vrând să-l înveselească de-a binelea, îşi strânse mâna pumn şi râzând, începu să se prefacă a-l lovi pe Zbyszko.

Na, pentru că mi-ai spart nasul, na! Na! Na!

Vin! Porunci stăpânul de la Zgorzelice.

Jagienka se repezi în cămară şi aduse în grabă o oală cu vin, două pahare frumoase, sculptate cu flori de argint de mâinile aurarilor de la Wroclaw, şi câteva bucăţi de brânză ce miroseau de departe.

Zych, care se cam afumase, fu mişcat de această privelişte, aşa că strânse oala la piept şi socotind se pare că este Jagienka, începu să se vaiete:

Of, fetiţa mea! Of, sărmana de tine! Ce-o să mă fac eu, un biet slăbănog, când mi te-or lua de la Zgorzelice, ce-o să mă fac!

Şi vei fi nevoit s-o dai curând! Strigă Zbyszko.

Cât ai clipi din ochi, Zych trecu de la înduioşare la râs:

Ha! Ha! N-are decât cincisprezece ani şi se uită după băieţi! Când vede câte unul, fie şi de departe, bate ca mânzoaca din picioare!

Tătucă, vrei să plec? Îl ameninţă Jagienka.

Nu pleca! E bine cu tine.

Şi începu să-i facă lui Zbyszko cu ochiul.

Sunt vreo doi care tot dau târcoale pe aici: unul este tânărul Wilk, fiul lui Wilk de Brzozowa, iar celălalt Cztan de Rogów. Dacă te-ar găsi aici, ar începe să scrâşnească din dinţi, cum fac adesea şi între ei.

Vai de mine! Exclamă Zbyszko.

După care se întoarse spre Jagienka şi spunându-i: tu, cum îl îndemnase Zych, întrebă:

Tu pe care îl preferi?

Pe niciunul.

Wilk e un flăcău iute la mânie! Remarcă Zych.

N-are decât să urle35 în altă parte!

Şi Cztan?

Jagienka începu să râdă.

Cztan, spuse întorcându-se spre Zbyszko, e bărbos ca un ţap, abia i se văd ochii, şi parcă-i un urs, atât este de gras.

Zbyszko se lovi cu palma peste frunte, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, şi spuse:

Ei! Dacă sunteţi atât de buni, vă mai rog un singur lucru: n-aveţi prin casă puţină untură de urs, îi trebuie unchiului pentru rană, iar la Bogdaniec n-am găsit?

Am avut, răspunse Jagienka, dar au luat-o băieţii să-şi ungă arcurile, iar câinii au mâncat ce-a mai rămas. Dar-ar boala în ei!

N-a mai rămas deloc?

Au lins-o pe toată!

Ei, atunci n-avem încotro, trebuie să mergem să căutăm un urs în pădure.

Faceţi o hăituială, că de urşi nu ducem lipsă, iar dacă vreţi, vă dăm şi cele necesare la vânat.

Ce să mai aştept! O să mă duc la noapte lângă stupii sălbatici.

Să iei şi vreo cinci ajutoare. Sunt destui oameni de ispravă.

N-o să mă duc cu ceata după mine, că-mi sperie fiara.

Cum aşa? Vrei să te duci cu arbaleta?

Ce pot să fac cu arbaleta prin pădure pe întuneric? Acum, nu mai e Lună să lumineze. O să iau o furcă bună cu cârlig, toporul şi mă duc chiar mâine singur.

Jagienka tăcu un răstimp, apoi pe faţa ei se răsfrânse neliniştea.

Mai an, intră în vorbă, a plecat de la noi un vânător, Bezduch, şi l-a sfâşiat ursul. Oricum, totdeauna e lucru cu primejdie, fiindcă ursul, când vede noaptea un om singur, mai ales la stupi, se ridică numaidecât pe labele dinapoi.

Dacă ar fugi, n-aş mai putea să-l prind, răspunse Zbyszko.

În acest timp, Zych, care aţipise, se trezi deodată şi începu să cânte:

Tu, Kuba, eşti bun de treabă, Iar eu, Maciek, de haleală!

Tu ieşi cu plugul pe câmp!

Eu cu Kasia fug pe dâmb.

Hop, hop!

Apoi către Zbyszko:

Află că sunt doi. Wilk de Brzozowa şi Cztan de Rogów. Iar tu.

Dar Jagienka, temându-se ca Zych să nu spună ceva prea deocheat, se apropie repede de Zbyszko şi-l întrebă:

Şi când vrei să te duci? Mâine?

Mâine, după scăpătatul soarelui.

La care stupi?

La ai noştri, de la Bogdaniec, nu prea departe de movilele voastre, spre mlaştina lui Radzik. Mi s-a spus că pe acolo umblă destui urşi.