Capitolul XII.

Zbyszko plecă la vânătoare, aşa cum spusese, deoarece Maćko se simţea din ce în ce mai rău. La început, îl mai ţinură pe picioare bucuria întoarcerii şi treburile casei, dar a treia zi îi reveni fierbinţeala, iar durerea dintr-o parte îl ţintui la pat. Zbyszko se duse mai întâi ziua, să cerceteze locul, văzu pe aproape o urmă uriaşă în noroi şi se sfătui cu prisăcarul Wawrek, care dormea nu prea departe într-un bordei cu o pereche de dulăi fioroşi din Podhale, dar care tocmai voia să se mute curând în sat din cauza frigului de toamnă.

Amândoi desfăcură bordeiul, luară câinii, ici şi colo unseră copacii cu puţină miere, ca mirosul să atragă animalul, apoi Zbyszko reveni acasă şi începu să se pregătească. Ca să-i fie cald, se îmbrăcă într-un pieptar de elan fără mâneci, îşi puse pe creştet o plasă de sârmă, ca ursul să nu-i poată jupui pielea de pe cap, în sfârşit, luă o furcă ferecată bine, cu două coarne, cârlig şi un topor lat de oţel, cu coada de stejar mai lungă decât cele folosite de dulgheri. La mulsul de seară, ajunse la locul hotărât şi alegându-şi o ascunzătoare potrivită, îşi făcu semnul crucii, se aşeză şi aşteptă.

Razele roşietice ale soarelui care apunea pătrundeau printre crengile brazilor. Prin coroanele pinilor zburau ciorile croncănind şi bătând din aripi; unde şi unde chiţăiau spre apă iepurii, foşnind printre tufele îngălbenite şi pe frunzele căzute; uneori se ivea pe tulpina unui fag câte un jder sprinten. Prin desişuri se mai auzea ciripitul păsărelelor, care slăbea cu încetul.

În pădure, nu se aşternuse încă liniştea la apusul soarelui. În curând, trecu pe lângă Zbyszko un cârd de mistreţi cu zgomot mare şi sforăituri, apoi galopară elanii înşiraţi unul cu capul în coada celui dinainte. Ramurile uscate trosneau sub copite şi pădurea răsuna de tropote în timp ce patrupedele, lucind roşiatic în soare, se îndreptau spre mlaştini, unde se simţeau mai bine şi mai în siguranţă. Într-un târziu, jariştea se aprinse pe cer, vârfurile pinilor părură cuprinse de vâlvătaie şi treptat totul începu să se cufunde în tăcere. Întunericul se ridica din pământ şi se înălţa spre zarea luminoasă care începu şi ea să pălească în soare, să se înceţoşeze, să înnegrească şi să se stingă.

„Acum, până când se vor auzi lupii, o să fie linişte”, se gândi Zbyszko.

Îi păru rău că nu luase arbaleta, pentru că ar fi putut să vâneze lesne un mistreţ sau un elan. Între timp, dinspre mlaştină mai răzbătură o vreme ecouri înăbuşite, asemenea gemetelor, şi şuierături. Zbyszko privi cu oarecare neîncredere spre mlaştini, deoarece ţăranul Radzik, care trăise acolo într-o colibă de pământ, pierise odată cu familia, ca şi când l-ar fi înghiţit nămolul. Lumea vorbea că i-au răpit tâlharii, erau însă şi unii care văzuseră mai târziu urme ciudate de oameni sau de animale în jurul colibei, prin urmare, clătinau din cap şi se întrebau dacă n-ar fi bine să-l aducă pe preotul din Krześnia să sfinţească locul. Nu se ajunsese la asta, întrucât nu se găsise nimeni care să vrea să trăiască aici, aşa că aşezarea, mai degrabă pereţii de chirpici, fuseseră spălaţi de ploi, iar locul nu se bucura de o faimă prea bună. Wawrek prisăcarul nu lua seama la toate acestea şi înnopta liniştit vara în bordeiul lui, dar şi despre el se vorbea în fel şi chip. Cu furca şi toporul la el, Zbyszko nu se temea de animalele sălbatice, se gândea în schimb cu oarecare nelinişte la puterile necurate şi se bucură când murmurele acelea conteniră.

Ultimele luciri dispărură şi se făcu noapte de-a binelea. Vântul încetă, nu se mai auzea nici măcar fâşâitul obişnuit prin coroanele pinilor. Când şi când cădea ici şi colo câte un con de brad, bufnind puternic în tăcerea înstăpânită, încolo era atâta linişte, că Zbyszko îşi auzea şi propria răsuflare.

În acest fel, petrecu multă vreme, gândindu-se mai întâi la ursul care putea să vină, apoi la Danusia care plecase cu curtea mazoviană pe meleaguri îndepărtate. Îşi aduse aminte cum o luase în braţe când se despărţiseră de prinţesă şi cum îi şiroiau lacrimile ei pe obraz, îşi aminti chipul ei luminos, căpşorul ei bălai, cununiţele ei de albăstrele şi cântecul ei, de pantofiorii roşii cu vârfurile lungi, pe care-i sărutase la plecare, într-un cuvânt, de toate câte se întâmplaseră din clipa când se cunoscuseră; îl cuprinse o jale atât de mare, că nu se afla aproape de el şi-i era atât de dor de ea, încât se cufundă cu totul în visare, uită că este în pădure şi aşteaptă venirea ursului, spunându-şi în gând: „O să vin la tine, căci nu pot trăi fără tine”.

Şi simţi cu toată fiinţa lui că aşa este şi că musai să plece în Mazowsze, deoarece altminteri îşi va pierde minţile la Bogdaniec. Îi veni în minte Jurând şi împotrivirea lui neînţeleasă, aşa că socoti că trebuie să se ducă neapărat, să afle despre ce taină era vorba, despre ce piedici şi dacă vreo provocare la luptă pe viaţă şi pe moarte nu le-ar putea îndepărta. În cele din urmă, avu impresia că Danusia întinde braţele spre el şi strigă: „Vino, Zbyszko, vino!” Cum putea să nu se ducă la ea!

Şi nu dormea, o vedea atât de limpede, parcă era aievea sau în vis. Iată că acum Danuśka merge alături de prinţesă, zdrăngăne la lăută şi îngână ceva, dar se gândeşte la el. Se gândeşte că-l va vedea în curând sau poate că priveşte înapoi să-l vadă grăbind după ea, în timp ce el se află aici, în pădurea neagră.

Aici, Zbyszko îşi reveni din amintirile lui şi se trezi nu numai pentru că îşi dăduse seama unde se află, ci şi fiindcă departe, în spatele lui, auzi ceva foşnind.

Atunci, strânse furca în mâini, ciuli urechile şi începu să asculte.

Foşnetul se apropia şi, după o vreme, deveni foarte clar. Vreascurile uscate trosneau, frunzele căzute şi tufişurile fâşâiau sub o talpă grijulie. Mergea ceva.

La răstimpuri, foşnetul înceta, ca şi când fiara s-ar fi oprit lângă copaci, şi atunci tăcerea era atât de adâncă, încât lui Zbyszko îi ţiuiau urechile, apoi iarăşi se auzeau paşi rari şi prudenţi. În această apropiere era ceva prevenitor, aşa că pe Zbyszko îl cuprinse uimirea.

Poate că „Mormăilă” se teme de câinii de la bordei, se întrebă, sau poate fi vreun lup care m-a adulmecat.

Paşii încetară. Cu toate acestea, Zbyszko auzi bine că ceva se oprise la douăzeci-treizeci de paşi înapoia lui şi parcă s-ar fi aşezat jos. Se uită o dată, de două ori, dar deşi trunchiurile se desluşeau bine în întuneric, nu putu să vadă nimic. N-avea încotro, trebuia să aştepte.

Şi aşteptă atât de mult, că-l cuprinse din nou mirarea.

Ursul n-ar veni aici să se culce lângă prisacă, iar lupul ar fi mirosit că sunt aici şi n-ar fi mai aşteptat să-l apuce dimineaţa.

Şi deodată se înfioră din creşte până în tălpi.

Dar dacă ceva „necurat” a ieşit din mlaştină şi-i aţine calea din spate? Dacă-l înşfacă nişte braţe alunecoase ale vreunui înecat şi-l privesc în faţă ochii verzi ai unei stafii, dacă ceva va izbucni într-un râs cumplit în spatele lui sau de după un pin se iţeşte un cap vânăt cu picioare de păianjen?

Şi simţi că sub plasa de sârmă i se ridică părul măciucă în vârful capului.

Dar după o clipă fâşâitul se auzi înaintea lui, şi de astă dată chiar mai clar decât înainte. Zbyszko răsuflă uşurat. Presupuse într-adevăr că „ciudăţenia” îi dăduse ocol şi acum se apropie din faţă. Asta-i convenea. Apucă furca bine, se ridică şi aşteptă.

Deodată, deasupra capului, auzi foşnetul pinilor, pe faţă simţi un suflu puternic dinspre mlaştină şi în acelaşi timp îi pătrunse în nări mirosul de urs.

Acum nu mai avea nici o îndoială: ursuleţul venise!

Într-o clipă, pe Zbyszko îl părăsi teama şi plecându-şi capul, îşi încordă privirea şi ascultă. Paşii se apropiau greoi, limpede, mirosul devenea tot mai ascuţit; în curând, putea să-i audă răsuflarea şi mormăitul.

„Numai să nu fie doi!” îşi spuse Zbyszko.

În clipa aceea, văzu înaintea lui silueta mare şi întunecată a fiarei care, venind dincotro bătea vântul, nu putuse să-l adulmece, mai ales că-l înşela mirosul de miere cu care unseseră copacii.

Hai încoace, moşulică! Îl chemă Zbyszko, ieşind de după pin.

Ursul mugi scurt, parcă înfricoşat de apariţia neaşteptată, dar era prea aproape ca să mai poată scăpa prin fugă, aşa că se ridică repede pe picioarele dinapoi, desfăcându-şi labele dinainte ca pentru a-l lua în braţe. Tocmai asta aştepta şi Zbyszko; îşi luă avânt, sări ca fulgerul şi, cu toată puterea braţelor şi a greutăţii sale, înfipse furca în pieptul animalului.

Întreaga pădure se cutremură acum de mormăitul înfricoşător. Ursul înşfăcă furca, vrând s-o smulgă, dar cârligele de lângă coarne îl împiedicară, aşa că învins de durere, mugi şi mai puternic. Vrând să ajungă la Zbyszko, împinse în coarnele furcii, care se înfipseră şi mai adânc. Neştiind dacă furca intrase destul de adânc, Zbyszko n-o lăsă din mâini. Omul şi fiara începură să se smucească şi să se împingă. Răsună pădurea de răcnetele în care se simţea turbarea şi disperarea.

Zbyszko nu putea să pună mâna pe topor până când nu înfigea mai înainte şi al doilea corn al furcii în pământ, dar ursul, apucând-o cu labele de lângă coadă, o scutura odată cu Zbyszko, înţelegând parcă despre ce era vorba şi cu toată durerea pe care i-o producea fiecare mişcare a coarnelor înfipte adânc, nu se lăsa răzbit. În acest fel, lupta crâncenă se prelungea şi Zbyszlo înţelese că puterea lui va slăbi curând. Putea să şi cadă şi atunci ar fi fost pierdut, astfel că se opinti, îşi încordă braţele, desfăcându-şi picioarele, îşi îndoi grumazul ca un arc, ca să nu se prăbuşească pe spate şi începu să repete printre dinţii încleştaţi.

Unul din noi trebuie să moară!

Şi-l cuprinse o asemenea mânie îndârjită, încât ar fi preferat într-adevăr în clipa asta să moară el în loc să lase dihania să scape. În cele din urmă, piciorul i se împiedică de rădăcina pinului, se clătină şi ar fi căzut, dacă n-ar fi apărut lângă el o siluetă întunecată şi încă o furcă „rezemă” fiara, iar lângă ureche auzi un glas strigându-i:

Izbeşte-l cu toporul!

În înverşunarea luptei, Zbyszko nu mai stătu să se întrebe de unde-i venea ajutorul neaşteptat, ci apucă toporul şi lovi năprasnic. Furca se frânse sub greutatea şi spasmul din urmă al ursului, care se prăbuşi ca lovit de trăsnet şi începu să horcăie. Dar încetă numaidecât. Se lăsă tăcerea întreruptă doar de răsuflarea gâfâită a lui Zbyszko, care se sprijini de pin, deoarece picioarele îi tremurau sub el. Abia după o vreme, îşi înălţă capul, se uită la silueta de lângă el şi se sperie crezând că poate nu era a unui om.

Cine eşti? Întrebă neliniştit.

Jagienka! Răspunse un glas subţire de femeie.

Zbyszko mai că amuţi de uimire, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar îndoiala lui nu dură prea mult, fiindcă glasul Jagienkăi se auzi din nou:

Să fac focul.

Se auzi îndată scrâşnetul amnarului lovit de cremene, scânteile se împrăştiară şi la lumina lor tremurătoare, Zbyszko zări fruntea albă, sprâncenele negre şi buzele rotunjite ale fetei, care sufla în iasca aprinsă. Abia atunci se gândi că ea venise în pădure ca să-l ajute, că fără furca ei, s-ar fi putut să sfârşească rău, şi-i fu atât de recunoscător, încât nu mai stătu pe gânduri, o cuprinse în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii.

Iasca şi cremenea căzură din mâinile fetei.

Ei, lasă-mă în pace! Ce-ţi veni? Repetă cu glasul înăbuşit, dar fără să-şi îndepărteze faţa, şi atingându-i ca din întâmplare buzele lui Zbyszko.

Tânărul îi dădu drumul şi spuse:

Dumnezeu să te răsplătească. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu.

Jagienka, lăsându-se pe vine în întuneric, ca să caute iasca şi cremenea, începu să-l lămurească:

M-am temut pentru tine, pentru că Bezduch s-a dus şi el cu furca şi toporul, dar ursul l-a sfârtecat. Doamne fereşte de ceva rău, lui Maćko nu-i este prea bine, abia îşi mai trage sufletul, săracul. Aşa că am luat furca şi am venit.

Deci tu erai după pinul acela?

Eu.

Iar eu am crezut că e „necuratul”.

Mi-a fost frică şi mie, deoarece aici, pe lângă mlaştina lui Radzik, nu e bine să umbli noaptea fără foc la tine.

Şi de ce nu mi-ai spus nimic?

Îmi era frică să nu mă goneşti.

Şi rostind acestea, începu să scapere, apoi puse peste iască un smoc de câlţi de cânepă, care se aprinseră numaidecât, arzând cu o flacără luminoasă.

N-am decât două aşchii, du-te şi strânge câteva vreascuri uscate să facem focul, îl îndemnă.

Într-adevăr, după o clipă, izbucniră flăcări vesele care luminară corpul uriaş, roşcat, al ursului ce zăcea într-o baltă de sânge.

Ehei, grozavă dihanie! Se miră Zbyszko, mândrindu-se oarecum.

O, Iisuse, aproape că i-ai despicat capul în două!

Cu aceste cuvinte, se aplecă şi îşi afundă mâna în blana ursului, ca să se convingă dacă animalul are multă grăsime, după care se ridică veselă în picioare:

O să avem untură pentru vreo doi ani!

Uite cum s-a frânt furca!

Asta-i necazul, ce-o să spun eu acasă?

Cum adică?

Tătuca nu m-ar fi lăsat în pădure, aşa că am fost nevoită să aştept până se culcă toţi.

Iar după aceea adăugă:

Să nu spui nici tu că am fost aici, ca să nu mă certe.

Am să te însoţesc până aproape de casă, s-ar putea să te atace lupii şi nu mai ai nici furcă.

Bine, fie!

Şi stătură aşa de vorbă un răstimp la strălucirile jucăuşe ale focului, lângă leşul ursului, ca două făpturi tinere ale pădurii.

Zbyszko se uită la faţa frumoasă a Jagienkăi, luminată de flăcări, şi constată fără să vrea:

Cred că o fată ca tine nu se mai află în toată lumea. Ar trebuie să mergi şi la război!

Ea îl privi o clipă în ochi, apoi răspunse aproape cu tristeţe:

Ştiu şi eu. Dar să nu râzi de mine.