Capitolul XIII.

Jagienka topi singură o găleată mare de untură de urs. Maćko bău prima ulcică cu plăcere, întrucât era proaspătă, nu se afumase şi mirosea a angelică, deoarece fata care se pricepea la leacuri adăugase atât cât trebuia în găleată. Bolnavul se simţi îndată mai în putere şi începu să spere că se va înzdrăveni.

De asta aveam nevoie, se bucură. Când trupul o să aibă destulă grăsime, poate că şi aşchia asta, lua-o-ar dracu, o să iasă afară.

Totuşi următoarele păhărele nu-i mai plăcură tot atât de mult, ca ulcica dintâi, dar le bău în silă, gândindu-e că n-are încotro. Jagienka îl încuraja, zicându-i:

O să te însănătoşeşti. Lui Bilud de Ostrów i s-au înfipt câteva inele din cămaşa de zale sub grumaz şi i-au ieşit tot cu untură de urs. Dar când se va deschide rana, trebuie s-o ungi cu grăsime de castor.

Ai şi de asta?

Avem. Dacă va fi nevoie de grăsime proaspătă, o să mă duc cu Zbyszko la coloniile castorilor. Nu ne va fi greu să prindem unul, dar n-ar strica să făgăduieşti vreunul sfântului patron al rănilor.

Şi mie mi-a trecut prin minte, numai că nu ştiu prea bine care este. Sfântul Gheorghe este patronul cavalerilor: el păzeşte războinicul de rele şi-i sporeşte puterea la nevoie; se vorbeşte chiar că luptă adesea de partea dreptăţii şi-i bate pe păgâni. Dar unul care nu pregetă să lupte, n-are cum să te ajute, pentru tine poate fi bun altul căruia nu-i stă nimeni în cale. Orice sfânt îşi are locul şi treburile lui în cer, asta o ştie toată lumea! Şi nu se încurcă niciodată unul pe celălalt, pentru că astfel s-ar isca gâlceavă, iar în cer nu se cade ca sfinţii să se certe sau să se bată între ei. Cosma şi Damian, sunt şi ei nişte sfinţi însemnaţi la care doftorii se roagă să nu piară bolile pe lume, că astfel ar rămâne fără pâine. Mai este şi Sfânta Apolonia pentru durerile de măsele, şi Sfântul Liboriusz pentru piatră, dar mai sunt şi alţii. Când o să vină abatele, o să-mi spună la cine să mă duc, că nu orice cleric cunoaşte tainele Domnului şi nu oricine ştie asemenea lucruri, deşi are capul ras.

Ce-ar fi să-i promiţi chiar Domnului Iisus?

Sigur, că el este deasupra tuturor. Dar asta ar fi ca şi când tatăl tău, la mânie, ar bate un ţăran de-al meu, iar eu m-aş duce de-a dreptul la regele de la Cracovia să mă plâng. Ce mi-ar spune regele? Mi-ar zice aşa: „Eu sunt mai mare peste întreg regatul, iar tu vii să mi te jeluieşti pentru ţăranul tău! N-ai destule cinuri mai mici, nu poţi să te duci la castelan sau la mijlocitorul meu?” Domnul Iisus stăpâneşte peste toată lumea, pricepi? Iar pentru pricinile mai mărunte îi are pe sfinţi.

O să-ţi spun eu ce să faci, zice Zbyszko, şi ai să vezi care-i rostul discuţiei. Jură-i răposatei noastre regine că dacă te va ajuta, o să faci un pelerinaj la Cracovia, la mormântul ei. Câte minuni nu s-au întâmplat acolo chiar sub ochii noştri! De ce să mai cauţi alţi sfinţi, când Stăpâna noastră este cea mai bună?

Da, dacă aş şti că vindecă şi rănile!

Chiar dacă n-ar face-o! Nu va cuteza nici un sfânt să se supere pe ea, iar dacă s-ar sumeţi, l-ar pedepsi Dumnezeu, că nu e vorba de fitecine, ci de regina Poloniei.

Care, la urma urmelor, a creştinat o ţară întreagă. Ai vorbit cu cap, încuviinţă Maćko. Ea stă sus în adunarea dumnezeiască şi se înţelege că nu oricine se poate pune împotriva ei. Am să fac cum mă sfătuieşti, ca să mă înzdrăvenesc!

Sfatul îi plăcu şi Jagienkăi, care nu se putea stăpâni să nu admire înţelepciunea lui Zbyszko, aşa că Maćko făcu legământul în aceeaşi seară, după care bău cu şi mai mare plăcere untura de urs, aşteptând să se însănătoşească de la o zi la alta. Cu toate acestea, după vreo săptămână, începu să-şi piardă nădejdea. Spuse că untura îl „strică” la stomac, iar pe piele, după ultima coastă, îi creşte ceva care seamănă cu un cucui. După zece zile, îi fu şi mai rău: cucuiul crescuse şi se roşise, iar Maćko se simţea foarte slăbit şi când îi reveni fierbinţeala, începu să se pregătească iarăşi de moarte.

Până când într-o noapte, îl trezi deodată pe Zbyszko.

Aprinde focul repede, îl grăbi, că se întâmplă ceva cu mine, dar nu ştiu dacă e bine sau rău.

Zbyszko zvâcni drept în picioare şi fără să mai scapere, suflă în odaia învecinată în cenuşa din horn, aprinse o aşchie muiată în smoală şi se întoarse.

Cum te simţi, Domnia Ta?

Cum mă simt! Parcă mă înţeapă cucuiul, trebuie să fie vârful săgeţii! Îl şi apuc, dar nu pot să-l scot, simt doar că-mi alunecă dintre unghii şi se mişcă.

E vârful săgeţii, nimic altceva. Apucă-l bine şi trage!

Maćko începu să se răsucească şi să ofteze de durere, dar îşi vârî degetele mai adânc şi când apucă bine aşchia, trase cu putere şi o scoase.

O, Iisuse!

Ai scos-o? Întrebă Zbyszko.

Am scos-o. M-au trecut toate apele. Dar, uite-o!

La aceste cuvinte, îi arătă lui Zbyszko vârful ascuţit care se desprinsese din săgeata rău ferecată şi-l chinuise câteva luni de zile.

Slavă Domnului şi reginei Jadwiga! Acum o să te faci bine.

Se prea poate, că m-am mai uşurat, dar mă doare îngrozitor, zice Maćko apăsând cucuiul din care începu să curgă sânge amestecat cu puroi. Cu cât va rămâne mai puţină răutate din asta în mine, cu atât îmi va fi mai bine. Jagienka mi-a zis că acum ar trebui să astupăm rana cu grăsime de castor.

O să prindem unul chiar mâine.

Totuşi, Maćko se simţi mult mai bine chiar de a doua zi. Dormi până târziu, iar când se trezi ceru să i se dea să mănânce. La untura de urs nici nu mai putea să se uite, aşa că-i sparseră douăzeci de ouă într-o tigaie, fiindcă prudenţa o îndemnă pe Jagienka să nu întreacă măsura. Le înfulecă fireşte cu lăcomie cu o jumătate de pâine şi le udă cu o carafă de bere, după care porunci să i-l aducă pe Zych, pentru că se înveselise.

De aceea, Zbyszko trimise pe unul din slujitorii turci, dăruiţi de Zawisza să-l cheme pe Zych, care încălecă şi veni după-amiază, tocmai când tinerii se pregăteau să plece după castori la iezerul Odstajany. Vârstnicii râseră, glumiră şi cântară la un pahar de mied fără măsură, apoi, într-un târziu, începură să vorbească despre copii şi fiecare să-şi laude odrasla.

Ce flăcău pe cinste este Zbyszko! Zise Maćko, nu mai e altul ca el. E curajos, iute ca un râs şi îndemânatic. Află că atunci când îl duceau la eşafod, la Cracovia, fetele chiţăiau de la ferestre, de parcă le înţepa cineva cu acul pe la spate, şi ce fete: fiice de cavaleri şi castelani, ca să nu mai pomenesc de orăşencele ca floarea.

N-au decât să fie şi fiice de castelani, dar nu o întrec pe Jagienka mea! Răspunse Zych de Zgorzelice.

Parcă eu zic că o întrec? Una mai drăguţă ca Jagienka nu se mai află.

Nici eu nu pot să spun nimic de Zbyszko: încordează arbaleta fără manivelă!

Şi răzbeşte singur ursul. Ai văzut, l-a izbit, i-a crăpat capul şi i-a retezat o labă dintr-o lovitură.

I-a crăpat capul, dar nu de unul singur, ci cu ajutorul Jagienkăi.

Ea l-a ajutat? Mie nu mi-a spus nimic.

Pentru că aşa i-a promis. Fiindcă pentru o fată e ruşine să se ducă noaptea în pădure. Mie mi-a spus numaidecât cum a fost. Altele preferă să născocească, dar ea nu se fereşte de adevăr. La drept vorbind, nu m-am bucurat, că cine ştie. Am vrut s-o cert, dar ea mi-a zis: „Dacă eu însămi n-o să-mi păzesc fecioria, nici Domnia Ta, tăicuţă n-o să mi-o păzeşti, dar să n-ai grijă, Zbyszko ştie ce înseamnă onoarea de cavaler”.

Chiar aşa. Şi astăzi au plecat tot singuri.

Dar se vor întoarce spre seară. Noaptea, diavolul este cel mai înverşunat şi fetei nu trebuie să-i fie ruşine, că este întuneric.

Maćko se gândi un răstimp după care rosti ca pentru sine:

Oricum, ei se bucură când sunt împreună.

Hm! Numai să nu-i fi jurat credinţă alteia.

După cum ştii, aşa-i obiceiul cavalerilor. Orice tânăr care nu-şi are stăpâna inimii, este socotit un prostănac. El s-a legat să-i aducă penele de păun şi pe astea trebuie să le reteze de pe coifurile teutonilor, pentru că şi-a pus în joc cinstea de cavaler; pe Lichtenstein musai să-l prindă şi pe el, dar de celelalte poate să-l dezlege abatele.

Îl aşteptăm să vină de la o zi la alta.

Aşa socoteşti? Întrebă Maćko, apoi adăugă:

La urma urmei, ce înseamnă un astfel de legământ, de vreme ce Jurând i-a spus în faţă că nu-i dă fata! Dacă i-a făgăduit-o altuia sau i-a oferit-o lui Dumnezeu, asta nu mai ştiu, dar i-a spus-o de-a dreptul că nu i-o dă.

Nu ţi-am spus, întrebă Zych, că abatele ţine atât de mult la ea, de parcă ar fi a lui? Ultima dacă i-a zis aşa: „Eu n-am rude decât după mamă, dar din această zestre, tu vei primi mai mult decât ele”.

La acestea, Maćko privi neliniştit şi chiar bănuitor la Zych şi răspunse abia după un timp:

Cred că nu vrei să ne faci o nedreptate.

Jagienka va căpăta Moczydoły, evită Zych un răspuns mai precis.

Chiar acum?

Întocmai. Altuia nu i-aş lăsa-o, dar ei am să i-o dau.

Şi aşa, Bogdaniec este pe jumătate al lui Zbyszko, şi dacă-mi dă Dumnezeu sănătate o să-l gospodăresc cum se cuvine. Domniei tale îţi place Zbyszko?

Zych începu să clipească din ochi şi răspunse:

Mai rău e că Jagienka, de câte ori aude de el, se întoarce cu faţa la perete.

Dar când aude de alţii?

Când îi amintesc de alţii, stucheşte şi întreabă: „ăsta cine mai e?!”

Păi vezi? Cu ajutorul lui Dumnezeu, lângă o asemenea fată, o să uite şi Zbyszko de cealaltă. Eu, că sunt bătrân, şi tot aş uita. Să-ţi mai torn mied?

Mai toarnă-mi.

Mda, abatele. E un om cu minte! Sunt şi printre ei, cum ştii, oameni cu obiceiuri lumeşti, dar el, deşi nu trăieşte printre călugări, că doar e preot, iar un preot se descurcă întotdeauna mai bine decât un om obişnuit, fiindcă ştie şi să citească şi stă aproape de duhul sfânt. Iar Domnia Ta faci bine că-i dai îndată Moczydoły Jagienkăi. Şi eu, numai să mă ajute Domnul Iisus să mă însănătoşesc, am să atrag cât mai mulţi dintre ţăranii din Brzozowa. O să le dau la fiecare pământ bun, despădurit, că la Bogdaniec avem destul. Iar lui Wilk, n-au decât să-i ureze sănătate la Crăciun şi să vină la mine. Păi ce, n-au voie? Cu timpul, o să ridic şi o întăritură la Bogdaniec, un mic castel din trunchiuri de stejar cu şanţ de apărare împrejur. Bine că Zbyszko şi Jagienka se duc de pe acum împreună la vânătoare. Cred că şi zăpada n-o să întârzie prea mult. Se învaţă unul cu celălalt. N-au decât să se plimbe. Ce să mai lungim vorba? Ai vrea să i-o dai pe Jagienka ori nu?

I-aş da-o. Doar de mult am hotărât să fie împreună, iar Moczydoły şi Bogdaniec să le moştenească nepoţii noştri.

Grindină! Strigă Maćko bucuros. Să dea Dumnezeu să se înmulţească precum grindina. O să ni-i boteze abatele.

Numai să poată ţine pasul! Îi urmă pilda Zych. Nu te-am mai văzut de mult atât de vesel.

Pentru că mi se umple inima de bucurie. Vârful de săgeată a ieşit, iar cât despre Zbyszko, să n-ai grijă. Ieri, când Jagienka urca pe cal. bătea vântul. Atunci, l-am întrebat pe Zbyszko: „Ai văzut?” şi l-am simţit înfiorându-se. Am băgat de seamă că la început abia vorbeau între ei, dar acum, când merg împreună, îşi întorc mereu capul unul spre celălalt şi nu se mai satură de vorbă! Mai bea puţin.

Mai beau.

În sănătatea lui Zbyszko şi a Jagienkăi!