Capitolul XIV.

Bătrânul Maćko nu greşea spunând că lui Zbyszko şi Jagienkăi le place să stea împreună, ba chiar că le este dor unul de celălalt. Jagienka, pretinzând că vine în vizită la bătrânul Maćko, venea de multe ori la Bogdaniec, cu tatăl ei sau singură, iar drept mulţumire, Zbyszko se ducea mereu pe la Zgorzelice, astfel că pe zi ce trecea, prietenia dintre ei devenea tot mai trainică. Începură deci să se placă şi să „sporovăiască”, adică să vorbească despre tot ce putea să-i intereseze. Era şi puţină admiraţie reciprocă în această prietenie, deoarece tânărul şi chipeşul Zbyszko, care se umpluse de faimă prin războaie, luase parte la turniruri şi fusese primit şi prin încăperile regale, i se părea fetei, când îl punea alături de Cztan de Rogów sau Wilk de Brzozowa, un adevărat cavaler de la curte şi aproape un fiu de rege, iar el se lăsa subjugat uneori de farmecul ei. Îi păstra credinţă Danusiei lui, totuşi câteodată, când se uita pe neaşteptate la Jagienka, în pădure sau acasă, îşi spunea fără să vrea: „Ehei, ce mai căprioară!” iar când o lua de mijloc şi o urca în şa, simţindu-i în palme trupul tânăr şi parcă cioplit din piatră, mai că-l cuprindea teama şi, cum zicea Maćko: „îl treceau fiorii” şi ceva începea să freamăte în el, moleşindu-l.

Jagienka, mândră din fire şi înclinată spre batjocură, ba chiar arţăgoasă, devenea cu încetul tot mai supusă, aproape ca o slujitoare care nu voia decât să-l privească în ochi şi să-i împlinească toate voile, iar el îi înţelegea această dorinţă şi-i era recunoscător, simţindu-se din ce în ce mai bine în apropierea ei. În cele din urmă, mai ales de când Maćko începuse să bea untură de urs, se văzuseră aproape zilnic, iar după ce aşchia îi ieşise din rană, se duceau împreună să vâneze castori pentru grăsimea necesară închiderii vătămăturii.

Astfel procedară şi acum. Luară arbaleta, încălecară şi porniră mai întâi spre Moczydoły, care avea să fie zestrea Jagienkăi, apoi spre pădure, unde lăsară caii în grija unui slujitor şi merseră mai departe pe jos, întrucât prin desişuri şi mlaştină era greu să răzbată călare. Pe drum, Jagienka îi arătă, dincolo de lunca întinsă, acoperită de stuf, marginea vânătă a pădurii, spunându-i:

Asta-i pădurea lui Cztan de Rogów.

Cel care vrea să te ia de nevastă?

Fata începu să râdă:

M-ar lua el, dar trebuie să vreau şi eu!

Poţi să te aperi uşor, avându-l în ajutor pe Wilk, care, cum am auzit, nu-l poate suferi. Mă şi mir că nu s-au provocat la luptă pe viaţă şi pe moarte.

N-au făcut-o, pentru că tăicuţa i-a ameninţat: „Dacă vă luaţi la bătaie, nu vreau să vă mai văd pe niciunul”. Aşa că ce mai puteau să facă? Când vin la Zgorzelice, se uită urât unul la altul, dar pe urmă se duc la crâşma din Krześnia şi beau până cad pe sub laviţe.

Ţărani proşti!

Cum aşa?

Păi, când Zych nu-i acasă, unul dintre ei ar putea să dea iama la Zgorzelice şi să te răpească. Ce-ar mai face Zych, dacă la întoarcere te-ar găsi cu un copil în braţe?

Ochii albaştri ai Jagienkăi se aprinseră deodată:

Tu crezi că eu m-aş lăsa? Ce, la Zgorzelice nu mai sunt şi alţi oameni, iar eu nu ştiu să pun mâna pe suliţă sau pe arbaletă? N-au decât să încerce! I-aş fugări pe amândoi până acasă şi aş da năvală şi la Rogów, şi la Brzozowa. Tătuca ştie că poate pleca liniştit la război.

Şi tot vorbind aşa, începu să-şi încrunte sprâncenele frumoase şi să scuture atât de ameninţătoare arbaleta, încât Zbyszko izbucni în râs şi zise:

Tu ar trebui să fii cavaler, nu o fată.

Liniştindu-se, Jagienka răspunse:

Cztan mă păzeşte de Wilk, iar Wilk de Cztan. De altfel, am fost şi sub oblăduirea abatelui, iar cu abatele, mai bine să n-ai de-a face.

Ia te uită, se minună Zbyszko, la toţi le este frică de abate! Eu, însă, să mă bată Sfântul Gheorghe, dacă nu spun adevărul, nu m-aş teme de abate, nici de Zych, nici de oamenii de la Zgorzelice şi nici de tine, te-aş răpi şi basta!

Jagienka se opri locului şi înălţându-şi ochii la Zbyszko, întrebă cu un glas ciudat de moale şi tărăgănat:

M-ai răpi?

După care buzele i se răsfrânseră şi aşteptă răspunsul roşie ca focul.

Se vede, însă, că el nu se gândea decât la ce-ar face el în locul lui Cztan sau Wilk, fiindcă după o clipă, îşi scutură capul cânepiu şi îşi urmă vorba:

Cum să se războiască o fată cu flăcăii, când i-a venit vremea măritişului! Dacă nu va apărea al treilea, musai să-l alegi pe unul dintre ei.

Nu-mi spune una ca asta tocmai tu, îl dojeni fata cu tristeţe.

Şi de ce, mă rog? N-am fost de mult pe aici, aşa că nu ştiu dacă se află cineva pe lângă Zgorzelice, care să-ţi fie pe plac?

Ei! Se împotrivi Jagienka. Lasă-mă în pace!

Şi îşi continuară drumul în tăcere, strecurându-se prin bungetul care părea cu atât mai des, cu cât tufele şi copacii erau acoperiţi de hameiul sălbatic. Zbyszko mergea înainte, rupând vrejurile verzi, frângând ici şi colo crengile, iar Jagienka îl urma cu arbaleta pe umăr, asemenea unei zeiţe la vânătoare.

Dincolo de desiş, îl vesti, o să dăm peste un pârâu adânc, dar ştiu un loc unde-i vadul.

Ai cizme cu carâmbi de piele până la genunchi, aşa că n-o să ne udăm, o linişti Zbyszko.

Într-adevăr, după un răstimp ajunseră la pârâu. Jagienka, ce cunoştea bine pădurea de la Moczydoły, găsi vadul cu uşurinţă, se arătă însă că râuleţul crescuse puţin din cauza ploilor, şi apa era destul de adâncă. Atunci, Zbyszko o luă în braţe fără s-o mai întrebe.

Aş fi trecut şi pe jos, spuse Jagienka.

Ţine-te de gâtul meu! O sfătui Zbyszko.

Şi păşi mai departe prin apa revărsată, încercând-o mereu cu piciorul, ca să nu nimerească în vreo adâncitură. Fata se ghemuise la pieptul lui, cum i se poruncise, dar când erau aproape de malul celălalt, îi mărturisi:

Zbyszko!

Ei, ce este?

N-am să mă căsătoresc nici cu Cztan, nici cu Wilk.

În acest timp, flăcăul ajunse pe mal şi lăsând-o cu grijă pe prundiş, răspunse puţin contrariat:

Dumnezeu să ţi-l dea pe cel mai bun! Nu va fi în pierdere.

Până la iezerul Odstajany, nu mai era departe. Jagienka, mergând acum înainte, se întorcea din când în când şi ducându-şi degetele la buze, îi poruncea lui Zbyszko să tacă. Trecură printr-un crâng de lozie şi sălcii cenuşii pe pământul desfundat. Dinspre dreapta, ajungea până la ei larma păsărilor, care-l uimi pe Zbyszko, fiindcă era vremea când îşi luau zborul prin alte părţi.

Acolo este o mlaştină, şopti Jagienka, unde iernează raţele, dar şi în băltoacă apa nu îngheaţă decât la mal când sunt geruri mari. Uite cum se înalţă aburii.

Zbyszko privi printre tufele de lozie şi văzu înainte parcă un vălătuc de ceaţă; era iezerul Odstajany.

Jagienka îşi puse iarăşi degetul la buze şi după o clipă ajunseră. Ea urcă cea dintâi în tăcere pe trunchiul gros al unei sălcii aplecate până aproape de apă. Zbyszko îi urmă pilda şi o vreme stătură liniştiţi fără să vadă nimic din pricina ceţii, ascultând doar ţipetele jalnice ale nagâţilor şi pescăruşilor deasupra capului. În sfârşit, vântul începu să adie, fâşâi prin tufărişuri şi frunzele îngălbenite ale sălciilor şi descoperi oglinda iezerului, pustie şi puţin încreţită de boare.

Nu se vede nimic? Şopti Zbyszko.

Nu. Taci din gură!

Curând, vântul conteni şi se aşternu o linişte deplină. Atunci, la suprafaţa apei, înnegri un cap, apoi încă unul şi, în sfârşit, mult mai aproape, alunecă în apă de pe mal un castor mare cu o creangă abia retezată în gură şi începu să plutească prin lintiţă şi calcea calului, ridicându-şi botul şi împingând creanga înaintea lui. Zbyszko, care se afla mai jos decât Jagienka pe trunchi, văzu deodată cum coatele ei se mişcară fără zgomot, iar capul i se aplecă înainte: se vede că se pregătea să sloboadă săgeata în castorul care, nebănuind primejdia, plutea nu mai departe decât la o jumătate de bătaie de puşcă spre lărgimea neacoperită a apei.

Coarda arbaletei zbârnâi şi în acelaşi timp răsună glasul Jagienkăi:

L-am nimerit! L-am nimerit!

Zbyszko se căţără într-o clipită mai sus şi se uită prin frunziş spre apă: castorul aci se cufunda, aci ieşea la suprafaţă, dându-se de-a berbeleacul şi arătându-şi burta mai deschisă la culoare decât spinarea.

Mă duc după el, se oferi Zbyszko.

Nu te duce! Aici, la mal, nămolul e prea adânc. Cine nu ştie cum s-o scoată la capăt, se îneacă fără greş.

Atunci, cum îl prindem?

Până diseară o să ajungă singur la Bogdaniec, n-ai grijă, iar noi e timpul să mergem acasă.

Bine, dar l-ai nimerit!

Ehei, nu este primul!

Alte fete se tem şi să se uite la arbaletă, dar cu una ca tine aş umbla toată viaţa prin pădure!

Auzind această laudă, Jagienka zâmbi bucuroasă, dar nu răspunse nimic şi porniră înapoi pe acelaşi drum printre tufele de lozie. Zbyszko începu s-o iscodească despre cotloanele castorilor şi ea îi spuse câţi castori sunt la Moczydoły, câţi la Zgorzelice şi cum hălăduiesc prin mlaştini şi pâraie.

Dar deodată se lovi cu palma peste şold.

Na! Strigă, am uitat săgeţile în salcie. Aşteaptă-mă!

Şi înainte ca el să-i răspundă, că se duce el să le aducă, se repezi ca o ciută înapoi şi dispăru într-o clipă din ochi. Zbyszko aşteptă cât aşteptă, până când, în cele din urmă, începu să se mire de ce întârzie atâta.

Te pomeneşti că a pierdut săgeţile şi acum le caută, îşi spuse, aşa că mă duc să văd ce s-a întâmplat.

Dar abia făcu câţiva paşi, că fata se ivi înaintea lui cu arbaleta într-o mână, răzând cu obrajii rumeni şi cu castorul pe umăr.

Pentru Dumnezeu! Se miră Zbyszko, cum l-ai scos din apă?

Cum? Am intrat în iezer şi gata! Eu n-o fac pentru prima dată, iar pe tine n-am vrut să te las, pentru că acolo, cine nu ştie cum să înoate, îl înghite nămolul.

Şi eu te-am aştepta aici ca un nerod! Vicleană mai eşti.

Ei şi ce? Trebuia să mă dezbrac de faţă cu tine sau ce era să fac?

Deci n-ai uitat nici săgeţile?

A, nu, dar am vrut să te îndepărtez de la mal.

Da, dar dacă veneam după tine, ce minuni mi-ar mai fi văzut ochii! Aveam la ce să mă uit!

Hai, taci din gură!

Pe Dumnezeul meu.

Mai bine taci!

Iar după un răstimp, vrând să schimbe vorba, îl rugă:

Stoarce-mi părul, că mi se scurge apa pe spinare.

Zbyszko îi apucă părul cu o mână de la rădăcină, iar cu cealaltă începu să-l răsucească, spunându-i în acelaşi timp:

Mai bine despleteşte-l că ţi-l usucă soarele numaidecât.

Dar fata nu se învoi să facă una ca asta din cauza desişului prin care erau nevoiţi să se strecoare. Mergând din nou înaintea lui, Jagienka reluă discuţia:

Acum, Maćko o să se însănătoşească repede, fiindcă pentru rana lui, nici un leac nu e mai bun ca untura de urs înăuntru şi grăsimea de castor deasupra. Peste vreo două săptămâni, o să urce în şa.

Să dea Dumnezeu! Se bucură Zbyszko. Abia aştept şi eu această clipă, îmi este greu să plec de lângă un om bolnav, deşi nu-mi vine uşor să stau aici.

Nu te simţi bine acasă? Îl întrebă Jagienka. De ce oare?

Ţie Zych nu ţi-a spus nimic despre Danusia?

Mi-a zis el ceva. Ştiu că ea ţi-a legat năframa de gât. Ştiu! Mi-a mai spus şi că orice cavaler jură că va rămâne credincios stăpânei inimii. Dar mi-a zis că asta nu înseamnă nimic, că aşa-i obiceiul. Iar unii, deşi căsătoriţi, continuă să-şi ţină legământul făcut. Hai, Zbyszko, spune-mi şi mie ce-i cu Danusia asta? Cine este?

Şi apropiindu-se de el, îşi înălţă ochii şi începu să se uite neliniştită la faţa lui, iar el, fără să ia seama câtuşi de puţin la privirea ei speriată, o lămuri:

Ea este stăpâna, dar şi dragostea mea. Nu spun la nimeni, dar ţie ţi-o spun ca unei surori, pentru că ne cunoaştem de mici. M-aş duce după ea peste mări şi ţări la nemţi sau la tătari, căci una ca ea nu se mai află în toată lumea. Unchiul să rămână la Bogdaniec, dar eu am să mă duc la ea. Ce înseamnă pentru mine Bogdaniec fără ea, averea, vitele, bogăţiile abatelui? Încalec şi plec în Mazowsze, aşa să-mi ajute Dumnezeu, să îndeplinesc ce-am jurat, dacă n-o să mor înainte.

Asta n-o ştiam., răspunse surd Jagienka.

Zbyszko începu să-i povestească cum o cunoscuse pe Danusia la Tyniec, cum se legase numaidecât faţă de ea, şi tot ce urmase după aceea, deci despre întemniţarea lui şi cum îl scăpase Danusia, refuzul lui Jurând, despărţirea şi dorul de ea, în sfârşit, bucuria că după însănătoşirea lui Maćko va putea să plece la jupâniţă iubită, ca să împlinească făgăduiala. Îşi întrerupse istorisirea abia la vederea slujitorului cu caii, care aştepta la marginea pădurii.

Jagienka încălecă îndată şi începu să-şi ia rămas-bun de la Zbysko.

Să ducă slujitorul castorul până la Bogdaniec în urma ta, iar eu mă întorc la Zgorzelice.

Nu mai mergi la Bogdaniec? Zych a rămas acolo.

Nu. Tăicuţa trebuia să se întoarcă până acum şi aşa mi-a poruncit.

Ei, atunci să te răsplătească Dumnezeu pentru castor.

Rămâi cu bine.

Şi după o clipă, Jagienka rămase singură. Apucând-o de-a dreptul peste câmp spre casă, o vreme se tot uită înapoi după Zbyszko, iar când acesta dispăru în sfârşit după copaci, îşi acoperi ochii cu mâna, ferindu-se parcă de strălucirea soarelui.

Lacrimi mari începură să i se scurgă printre degete, şiroind pe obraji şi picurând una după alta ca boabele de mazăre pe şa şi pe coama calului.