Capitolul XIX.

În acest timp, „prostul” de Zbyszko plecase într-adevăr de la Bogdaniec cu inima grea. Mai întâi, se simţea singur şi străin fără unchiul lui, de care nu se despărţise de mulţi ani şi cu care se obişnuise atât de mult, încât acum nici el nu ştia prea bine cum o să se poarte fără el, atât în timpul călătoriei, cât şi în luptă. În al doilea rând, îi părea rău şi de Jagienka, fiindcă deşi îşi spunea că se duce la Danusia, pe care o îndrăgea din tot sufletul, îi era totuşi atât de bine alături de Jagienka, încât abia acum simţea ce mult se bucurase lângă ea şi ce mâhnit putea fi în lipsa ei. Şi se mira el însuşi de jalea lui, care-l cam neliniştea, pentru că dacă i-ar fi fost dor de Jagienka, cum îi este unui frate de sora lui, n-ar fi fost nimic. Dar îşi dădea seama că el ar vrea s-o ia de mijloc sau s-o dea jos din şa sau s-o treacă pârâul în braţe, să-i stoarcă apa din cosiţă, să se preumble cu ea prin pădure, să se uite şi să tăifăsuiască împreună. Se obişnuise într-atâta cu ea şi-i plăcea atât de mult, încât acum, când începu să se gândească la ea, uită cu totul că a pornit la drum lung până în Mazowsze, stăruindu-i în minte clipa în care Jagienka îi venise în ajutor în pădure, în lupta cu ursul. Şi i se păru că asta se întâmplase ieri, aşa cum tot ieri se duseseră după castori la iezerul Odstajany. N-o văzuse atunci când adusese castorul înot, dar acum avea impresia că o vede şi iarăşi îl trecură fiorii, ca în urmă cu câteva săptămâni, în vreme ce vântul se juca prea îndrăzneţ cu fusta ei. După aceea, îşi aduse aminte cum călărea gătită de sărbătoare spre biserica din Krześnia şi cât fusese de uimit că o fată simplă putuse să i se pară o jupâniţă de neam mare. Toate acestea îi tulburară inima, se simţea totodată şi vesel, şi trist, iar când se mai gândi că ar fi putut face cu ea ce voia, şi cât de atrasă era de el, cum îl privea supusă în ochi şi cum se apropia de el, abia mai era în stare să stea în şa. „Dacă măcar aş fi întâlnit-o undeva şi, deşi îmi luasem rămas-bun, aş fi îmbrăţişat-o la despărţire, îşi spuse, poate că m-aş fi simţit mai bine”, dar înţelese numaidecât că nu-i adevărat şi n-ar fi fost mai bine, deoarece numai la gândul unei asemenea despărţiri îl trecură năduşelile, cu toate că era destul de frig.

Până când, în cele din urmă, se înfricoşă de aceste amintiri care semănau prea mult cu poftele necurate şi le scutură din sufletul lui, cum scutura zăpada pufoasă de pe pelerină.

Eu mă duc la Danusia, la jupâniţă mea dragă! Murmură.

Şi îşi dădu seama îndată că asta este o altfel de dragoste, parcă mai cuviincioasă şi mai puţin aţâţătoare. Cu încetul, pe măsură ce picioarele îi îngheţau în scări, iar vântul rece îi potolea sângele, toate gândurile îi zburară către Danusia Jurând. Ei îi era cu adevărat dator. Dacă n-ar fi fost ea, capul lui ar fi căzut de mult în piaţa din Cracovia. Atunci când rostise faţă de cavaleri şi de orăşeni: „Este al meu”, prin aceste cuvinte îl smulsese din mâinile călăilor şi de atunci el îi aparţinea ei, cum îi aparţinea sclavul stăpânului său. Nu el o luase pe ea, ci din contră; nici împotrivirea lui Jurând nu mai însemna nimic. Doar ea l-ar putea alunga, aşa cum stăpâna îşi poate alunga sclavul, cu toate că nici atunci el nu s-ar depărta prea mult, pentru că el era legat şi de propriu-i jurământ. Se gândi totuşi că ea nu-l va alunga şi mai degrabă va pleca după el de la curtea mazoviană, fie şi până la capătul lumii. Tot gândindu-se la acestea, începu s-o laude în sufletul lui în paguba Jagienkăi, ca şi când ar fi fost doar vina ei că-l năpădeau poftele şi-i răjghinau inima. Acum, nu-i mai trecu prin minte că Jagienka îl vindecase pe bătrânul Maćko, şi afară de asta, că fără ajutorul ei poate că ursul i-ar fi sfâşiat pielea de pe cap în noaptea aceea, şi se răzvrăti împotriva Jagienkăi înadins, socotind că în acest fel o va sluji pe Danusia şi se va dezvinovăţi şi în ochii lui.

Tocmai atunci, îl ajunse din urmă cehul Hlawa, trimis de Jagienka, aducând cu sine şi un cal de povară.

Domnul fie lăudat! Spuse înclinându-se adânc.

Zbyszko îl văzuse o dată sau de două ori la Zgorzelice, dar nu-l recunoscu, aşa că-l întrebă:

În vecii vecilor. Dar tu cine eşti?

Slujitorul Domniei Tale.

Cum adică slujitorul meu? Uite-i pe slujitorii mei, răspunse arătând spre cei doi turci dăruiţi de Sulimczyk Zawisza şi la cei doi argaţi voinici care, călărind pe cai scunzi, aveau grijă de armăsarii cavalerului, ăia sunt ai mei, dar pe tine cine te-a trimis?

Jupâniţa Jagienka, fiica lui Zych de Zgorzelice.

Jupâniţa Jagienka?

Zbyszko abia se răzvrătise împotriva ei, şi supărarea încă nu-i trecuse, aşadar spuse:

Întoarce-te acasă şi mulţumeşte-i jupâniţei pentru darul ei, fiindcă eu nu te vreau.

Cehul scutură din cap.

Nu mă întorc, stăpâne. Eu ţi-am fost dăruit Domniei Tale şi în afară de asta, m-am jurat că te voi sluji până la moarte.

Dacă mi-ai fost dăruit, eşti sluga mea.

A Domniei Tale, stăpâne.

Aşa că îţi poruncesc să te întorci.

Eu am jurat şi, deşi nu sunt decât un prins de la Boleslawiec şi un biet slujitor, mă trag dintr-un neam înstărit.

Zbyszko se înfurie:

Pleacă numaidecât! Cum se poate să te arăţi împotriva voinţei mele? Hai, că poruncesc să încordeze arbaleta!

Cehul scoase liniştit şi o mantie căptuşită cu piele de lup şi i-o dădu lui Zbyszko, spunându-i:

Jupâniţa Jagienka ţi-a trimis şi mantia asta, stăpâne.

Vrei să-ţi rup oasele? Întrebă Zbyszko, luând băţul din mâna unui argat.

Am şi un chimir cu bani la porunca Domniei Tale, dădu răspuns cehul.

Zbyszko ridică băţul, dar îşi aduse aminte că slujitorul, deşi prins de război, descindea totuşi dintr-un neam cu stare, care rămăsese la Zych doar pentru că n-avusese cu ce să se răscumpere, aşa că lăsă băţul din mână.

Cehul i se înclină până la scară şi-l rugă:

Nu te mânia, Domnia Ta. Dacă-mi porunceşti să nu merg cu Domnia Ta, o să rămân câteva sute de paşi în urmă, dar acasă nu mă întorc, pentru că m-am jurat pe mântuirea sufletului meu.

Şi dac-o să pun să te biciuiască sau să te lege?

Dacă porunceşti să mă biciuiască, nu va fi păcatul meu, iar dacă mă vei lega, o să stau aşa până când mă vor dezlega niscaiva oameni buni, sau mă vor mânca lupii.

Zbyszko nu-i mai răspunse, îşi îndemnă calul înainte, urmat de oamenii lui. Cu arbaleta la spinare şi baltagul pe umăr, cehul porni şi el în urma tuturor, învelindu-se în pielea păroasă de zimbru, deoarece începuse să bată un vânt straşnic cu spic de zăpadă.

Viforniţa se înteţea cu fiecare clipă. Deşi înfăşuraţi în şube, turcii aproape că îngheţaseră, argaţii lui Zbyszko începură să-şi frece mâinile, iar el însuşi, nefiind nici el îmbrăcat prea gros, îşi aruncă de câteva ori privirile la mantia adusă de Hlawa şi după un răstimp, îi porunci unui turc să i-o aducă.

Şi învelindu-se strâns în ea, simţi căldura răspândindu-i-se în tot trupul. Era grozavă mai ales gluga, care-i apăra ochii şi o mare parte din faţă, aşa că vântul aproape că încetă să-l supere. Atunci se gândi fără să vrea că Jagienka este totuşi o fată bună de pus pe rană, şi încetini mersul calului, vrând să-l întrebe totul despre ea şi ce se petrecuse la Zgorzelice.

Îi făcu un semn din cap slujitorului şi-i zise:

Bătrânul Zych ştie că jupâniţa te-a trimis la mine?

Ştie, răspunse Hlawa.

Şi nu s-a împotrivit?

S-a împotrivit.

Spune-mi cum a fost.

Stăpânul se plimba prin încăpere şi jupâniţa se ţinea după el. El ţipa, dar jupâniţa nimic, numai că s-a întors către ea şi atunci ea i-a căzut la picioare fără un cuvânt. În cele din urmă, stăpânul zice: „Ce ai surzit, de nu răspunzi nimic la vorbele mele? Hai, vorbeşte, că mă învoiesc şi atunci abatele o să-mi taie capul!” Abia atunci jupâniţă şi-a dat seama că l-a convins şi s-a pornit pe plâns, mulţumindu-i. Stăpânul i-a reproşat că nu ţine seamă de el şi vrea să se facă toate numai după voia ei, iar la urmă: „Făgăduieşte-mi că n-ai să dai fuga pe furiş să-ţi iei rămas-bun de la el şi te las, altfel nu”. Abia atunci s-a îngrijorat jupâniţa, dar i-a promis, iar stăpânul s-a bucurat, pentru că şi el, şi abatele se temeau grozav de asta, să nu-i vină cheful să se vadă cu Domnia Ta. Dar nu s-a sfârşit aşa, că mai târziu jupâniţa a mai cerut doi cai, iar stăpânul a fost împotrivă, o şubă de lup şi un chimir şi el iar a refuzat-o. Dar ce putea să însemne împotrivirea lui! Dacă ei i-ar fi năzărit să dea foc la casă, stăpânul s-ar fi învoit. De aceea am adus şi al doilea cal, şuba de lup şi chimirul.

„Ce fată cumsecade!” îşi spuse Zbyszko în sinea lui.

Iar după o clipă, întrebă cu voce tare:

Dar cu abatele n-a avut necazuri?

Cehul zâmbi ca un slujitor cu mintea ageră, care înţelege tot ce se întâmplă în jurul lui şi răspunse:

Ei, s-au înţeles în taină, fără să ştie abatele, şi nu cunosc ce-a făcut când a aflat, pentru că eu am plecat înainte.

Abatele ca abatele! Zbiară câteodată şi la jupâniţă dar pe urmă se tot uită după ea să vadă dacă n-a nedreptăţit-o prea mult. Am văzut eu însumi cum a certat-o odată şi după aceea a deschis un cufăr şi i-a adus un lanţ scump de nu mai găseşti unul la fel nici la Cracovia – apoi i-a spus: „Poftim!” Ea are ac şi de cojocul abatelui, care ţine la ea mai mult decât tatăl ei.

Aşa e, cu siguranţă.

Cum e un Dumnezeu în cer.

Aici, tăcură şi merseră mai departe prin vântul care viscolea zăpada; totuşi Zbyszko îşi struni deodată calul, fiindcă dintr-o latură a pădurii se auzea un glas jalnic, pe jumătate înăbuşit de zgomotele pădurii:

Creştinilor, scăpaţi o slugă a lui Dumnezeu aflată în pericol!

Şi, în acelaşi timp, la drum ieşi în fugă un om îmbrăcat în veşminte pe jumătate duhovniceşti, pe jumătate laice, şi oprindu-se înaintea lui Zbyszko, începu să strige:

Oricine-ai fi, stăpâne, ajută un om la nevoie!

Ce ţi s-a întâmplat şi cine eşti? Întrebă tânărul cavaler.

Sunt o slugă a lui Dumnezeu, deşi nu am fost încă hirotonisit, şi mi s-a întâmplat ca azi-dimineaţă să-mi fugă calul care ducea lucrurile sfinte. Am rămas singur şi fără arme, iar seara se apropie şi nu mai e mult până când fiarele sălbatice vor începe să urle în pădure. Voi pieri, dacă nu mă veţi ajuta.

Dacă ai pieri din cauza mea, răspunse Zbyszko, ar trebui să răspund pentru păcatele tale, dar după ce voi cunoaşte că spui adevărul şi că nu eşti vreun vagabond sau vreun ucigaş care umblă pe drumuri?

O să-ţi dai seama după cufere, stăpâne. Nu puţini săculeţi plini cu ducaţi ai da, ca să ai ce se află în ele, dar o să-ţi fac parte din ele pe degeaba, numai să mă luaţi pe mine şi cuferele mele cu domniile voastre.

Zici că eşti sluga lui Dumnezeu şi nu ştii că un ajutor se răsplăteşte în cer, nu pe pământ. Dar cum ţi-ai scăpat cuferele, dacă spui că ţi-a fugit calul care ţi le ducea?

Pentru că înainte de a-mi găsi calul, mi l-au sfârtecat lupii în pădure şi mi-au rămas cuferele pe care le-am târât până la drum, ca să aştept mila şi ajutorul unor oameni de treabă.

Spunând acestea şi vrând în acelaşi timp să arate că spune adevărul, arătă spre două lăzi sub un pin. Zbyszko se uită destul de neîncrezător la el, întrucât omul nu i se părea prea cinstit, iar afară de asta vorbirea lui, deşi curată, îi trăda originea de pe meleaguri îndepărtate. Nu voia totuşi să-i refuze ajutorul şi-i îngădui să urce în şa împreună cu lăzile lui, care păreau ciudat de uşoare pe calul neîncălecat pe care-l adusese cehul.

Fie ca Dumnezeu să-ţi înmulţească izbânzile, viteazule cavaler! Îi ură necunoscutul.

După care, văzând faţa copilărească a lui Zbyszko, adăugă cu jumătate de glas:

Ca şi perii din barbă.

Şi după o clipă, călărea lângă ceh. Un răstimp, nu putură să stea de vorbă, fiindcă sufla un vânt puternic şi prin pădure era zgomot mare, dar când se mai linişti, Zbyszko auzi în urma lui următoarea discuţie:

Nu mă împotrivesc că ai fost la Roma, dar arăţi ca un soarbe-bere, zicea cehul.

Fereşte-te de pedeapsa veşnică, îl dojeni necunoscutul, deoarece vorbeşti cu un om care la Paştele trecut a ciocnit ouă cu Sfântul Părinte. Nu-mi mai vorbi de bere pe asemenea frig, poate numai de cea fiartă, dar dacă ai pe undeva un urcior cu vin dă-mi şi mie câteva înghiţituri şi am să-ţi iert o lună de purgatoriu.

Nu eşti hirotonisit, te-am auzit cu urechile mele, aşadar cum o să-mi ierţi o lună de purgatoriu?

N-am fost hirotonisit, e drept, dar am capul ras, fiindcă aşa mi-a fost îngăduit, iar afară de asta, am la mine indulgenţe şi relicve sfinte.

În lăzile astea? Se interesă cehul.

Chiar în ele. Dacă ai vedea tot ce am, te-ai prăbuşi cu faţa-n jos nu numai tu, ci şi toţi pinii din pădure împreună cu animalele sălbatice.

Dar cehul, care era un slujitor isteţ şi cu experienţă, privi bănuitor la neguţătorul de indulgenţe şi întrebă:

Şi v-au mâncat lupii caii?

I-au mâncat, pentru că se înrudesc cu diavolii, dar au crăpat. Am văzut cu ochii mei unul spart. Dacă ai vin, adu-l încoace, fiindcă deşi vântul a stat, am îngheţat aşteptând la drum.

Cehul, însă, nu-i dădu vinul şi iarăşi merseră în tăcere, până când vânzătorul de relicve începu să-l iscodească:

Încotro mergeţi?

Departe. Dar deocamdată la Sieradz. O să vii cu noi?

N-am ce face. O să dorm în grajd, iar mâine poate cavalerul ăsta evlavios o să-mi dăruiască un cal şi pornesc mai departe.

Din ce loc eşti?

Din Prusia, de lângă Malborg.

Auzind acestea, Zbyszko întoarse capul şi-i făcu semn necunoscutului să se apropie.

Eşti de lângă Malborg? De acolo vii? Îl întrebă.

Întocmai, de lângă Malborg.

Cred că nu eşti neamţ, dar ne-ai învăţat foarte bine limba. Cum te cheamă?

Neamţ sunt şi mă cheamă Sanderus; vorbesc limba voastră, pentru că m-am născut la Toruń, unde toată lumea o vorbeşte. Pe urmă, am stat la Malborg, dar şi acolo-i la fel! Până şi fraţii călugări o înţeleg.

Ai fost de mult la Malborg?

Stăpâne, am fost în Ţara Sfântă, apoi la Constantinopole şi la Roma, de unde m-am întors prin Franţa la Malborg, iar de acolo am plecat în Mazowsze să vând indulgenţe sfinte, pe care creştinii cu credinţă le cumpără bucuroşi pentru mântuirea sufletului.

La Płock ai fost sau la Varşovia?

Am fost şi acolo, şi dincolo. Să le dea Dumnezeu sănătate celor două prinţese! Nu degeaba până şi boierii din Prusia ţin la prinţesa Alexandra, fiindcă este foarte evlavioasă, cu toate că nici prinţesa Anna a lui Janusz nu e mai prejos.

Ai văzut curtea de la Varşovia?

N-am întâlnit-o la Varşovia, ci la Ciechanów, unde amândoi prinţii m-au ospeţit bine, ca pe sluga Domnului ce mă aflu, şi m-au dăruit cu de toate pentru drum. Dar şi eu le-am lăsat în schimb relicve, care o să le aducă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Zbyszko vru să-l întrebe de Danusia, dar îl cuprinseră parcă o teamă neînţeleasă şi ruşinea, întrucât îşi dădea seama că asta ar fi însemnat să-şi destăinuie dragostea unui necunoscut de rând, care mai trezea şi bănuieli şi putea fi pur şi simplu un înşelător. Aşa că după o clipă de tăcere, întrebă:

Ce relicve vinzi prin lume?

Vând şi indulgenţe, şi relicve, cele dintâi fiind felurite: pentru totdeauna, pentru cinci sute de ani, pentru trei sute, pentru două sute şi pentru mai puţini, mai ieftine, ca să poată cumpăra şi oamenii săraci, putând să-şi scurteze şi ei chinurile din purgatoriu. Am indulgenţe pentru păcatele trecute şi pentru cele viitoare, dar să nu crezi, stăpâne, că banii pe care le vând îi păstrez pentru mine. Un codru de pâine neagră şi o înghiţitură de apă, asta-i partea mea, iar restul din tot ce strâng, îi duc la Roma, ca să se pună la cale o nouă cruciadă. Adevărat, umblă prin lume tot felul de înşelători care au numai lucruri false: şi indulgenţe, şi relicve, şi peceţi, şi mărturii, iar pe ăştia Sfântul Părinte îi urmăreşte prin scrisori pe bună dreptate. Pe mine, însă, priorul de la Sieradz m-a judecat şi m-a pedepsit strâmb, deoarece peceţile mele sunt adevărate. Uite, stăpâne, e ceară, spune şi Domnia Ta.

Şi cum s-a purtat priorul de la Sieradz?

Of, stăpâne! Măcar de n-aş avea dreptate, când spun că e atins de învăţătura eretică a lui Wiklef44. Dacă, aşa cum mi-a spus scutierul Domniei Tale, mergeţi la Sieradz, mai bine să nu mă vadă, ca să nu cadă iarăşi în păcatul hulirii lucrurilor sfinte.

Pe scurt, asta înseamnă că te-a luat drept un înşelător şi un tâlhar?

Dacă ar fi vorba de mine, stăpâne, l-aş ierta din dragoste pentru aproapele meu, cum de altfel am şi făcut, dar el a profanat marfa mea sfinţită, faptă pentru care mă tem că va fi osândit pentru vecie.

Ce mărfuri sfinte ai?

De acelea despre care nu poţi nici să vorbeşti cu capul acoperit, dar acum, având indulgenţe gata pregătite, am să-ţi dau Domniei Tale îngăduinţa de a nu-ţi scoate gluga, pentru că vântul a început din nou să bată. În acest fel, o să cumperi o indulgenţă la popas, şi păcatul nu ţi se va pune la socoteală. Câte n-am eu! Am o copită a măgarului pe care a avut loc fuga în Egipt şi care a fost găsită pe lângă piramide. Regele Aragonului mi-a oferit pentru ea cincizeci de ducaţi de aur curat. Am o pană din aripa arhanghelului Gabriel, pe care a pierdut-o în timpul Bunei-vestiri; am două capete de prepeliţă trimise izraeliţilor în pustiu; am ulei în care păgânii au vrut să-l prăjească pe Sf. Ion şi o treaptă din scara pe care a visat-o Iacov, şi lacrimile Mariei din Egipt, şi puţină rugină de pe cheile Sf. Petru. Nici nu pot să le înşir pe toate, pentru că am îngheţat, iar scutierul tău, stăpâne, n-a vrut să-mi dea vin, iar în al doilea rând pentru că n-aş sfârşi nici până diseară.

Sunt relicve însemnate, dacă sunt adevărate! Constată Zbyszko.

Dacă sunt adevărate? Ia suliţa din mâinile slujitorului şi pregăteşte-te, că diavolul se afla prin apropiere şi el îţi trimite asemenea gânduri. Stăpâne, ţine-l la o suliţă depărtare. Şi dacă nu vrei să atragi nenorocirea asupra Domniei Tale, cumpără de la mine o indulgenţă pentru acest păcat, altminteri peste trei săptămâni o să-ţi moară cineva la care ţii mai mult decât la orice pe lume.

Zbyszko se sperie de această ameninţare, fiindcă-i veni în minte Danusia, şi răspunse:

Păi nu eu sunt cel care nu crede, ci priorul călugărilor dominicani din Sieradz.

Priveşte, Domnia Ta, peceţile sunt din ceară curată; cât despre prior, Dumnezeu ştie dacă mai trăieşte, pentru că pedeapsa dumnezeiască nu aşteaptă.

Când ajunseră la Sieradz, se arătă că priorul trăia. Zbyszko se duse chiar la el să plătească două slujbe, una pentru Maćko, iar cealaltă pentru penele acelea de păun, după care plecase. Priorul, ca mulţi alţii pe atunci în Polonia, era străin, de neam din Cylia, dar după patruzeci de ani de viaţă la Sieradz, învăţase bine limba polonă şi era un mare duşman al cavalerilor teutoni. De aceea, aflând de intenţia lui Zbyszko, rosti:

Ei vor avea parte de o pedeapsă şi mai mare, dar nici pe tine nu te îndemn să dai înapoi de la ce vrei să faci, mai întâi pentru că ai jurat, iar pe de altă parte, pentru că ce-au făcut aici la Sieradz, nu va fi plătit în veci de braţul polonez.

Ce-au făcut? Întrebă Zbyszko, care era bucuros să afle toate fărădelegile teutonilor.

La acestea, bătrânul prior îşi desfăcu palmele şi mai întâi rosti cu voce tare „Veşnică odihnă”, apoi se aşeză pe un scăunel, ţinu un moment ochii închişi, de parcă voia să-şi adune amintirile de demult, şi în sfârşit începu să povestească.

I-a adus aici Wincenty de Szamotuły. Atunci, aveam vreo doisprezece ani şi tocmai venisem din Cylia, de unde mă luase unchiul meu Petzoldt, custodele. Cavalerii teutoni au năvălit noaptea asupra oraşului şi i-au dat foc. Am văzut de pe metereze cum erau tăiaţi cu paloşele în piaţă bărbaţi, copii şi neveste sau cum erau azvârliţi în foc sugarii. Am văzut chiar preoţi ucişi, căci nu iertau pe nimeni în cruzimea lor. S-a întâmplat că priorul Mikołaj, fiind din Elbląg, îl cunoştea pe comturul Herman, căpetenia oştenilor. S-a dus deci împreună cu fraţii mai mari la acel cavaler şi îngenunchind înaintea lui, l-a implorat pe limba lor să aibă milă de sângele creştinilor. Care i-a răspuns: „Nu înţeleg” şi a poruncit să continue măcelul. Atunci, i-au tăiat şi pe călugări, şi odată cu ei pe unchiul meu Petzoldt, iar pe Mikołaj l-au legat de coada unui cal. Dimineaţa, nu mai era picior de om viu în oraş, afară de teutoni şi de mine care mă ascunsesem pe grinda clopotului. Dumnezeu i-a pedepsit cu înfrângerea de la Płowce, dar ei continuă să-i urmărească pe creştinii din acest regat şi n-o să înceteze până când braţul lui Dumnezeu nu-i va şterge de pe faţa pământului.

La Płowce, răspunse Zbyszko. Acolo s-au prăpădit aproape toţi bărbaţii din neamul meu, dar nu-i mai plâng de vreme ce Dumnezeu i-a dat regelui Łokietek o izbândă atât de mare asupra lor, tăind douăzeci de mii dintre ei.

Tu o să apuci un război şi mai crâncen şi o biruinţă şi mai mare, adăugă priorul.

Amin! Răspunse Zbyszko.

Şi schimbară vorba. Tânărul cavaler îi puse câteva întrebări despre neguţătorul de relicve, pe care-l găsise în drum şi află că mulţi înşelători umblă prin lume, păcălind oamenii lesne crezători. Priorul îi mai spuse că s-au dat bule papale care poruncesc episcopilor să-i prindă pe aceşti şarlatani şi pe cine n-are scrisori şi peceţi adevărate, să-l osândească numaidecât, întrucât dovezile acelui vagabond i se păruseră priorului prefăcute, vrusese să-l trimită îndată episcopului, ca să-l judece. Dacă s-ar fi dovedit că este un trimis adevărat, n-ar fi păţit nimic. El, însă, preferase s-o ia la sănătoasa. Poate că totuşi se temuse să nu zăbovească prea mult pe drum, dar în acest fel crescuseră şi bănuielile împotriva lui.

Spre sfârşitul vizitei, priorul îl mai pofti pe Zbyszko să înnopteze şi să se odihnească la mănăstire, dar acesta nu putea să accepte, deoarece voia să pună pe poarta hanului anunţul cu provocarea la „luptă călare sau pe jos” a tuturor cavalerilor care ar fi negat că jupâniţă Danuta Jurând este cea mai frumoasă şi mai virtuoasă din regat. Asemenea anunţ nu putea fi pus în nici un caz pe poarta mănăstirii. Nici priorul şi nici ceilalţi preoţi nu cutezară să-i scrie provocarea, drept care, tânărul cavaler se află în mare nevoie, neştiind cum să se descurce singur. Abia după ce reveni la han, îi trecu prin minte să-i ceară ajutorul negustorului de indulgenţe.

Pur şi simplu, priorul nu ştie dacă eşti sau nu o haimana, îi spuse, pentru că el mi-a zis aşa: „De ce să se teamă de judecata episcopului, dacă dovezile lui sunt bune?”

Nici eu nu mă tem de episcop, răspunse Sanderus, ci de călugări, care nu se pricep la peceţi. Tocmai voiam să plec la Cracovia, dar cum n-am cal, sunt nevoit să aştept ca cineva să-mi dăruiască unul. Între timp, o să trimit o scrisoare, pe care o să pun pecetea mea.

Aşa mi-am zis şi eu, dacă se arată că te pricepi la scris, asta dovedeşte că nu eşti un om de rând. Dar cum vrei să trimiţi scrisoarea?

Printr-un pelerin sau prin vreun călugăr rătăcitor. Câţi oameni nu se duc acum la mormântul reginei de la Cracovia.

Dar mie ai putea să-mi scrii ceva?

Îţi scriu, stăpâne, tot ce-mi porunceşti, frumos şi la obiect, fie şi pe o scândură.

Mai bine pe scândură, se bucură Zbyszko, fiindcă aşa nu se şterge şi o să-mi fie de folos şi mai târziu.

Într-adevăr, când după o vreme, slujitorii găsiră şi aduseră o scândură curată, Sanderus se apucă de scris. Zbyszko nu ştia să citească ce era scris pe scândură, dar porunci s-o pună la poartă, iar sub ea să agaţe pavăza lui şi cei doi turci s-o păzească pe rând. Oricine o va lovi cu suliţa, acesta era un semn că primeşte provocarea. Se vede, însă, că la Sieradz lipseau amatorii de asemenea isprăvi, fiindcă în ziua aceea şi nici în cea următoare, pavăza nu răsună de lovitura vreunei suliţe, aşa că la amiază, contrariat întrucâtva, tânărul porni mai departe la drum.

Înainte, însă, de plecarea lui Zbyszko, Sanderus îl sfătui:

Stăpâne, dacă ai fi agăţat tăbliţa în ţara cavalerilor prusieni, nu încape îndoială că acum scutierul ar fi trebuit să-ţi strângă curelele la platoşă.

Cum se poate? Doar unui cavaler teuton, ca un călugăr ce se află, nu-i este permis să-şi aibă stăpână pe care s-o iubească.

Nu ştiu dacă le este îngăduit sau nu, ştiu numai că le au şi ei pe ale lor. E drept că un astfel de cavaler nu poate accepta o provocare la duel fără să se facă de ruşine, deoarece jură că va lupta numai pentru credinţă şi alături de ceilalţi, dar acolo, printre călugări, se află şi o mulţime de cavaleri laici din ţări îndepărtate, care vin să-i ajute pe prusieni. Aceştia nu fac decât să caute pricină cu lumânarea şi să lupte cu alţi cavaleri, mai ales cu cei din Franţa.

Oho! I-am văzut eu la Wilno şi cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-i văd şi la Malborg. Am nevoie de penele de păun de la coifuri, pentru că aşa am jurat, înţelegi?

Stăpâne, cumpără de la mine două sau trei picături din sudoarea sfântului Jerzy, care i-au curs luptând cu balaurul. Nici o relicvă nu se potriveşte mai bine cu un cavaler. O să-mi dai în schimb calul pe care mi-ai poruncit să încalec şi mai adaug şi sângele creştinesc pe care-l vei vărsa în luptă.

Ia mai slăbeşte-mă, că acum mă supăr. Nu-ţi voi cumpăra marfa atâta vreme cât nu ştiu dacă-i bună.

Stăpâne, după cum mi-ai spus, te duci la curtea din Mazowsze, la prinţul Janusz. Întreabă acolo câte relicve au luat de la mine însăşi prinţesa, şi cavalerii, şi jupâniţele pe la nunţile la care am fost.

Care nunţi? Întrebă Zbyszko.

Cum se întâmplă de obicei înainte de Lăsata-secului. Cavalerii se însurau unul după altul, pentru că lumea vorbeşte că va fi război între regele polon şi cavalerii prusieni pentru ţinutul Dobrzynului. Câte unul îmi spunea: „Dumnezeu ştie dacă voi scăpa cu viaţă. Vreau să încerc şi eu înainte fericirea de a trăi cu o nevastă.”

Zbyszko se îngrijoră când auzi de război, dar şi mai mult de ce-i spusese Sanderus despre nunţi, aşa că-l întrebă:

Şi ce fete s-au căsătorit?

Păi, cele de la curtea prinţesei. Nu ştiu dacă i-a mai rămas vreuna, deoarece am auzit-o pe prinţesă spunând că va trebui să-şi caute altele.

Când auzi acestea, Zbyszko amuţi o clipă, după care se interesă cu glasul schimbat.

Dar jupâniţă Danuta Jurând, al cărei nume l-am scris pe scândură, s-a căsătorit şi ea?

Sanderus întârzie cu răspunsul mai întâi pentru că el însuşi nu ştia bine, iar în al doilea rând, fiindcă se gândi că dacă-l ţine pe cavaler în nesiguranţă, îl va conduce după voia lui şi va putea să-l stoarcă mai bine de bani. Socotise mai dinainte în mintea lui că trebuie să stea în apropierea acestui cavaler care avea o suită pe cinste şi era îndestulat cu de toate. Sanderus se pricepea la oameni şi la tot felul de treburi. Tinereţea lui Zbyszko îi îngăduia să presupună că va fi un stăpân mărinimos şi nu va ţine seama de bani. Mai văzuse şi platoşa aceea scumpă de Milano, şi armăsarii uriaşi de luptă, pe care nu-i putea avea oricine, aşa că îşi spusese că în preajma unui astfel de stăpân, va avea şi ospeţia asigurată pe la curţi, şi destule prilejuri să-şi vândă indulgenţele cu folos, şi drumul fără primejdii, în sfârşit, şi mâncare din belşug, şi băutură, care-l interesa cel mai mult.

Prin urmare, auzindu-i întrebarea lui Zbyszko, îşi încruntă fruntea, ridicându-şi ochii la cer, ca şi când s-ar fi străduit să-şi amintească, şi răspunse:

Jupâniţa Danuta Jurând. Dar din ce loc este?

Danuta Jurând de Spychów.

Le-am văzut pe toate, dar cum o cheamă pe fiecare, nu-mi amintesc prea bine.

E încă o copilandră care cântă la lăută, înveselind-o pe prinţesă cu cântecul ei.

Aha. Copilandră. Care cântă la lăută. S-au căsătorit şi unele mai tinerele. Nu cumva este smeadă la faţă ca agata?

Zbyszko răsuflă uşurat.

Nu-i asta! Cealaltă era albă ca zăpada şi bălaie, numai că avea obrajii rumeni.

La care Sanderus:

Pentru că una singură, neagră ca agata, a rămas lângă prinţesă, iar celelalte şi-au găsit soţi aproape toate.

Dacă tu spui „aproape toate”, asta înseamnă că nu chiar toate. Pentru Dumnezeu, dacă vrei să capeţi ceva de la mine, adu-ţi aminte!

Aşa, în trei, patru zile, aş putea să-mi amintesc, iar cel mai mult mi-ar plăcea un cal care să-mi care mărfurile sfinte.

Al tău să fie, numai să spui adevărul.

Deodată, cehul care ascultase această discuţie de la început şi îşi râsese în pumn, intră în vorbă:

Adevărul îl vom cunoaşte abia la curtea din Mazowsze.

Sanderus privi o clipă la el, apoi spuse:

Tu crezi că eu mă tem de curtea din Mazowsze?

Eu nu spun că ţi-e frică de curtea din Mazowsze, ci doar că nici acum şi nici peste trei zile n-o să pleci cu calul, iar dacă se va arăta că ai minţit, n-o să mai pleci nici pe picioarele tale, fiindcă Luminăţia Sa va porunci să ţi le frâng.

Chiar aşa! Întări Zbyszko.

Sanderus se gândi că faţă de asemenea promisiune, e mai bine să fie prudent şi răspunse:

Dacă voiam să mint, spuneam dintr-odată că s-a căsătorit sau că nu s-a căsătorit, dar eu am spus: nu-mi aduc aminte. Dac-ai fi avut minte, ai fi văzut imediat cinstea în răspunsul meu.

Mintea mea nu este frate cu cinstea ta, care s-ar putea să fie sora unui câine.

Cinstea mea nu latră ca mintea ta; iar cine latră în timpul vieţii, s-ar putea să urle după moarte.

Mai mult ca sigur! Cinstea ta nu va urla după moarte, ci va scrâşni din dinţi, dacă nu-i va pierde în slujba diavolului în timpul vieţii.

Şi începură să se certe, deoarece cehul avea limba ascuţită şi la fiecare cuvânt al neamţului îi răspundea cu alte două. Dar în acest timp, Zbyszko dădu poruncă de plecare şi în curând porniră la drum după ce se interesară mai întâi care-i calea spre Łęczyca. Nu departe de Sieradz, intrară numaidecât în pădurile uriaşe care acopereau cea mai mare parte din ţinut. Prin mijlocul lor ducea un drum larg, adâncit în ridicătura dealurilor sau podit cu trunchiuri de copaci, prin văi, rămăşiţă de pe vremea regelui Kazimierz. Într-adevăr, după moartea lui, în vălmăşagul încăierărilor iscate de familiile Nałęcz şi Grzymała, drumurile fuseseră lăsate în părăsire, dar pe timpul reginei Jadwiga, după aşezarea păcii în regat, lopeţile începuseră să prindă viaţă din nou în mâinile poporenilor prin mlaştini şi topoarele prin păduri, şi înaintea morţii ei, neguţătorii puteau să umble pretutindeni cu carele între cetăţile mai însemnate fără teamă că li se vor strica prin hârtoape sau li se vor împotmoli prin noroaie. Fiarele sălbatice ori tâlharii puteau să le facă necazuri, de bună seamă, dar de fiare îi apărau noaptea torţele aprinse, iar de tâlhari arbaletele în timpul zilei. Aşa că oricine mergea însoţit şi înarmat, n-avea motiv să se teamă de răufăcători, care se împuţinaseră şi ei simţitor.

Nici Zbyszko nu-şi făcea griji din pricina tâlharilor sau a cavalerilor înarmaţi, ba mai mult, nici nu se gândea la ei, pentru că intrase avan la idei, şi tot sufletul îi era la curtea din Mazowsze. O va mai găsi oare pe Danuśka lui la curtea prinţesei sau se va fi însoţit cu vreun cavaler mazovian? Nu ştia nici el şi se chinuia mereu să găsească un răspuns la această întrebare. Uneori, i se părea cu neputinţă ca ea să-l poată uita, dar câteodată îi trecea prin minte că Jurând venise la curte de la Spychów şi îşi dăduse fiica vreunui vecin sau prieten. Doar îi spusese de la Cracovia că Danusia nu-i era scrisă lui Zbyszko şi nu i-o poate da, aşa că i-o făgăduise altuia, faţă de care era legat prin jurământ, iar acum îşi îndeplinise legământul. Când se gândea la asta, Zbyszko avea impresia că n-o va mai găsi pe Danuśka fecioară. Atunci, îl chema pe Sanderus şi iarăşi îl iscodea, dar acesta îl încurca şi mai mult. Nu o dată aproape că şi-o amintea pe jupâniţă Jurând şi nunta ei, iar după aceea, îşi băga deodată degetul în gură, cădea pe gânduri şi răspundea: „Cred că nu era asta!” În vinul care trebuia să-i limpezească mintea, nu-şi regăsea nici neamţul ţinerea de minte şi-l lăsa mereu pe tânărul cavaler între teama de moarte şi speranţă.

În acest fel, Zbyszko se zbuciuma întruna între grijă, nelinişte şi nesiguranţă. Pe drum, nu se mai gândea deloc nici la Bogdaniec, nici la Zgorzelice, ci numai la ce are de făcut. Înainte de toate, trebuia să afle adevărul la curtea din Mazowsze, aşadar se grăbea, oprindu-se doar pentru scurt timp la popasuri pe la curţile şlahticilor, la hanuri şi prin oraşe, ca să lase caii să se odihnească. La Łęczyca, porunci din nou să agaţe scândura cu provocarea la poartă, gândindu-se că, dacă Danuśka mai era jupâniţă ori s-a căsătorit, continuă să fie stăpâna inimii lui şi trebuie să lupte pentru ea. La Łęczyca, însă, nu prea avea cine să-i citească provocarea, iar aceia dintre cavaleri cărora clericii ştiutori de carte le citeau ce scrie, înălţau din umeri, necunoscând obiceiul străin şi spunând: „Trebuie să fie vreun prostănac, întrucât cum poate să încuviinţeze sau să se împotrivească vreun om cu minte, de vreme ce n-a văzut fata în viaţa lui”. Dar Zbyszko îşi continua drumul cu inima pierită şi în tot mai multă grabă. Nu încetase niciodată s-o iubească pe Danusia lui, dar la Bogdaniec şi la Zgorzelice, „sfătuindu-se” aproape în fiecare zi cu Jagienka şi văzându-i frumuseţea, nu se mai gândea mereu la cealaltă; acum, însă, îi stăruia mereu în faţa ochilor, în amintire şi în gânduri. În vis o vedea înaintea lui, bălaie, cu lăuta în mână, în pantofiorii roşii şi cu coroniţa pe cap. Îşi întindea braţele spre el, dar Jurând o îndepărta de lângă el. Dimineaţa, când visele piereau, în locul lor venea dorul şi mai mare decât înainte, şi niciodată Zbyszko n-o iubise la Bogdaniec, aşa cum începu s-o iubească tocmai acum, când nu mai era sigur dacă nu i-o luaseră.

Îi mai trecu prin cap şi că o căsătoriseră mai mult ca sigur cu de-a sila, aşa că în inima lui n-o învinovăţea pe ea, mai ales că, o copilă fiind, nu putea să-şi impună voinţa. Se răzvrăti, în schimb, în sufletul lui, împotriva lui Jurând şi a prinţesei lui Janusz, iar când se gândea la soţul Danusiei, inima îi bătea să-i spargă pieptul şi privea ameninţător la slujitorii care-i duceau armele învelite în pânză. Îşi făcea socoteala că nu va înceta s-o slujească şi chiar de o va găsi soţia altuia, tot trebuie să-i pună la picioare penele de păun. Dar în acest gând, era mai multă jale decât mângâiere, fiindcă habar nu avea ce va face după aceea.

I se mai ostoia amărăciunea doar la gândul marelui război. Cu toate că nu voia să trăiască fără Danuśka, nu-şi spunea că trebuie neapărat să piară; simţea, însă, că sufletul şi amintirile lui vor fi spulberate în timpul războiului de alte griji şi necazuri. Iar războiul cel mare parcă era gata să izbucnească. Nu se ştia de unde apăruseră atâtea veşti despre el, atâta vreme cât între rege şi ordinul teutonilor domnea pacea. Totuşi, pretutindeni pe unde ajungea, nu se vorbea despre altceva. Oamenii parcă presimţeau că trebuie să înceapă, iar unii o spuneau pe faţă: „Ce rost mai avea să ne unim cu Lituania, dacă nu împotriva teutonilor? Trebuie deci să sfârşim odată cu ei, ca să nu ne mai sfâşie măruntaiele.” Alţii aveau altă părere: „Călugări nebuni!” Nu le-au ajuns Płowce! Moartea le stă deasupra capului, iar ei au mai răpit şi ţinutul Dobrzynului, pe care trebuie să-l vomite cu sânge„. Şi în toate părţile regatului, se pregăteau cu râvnă, fără trufie, ca de obicei pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar cu îndârjirea surdă a unui popor puternic, care îndurase prea mult împilarea şi acum se pregătea să pedepsească înfricoşător. Pe la toate curţile, Zbyszko întâlnea oameni convinşi că vor trebui să încalece de pe o zi pe alta, şi ajunse aproape să se mire deoarece, gândind şi el ca şi ceilalţi, că războiul musai să izbucnească, nu auzise nicăieri că asta avea să se întâmple prea curând. Nu-i trecea prin minte că dorinţa oamenilor avea să preceadă în acest caz evenimentele. Avea încredere în alţii, nu în el însuşi, şi se bucura din toată inima, când vedea vânzoleala dinainte de război la fiecare pas. Pretutindeni, toate celelalte griji erau înlocuite cu grija cailor şi a armelor, peste tot întâlneai grămezi de suliţe, paloşe, topoare, halebarde, platoşe, curele pentru pieptare şi cioltare. Fierarii băteau fierul ziua şi noaptea cu ciocanele pentru armuri groase şi grele, pe care abia le-ar fi putut ridica eleganţii cavaleri din Apus, dar pe care le purtau cu uşurinţă, vânjoşii „feudali„ din Wielkopolska şi Małopolska. Bătrânii scoteau de prin lăzile din iatace săculeţii mucegăiţi, pregătiţi din vreme cu bani pentru plecarea tinerilor la luptă. Odată, Zbyszko înnoptă la un şlahtic bogat, Bartosz de Bielawy care, având douăzeci şi doi de feciori zdraveni, amanetase multe pământuri mănăstirii de la Łowicz, ca să cumpere douăzeci şi două de platoşe, tot atâtea coifuri şi alte arme de război. Aşadar, Zbyszko, cu toate că nu auzise despre asta la Bogdaniec, se gândi şi el că va fi nevoit să se îndrepte în curând spre Prusia şi-i mulţumi lui Dumnezeu că este atât de bine pregătit pentru luptă. De bună seamă, armura lui stârnea admiraţia tuturor. Era luat drept o odraslă de voievod, iar când le spunea oamenilor că este un simplu şlahtic şi o astfel de platoşă poţi oricând cumpăra de la nemţi, numai să plăteşti cum se cuvine cu baltagul, inimile tresăltau de dorinţa de a porni la război. Nu erau, însă, puţini cei care, la vederea platoşei, neputându-şi stăpâni lăcomia, îl ajungeau din urmă pe tânăr pe drum, şi-i propuneau: „Ce-ar fi să ne batem pentru ea?” Neavând vreme de pierdut, Zbyszko nu accepta provocarea, iar cehul încorda arbaleta. În cele din urmă, încetă să mai agaţe şi scândura cu provocarea pe uşile hanurilor, socotind că, dacă se depărtează de hotar, intrând mai adânc în regat, oamenii îl vor înţelege din ce în ce mai puţin şi-l vor crede smintit.

În Mazowsze, lumea vorbea mai puţin despre război. Credeau şi aici că va veni, dar nu ştiau când. La Varşovia, era linişte, cu atât mai mult cu cât curtea se afla la Ciechanów, pe care prinţul Janusz, după năvala lituanienilor, îl reconstruise sau mai degrabă îl ridicase din nou, întrucât din cel vechi nu mai rămăsese decât castelul. În fortăreaţa de la Varşovia, îl primi pe Zbyszko starostele castelului, Jaśko Socha, fiul voievodului Abraham, care se prăpădise la Worskla. Jaśko îl cunoştea pe Zbyszko, pentru că fusese cu prinţesa la Cracovia, aşa că-l ospeţi bucuros pe tânăr care, înainte de a se aşeza să mănânce şi să bea, începu să-l întrebe de Danusia, dacă nu se căsătorise şi ea odată cu celelalte jupâniţe ale prinţesei.

Socha, însă, nu ştia. Prinţul şi prinţesa se aflau la castelul Ciechanów de la începutul toamnei. La Varşovia rămăsese de strajă doar o mână de arcaşi şi el. Auzise că la Ciechanów avuseseră loc petreceri şi nunţi, ca de obicei înainte de Lăsata-secului, dar care dintre jupâniţe se căsătorise şi care mai rămăsese, ca om însurat ce se afla, nu întrebase.

Mă gândesc totuşi, zise, că fiica lui Jurând nu s-a însoţit cu nimeni, pentru că asta nu s-ar fi întâmplat fără Jurând, dar n-am auzit că s-ar fi întors. La prinţ, se găsesc în ospeţie şi doi fraţi călugări, căpetenii, unul din Jansbork, celălalt din Szczytno, şi cu ei alţi musafiri străini, iar Jurând nu vine niciodată, fiindcă îşi pierde minţile la vederea unei mantii albe. Dacă n-a fost el, n-a avut loc nici nunta! Dacă vrei, reped un olăcar să întrebe şi-i poruncesc să aducă degrabă vestea că o vei găsi pe Danusia tot în starea de fecioară.

O să plec chiar eu mâine acolo, dar să te răsplătească Dumnezeu pentru vorba bună. Numai să se odihnească până mâine caii şi plec îndată, fiindcă nu voi avea linişte până când n-am să aflu adevărul. Oricum, Dumnezeu să te ajute, că mi s-a mai uşurat inima.

Socha nu se mulţumi totuşi numai cu atât şi începu să se intereseze printre şlahticii care se aflau întâmplător la castel şi printre oşteni dacă auzise vreunul de nunta fiicei lui Jurând. Nu auzise într-adevăr nimeni, deşi se găsiră unii care fuseseră la Ciechanów şi chiar la câteva nunţi: „Doar dacă n-a luat-o cineva în ultimele săptămâni sau în ultimele zile”. Putea să se întâmple şi aşa, pentru că în acele timpuri oamenii nu-şi prea pierdeau vremea stând pe gânduri. Deocamdată, însă, Zbyszko putea să se culce mai liniştit. După ce se întinse în pat, se întrebă dacă n-ar fi bine să-l alunge a doua zi pe Sanderus, dar îşi spuse că s-ar putea să-i fie de folos atunci când va porni să-l caute pe Lichtenstein. Se mai gândi că Sanderus nu-l minţise şi cu toate că îl costa cam mult, deoarece mânca şi bea prin hanuri cât patru, era totuşi ascultător şi se arăta legat de noul său stăpân. Mai mult, avea şi deprinderea scrisului, aflându-se astfel deasupra scutierului ceh şi chiar a lui Zbyszko.

Din aceste motive, tânărul cavaler îi îngădui să meargă cu el la Ciechanów, lucru de care Sanderus se bucură nu numai pentru mâncare, ci fiindcă băgase de seamă că, alături de cineva de rang înalt, trezeşte mai multă încredere şi găseşte mai lesne cumpărători pentru marfa lui. După încă un popas la Nasielsk, călărind nici prea repede, dar nici prea încet, zăriră în seara zilei următoare zidurile castelului de la Ciechanów. Zbyszko se opri la un han, ca să se îmbrace în armură şi să intre în castel după obiceiul cavaleresc, cu coiful pe cap şi suliţa în mână, drept care încălecă pe un armăsar uriaş, dobândit în luptă, şi făcând semnul crucii în aer, porni înainte.

Nu apucă să facă nici zece paşi, când cehul, care călărea în urma lui, ajunse în rând cu el şi-i spuse:

Luminăţia Ta, gonesc după noi nişte cavaleri, s-ar putea să fie teutoni.

Zbyszko întoarse calul şi la o depărtare oarecare văzu înaintea lui o suită arătoasă, în fruntea căreia călăreau doi cavaleri pe cai puternici din Pomerania, amândoi în armuri, fiecare purtând o mantie albă cu cruce neagră şi coif cu panaş înalt de păun.

Pe viul Dumnezeu, sunt cavaleri teutoni! Exclamă Zbyszko.

Şi fără să vrea, se aplecă în şa şi coborî lancea între urechile calului, ceea ce văzând, cehul scuipă în pumni ca să nu-i scape baltagul din mână.

Slujitorii lui Zbyszko erau oameni umblaţi şi ştiau obiceiul războiului, aşa că se opriră şi ei aşteptând pregătiţi, într-adevăr nu de luptă, fiindcă nu luau parte în întâlnirile cavalerilor, dar măsurau locul pentru lupta călare sau potriveau pământul acoperit de zăpadă pentru cea de pe jos. Doar cehul, şlahtic fiind, putea să participe, dar şi el se aştepta ca Zbyszko mai întâi să vorbească, înainte de a lovi şi în sinea lui se mira că tânărul stăpân plecase suliţa înainte de provocare.

Zbyszko, însă, îşi veni în fire la timp. Îşi aduse aminte de fapta-i nebunească de la Cracovia, când voise să-l atace ca un nesăbuit pe Lichtenstein şi toate nenorocirile care urmaseră, aşa că ridică lancea, i-o dădu cehului şi fără să scoată paloşul, îşi îndemnă calul spre cavalerii ordinului. Când se apropie, băgă de seamă că afară de ei, mai era şi al treilea cavaler, şi el cu pene la coif, însoţit de al patrulea neînarmat şi cu părul lung, care i se păru a fi mazovian.

Văzându-i, îşi spuse în sinea lui: „I-am jurat jupâniţei mele în temniţă să-i aduc nu trei panaşe, ci atâtea câte degete sunt la mâini, iar astea trei, numai să nu fie soli, le-aş putea avea de îndată”.

Se gândi totuşi că pot fi soli trimişi la prinţul de Mazowsze, aşa că oftă din adânc şi le ură:

Fie lăudat numele Domnului!

În vecii vecilor, răspunse călăreţul neînarmat şi cu părul lung.

Să vă dea Dumnezeu noroc!

Aşijderea şi Domniei Tale!

Glorie Sfântului Jerzy!

E patronul vostru. Fii binevenit de la drum, Domnia Ta.

Aici, începură să-şi facă plecăciuni, apoi Zbyszko spuse cine este, ce blazon are şi ce deviză, de unde vine şi unde se duce, iar cavalerul cu părul lung îi împărtăşi, la rându-i, că se numeşte Jędrek de Kropiwnica şi-i aduce oaspeţi prinţului: pe fratele Gottfryd, fratele Rotgier şi pe Fulko de Lorche din Lotaringia care, aflându-se la cavalerii teutoni, vrea să-i vadă cu ochii lui pe prinţul de Mazowsze şi mai ales pe prinţesă, fiica vestitului „Kiejstut”.

În acest timp, în vreme ce-şi spuneau numele, cavalerii străini, stând drepţi pe cai, îşi înclinară de mai multe ori capetele acoperite de coifuri de fier, socotind, după platoşa scumpă a lui Zbyszko, că prinţul trimisese pe cineva să-i întâmpine, o rudă sau vreun fiu.

Jędrek de Kropiwnica îşi urmă vorba:

Comturul, adică starostele pe limba noastră, de Jansbork se află musafir la prinţ, căruia i-a povestit despre aceşti trei cavaleri că vor neapărat să vină, dar nu îndrăznesc, îndeosebi cavalerul acolo din Lotaringia, care fiind de departe, credea că dincolo de hotarul ordinului, stăpânesc sarazinii, cu care se războiesc mereu. Prinţul, ca un stăpân cu purtări alese, m-a trimis îndată dincolo de graniţă, ca să-i conduc printre întărituri.

N-ar fi putut trece şi fără ajutorul Domniei Tale?

Poporul nostru este grozav de îndârjit împotriva nemţilor nu atât din pricina năvălirilor, pentru că şi noi îi călcăm cu oaste, cât pentru aplecarea lor spre trădare; dacă un neamţ, te ia în braţe, şi te sărută pe gură, prin spate e gata să-ţi înfigă cuţitul între coaste, obicei de-a dreptul mârşav şi străin nouă, celor din Mazovia. Oricând îl primeşte până şi pe neamţ sub acoperişul lui şi nu-i face strâmbătate, dar afară îi aţine calea bucuros. Sunt şi unii care nu fac nimic altceva, ca să se răzbune sau pentru fală, de care să aibă parte fiecare.

Care-i cel mai faimos dintre voi?

Este unul pe care-l cheamă Jurând de Spychów; un neamţ mai bine să vadă moartea decât pe el.

Tânărul cavaler tresări la auzul acestui nume şi se hotărî numaidecât să-l tragă de limbă pe Jędrek de Kropiwnica.

Ştiu! Zise, am auzit de el: e cel a cărui fiică, Danuta, a fost jupâniţa prinţesei înainte de a se căsători.

Şi spunând acestea, se uită drept în ochii cavalerului mazurian, aproape ţinându-şi răsuflarea în piept. Acesta, însă, răspunse foarte uimit:

Dar Domnia Ta cine ţi-a spus? Păi, nu-i decât o fetişcană. E drept, se întâmplă să-şi găsească bărbat şi unele ca ea, dar Danusia Jurând n-a făcut încă acest pas. Cu şase zile în urmă, când am plecat de la Ciechanów, am văzut-o lângă prinţesă. Cum putea să se mărite în timpul postului?

La auzul acestei veşti, Zbyszko îşi încordă întreaga voinţă ca să nu sară să-l îmbrăţişeze pe mazurian şi să nu-i strige: „Dumnezeu să te răsplătească pentru această noutate!” Se înfrână totuşi şi zise:

Mi-a ajuns la ureche că Jurând a dat-o cuiva.

Prinţesa a vrut s-o dea, nu Jurând, dar n-a putut să nu ţină seama de el. A vrut s-o dea unui cavaler la Cracovia, care i-a jurat credinţă jupâniţei şi pe care ea îl are drag.

Îl are drag? Răcni Zbyszko.

Jędrek privi la el cu luare-aminte, zâmbi şi rosti:

Ştii ce, Domnia Ta, mă întrebi prea multe despre ea.

Întreb despre cunoscuţii la care mă duc.

Lui Zbyszko i se vedea prea puţin din faţă sub coif, numai ochii, nasul şi o parte din obraji, în schimb, nasul şi obrajii erau atât de roşii, încât mazurianul, înclinat spre şagă, se minună.

Mai mult ca sigur că numai din cauza gerului obrajii ţi s-au făcut stacojii ca ouăle de Paşte.

Tânărul răspunse şi mai descumpănit:

Mai mult ca sigur.

Porniră şi merseră tăcuţi un răstimp, doar caii sforăiau împrăştiind pe nări rotocoale de aburi. Cavalerii străini începură şi ei să vorbească între ei. După o vreme, însă, Jędrek de Kropiwnica, întrebă:

Cum ziceai că te cheamă, că n-am auzit prea bine?

Zbyszko de Bogdaniec.

Ia te uită! Păi şi cel care i-a jurat credinţă Danusiei se numea tot aşa.

Şi Domnia Ta crezi că eu am ceva împotrivă? Se grăbi Zbyszko să răspundă cu mândrie.

Nici n-ai de ce. Doamne, Dumnezeule, Domnia Ta eşti acel Zbyszko, căruia jupâniţa i-a acoperit capul cu năframa! După întoarcerea de la Cracovia toate jupâniţele nu mai vorbeau decât de voi şi nu erau puţini cei pe care-i podideau lacrimile ascultând. Domnia Ta eşti! Ehei! La curte va fi mare bucurie. Că şi prinţesa ţine la Domnia Ta.

Dumnezeu s-o binecuvânteze şi pe Domnia Ta de asemenea pentru vestea bună. Când am auzit că s-a căsătorit, era cât pe ce să-mi pierd minţile.

Cum să se căsătorească! Asemenea jupâniţă e lucru de preţ, fiindcă are în spate întreg Spychów, dar cu toate că sunt o mulţime de băieţi fercheşi la curte, niciunul nu-i caută privirile, deoarece toţi respectă fapta ei şi jurământul Domniei Tale. Nu le-ar fi îngăduit nici prinţesa. Hei, ştiu că se vor bucura. E drept, unii mai glumeau pe socoteala ei: „Cavalerul tău nu se mai întoarce”, dar ea le răspundea bătând din picior: „Se întoarce! Se întoarce!” deşi nu o dată, când îi zicea câte unul că ţi-ai găsit pe alta, se punea pe plâns.

Aceste cuvinte îl înduioşară pe Zbyszko, dar îl şi mânie răutatea oamenilor, aşadar, întrebă:

Cine-a răspândit asemenea zvonuri pe seama mea? Am să-l provoc la duel!

Jędrek de Kropiwnica începu să râdă:

Femeile flecăreau de ciudă! O să provoci femeile la luptă? Paloşul împotriva furcii, n-o să-i facă faţă!

Bucuros că Dumnezeu i-a trimis un însoţitor atât de vesel şi de binevoitor, Zbyszko se apucă să-l întrebe de Danusia, apoi despre obiceiurile de la curtea mazoviană şi din nou de Danusia, după aceea despre prinţul Janusz, despre prinţesă şi iarăşi de Danusia, totuşi, în cele din urmă, aducându-şi aminte de legământul lui, îi istorisi lui Jędrek pe drum ce auzise în legătură cu războiul, cum se pregătesc oamenii de luptă, cum îl aşteaptă, iar la sfârşit îl întrebă dacă în ţinuturile prinţilor mazovieni lucrurile se petreceau la fel.

Stăpânul de la Kropiwnica nu credea că războiul va izbucni atât de curând. Lumea vorbeşte că altfel nu poate fi, dar el l-a auzit o dată pe prinţ spunându-i lui Mikołaj de Długolas că ordinul teuton a îngropat trâmbiţele şi dacă regele ar stărui, ar înapoia şi ţinutul Dobrzynului, pe care l-au răpit, întrucât se tem de puterea lui, sau cel puţin vor tărăgăna lucrurile până când se vor pregăti temeinic.

De altfel, zise, prinţul a fost nu de mult la Malborg, unde în absenţa marelui maestru l-a primit mareşalul şi a organizat întreceri în cinstea lui, iar acum au venit la prinţ căpeteniile şi alţi oaspeţi.

Aici, ezită totuşi o clipă şi adăugă:

Unii oameni zic că teutonii ăştia nu vin degeaba să stea la noi şi la prinţul Ziemowit la Płock. Ei ar vrea ca, în caz de război, prinţii noştri să nu-l ajute pe regele polon, ci pe ei, iar dacă nu se vor lăsa atraşi, măcar să stea liniştiţi la locul lor, dar asta nu se va întâmpla.

Chiar aşa, nu se va întâmpla. Cum se poate să staţi acasă? Prinţii din Mazowsze sunt supuşii regatului polon. Nu veţi sta la o parte, gândesc.

N-o să stăm, răspunse Jędrek de Kropiwnica.

Zbyszko privi din nou la cavalerii străini şi la penele lor de păun.

Şi ăştia tot asta doresc?

Sunt călugări, e cu putinţă. Cine să-i ştie?

Dar al treilea?

Al treilea vrea să cunoască lumea.

Înseamnă că trebuie să fie cineva.

Adevărat, trei care ferecate vin după el, iar slujitori are vreo nouă. Dă, Doamne, să-ncrucişez sabia cu unul ca ăsta!

Dar nu poţi, nu-i aşa?

Păi cum! Prinţul mi-a poruncit să am grijă de ei. Nu li se va clinti nici un fir de păr din cap până la Ciechanów.

Şi dacă i-aş provoca eu? Crezi că ar vrea să lupte cu mine?

Atunci, ar trebui să te baţi întâi cu mine, întrucât, atâta vreme cât mă aflu în viaţă, nu-ţi voi îngădui.

Auzind acestea, privi cu prietenie la tânărul şlahtic şi zise:

Înţelegi şi Domnia Ta ce înseamnă onoarea de cavaler. Nu voi lupta cu Domnia Ta, pentru că-ţi sunt prieten, dar la Ciechanów o să găsesc eu un motiv împotriva nemţilor.

La Ciechanów n-ai decât să faci ce-ţi place. Nu se poate să nu fie şi acolo niscaiva întreceri. S-ar putea ajunge chiar la vreo încăierare, numai prinţul şi comturii să îngăduie.

Am o scândură pe care scrie că-l provoc la luptă pe oricine nu va recunoaşte că jupâniţa Danusia Jurând este cea mai frumoasă şi mai virtuoasă fată de pe lume. Află că peste tot oamenii s-au mulţumit să ridice din umeri şi să râdă.

Pentru că este un obicei străin, şi la drept vorbind cam prostesc, pe care lumea de pe la noi nu-l cunoaşte, poate doar pe la hotar. Aşa şi lotaringianul ăsta se lua de şlahticii întâlniţi pe drum şi le poruncea să-i laude nu ştiu ce jupâniţă mai mult decât pe toate celelalte. Dar nu-l înţelegea nimeni, iar eu nu-i lăsam să se bată.

Cum aşa? Le poruncea să-i laude stăpâna inimii lui? Ai frică de Dumnezeu! Cred că n-are pic de ruşine.

Aici, se uită la cavalerul străin, vrând parcă să se convingă cum poate arăta un om fără ruşine, dar în sufletul lui trebuia să recunoască totuşi că Fulko de Lorche nu arăta deloc ca un flecar de drumul mare. Din contră, de sub viziera ridicată priveau nişte ochi blajini şi se iţea o faţă tânără şi parcă tristă.

Sanderus! Strigă Zbyszko deodată.

La poruncă, răspunse neamţul apropiindu-se.

Întreabă-l pe cavalerul acesta care este cea mai virtuoasă şi cea mai frumoasă jupâniţă din lume?

Care este cea mai frumoasă şi mai virtuoasă jupâniţă din lume? Repetă Sanderus.

Ulryka de Elner! Răspunse Fulko de Lorche.

Şi ridicându-şi ochii, începu să ofteze. Auzind asemenea profanare, lui Zbyszko mai că i se tăie răsuflarea şi îl cuprinse o furie atât de mare, încât îşi opri calul pe loc, ridicându-l în două picioare; înainte, însă, de a apuca să vorbească, Jędrek de Kropiwnica îl despărţi cu calul de străin şi-i spuse:

Nu vă veţi măsura puterile aici.

Dar Zbyszko se întoarse iarăşi spre neguţătorul de relicve:

Spune-i din partea mea că-i place o bufniţă.

Nobile cavaler, stăpânul meu zice că-ţi place o bufniţă! Repetă Sanderus.

La acestea, de Lorche slobozi frâul şi cu mâna dreaptă începu să se descheie, apoi să-şi tragă mănuşa de fier, după care o aruncă în zăpadă înaintea lui Zbyszko, iar acesta îi făcu semn cehului s-o ridice cu vârful suliţei.

Deodată Jędrek de Kropiwnica se întoarse spre Zbyszko cu faţa ameninţătoare şi rosti:

Nu veţi lupta, vă repet, atâta vreme cât sunt eu de strajă. N-am să vă îngădui, nici lui, nici ţie.

Nu eu l-am provocat pe el, ci el pe mine.

Da, dar din pricina bufniţei. Ajunge, iar dacă se va împotrivi vreunul. Ehei! Ştiu şi eu să strâng cingătoarea.

Nu vreau să mă bat cu Domnia Ta.

Vei fi nevoit s-o faci, fiindcă eu am jurat să-l apăr pe celălalt.

Şi atunci ce facem? Se încăpăţâna Zbyszko.

Ciechanów nu-i departe.

Şi ce-o să creadă neamţul?

Să-i spună omul Domniei Tale că aici nu poate avea loc nici o luptă, iar pentru asta trebuie să obţineţi mai înainte tu îngăduinţa prinţului, iar el a comturilor.

Ei, şi dacă nu ne-o dau?

O să vă găsiţi altă dată. Destul cu vorba.

Văzând că n-are încotro şi înţelegând că Jędrek de Kropiwnica nu poate într-adevăr să le îngăduie lupta, Zbyzko îl chemă iarăşi pe Sanderus să-i explice cavalerului lotaringian că nu se vor bate decât după ce vor ajunge la Ciechanów. Ascultând cuvintele neamţului, de Lorche dădu din cap că înţelege, apoi îi întinse mâna lui Zbyszko, i-o strânse puternic de trei ori, ceea ce după obiceiul cavaleresc însemna că vor trebui să se bată oriunde şi oricând. După care, aparent împăcaţi, porniră spre castelul de la Ciechanów, ale cărui turnuri tocite se vedeau pe fundalul cerului purpuriu.

Intrară încă pe lumină, dar până când se prezentară la poartă şi până când fu coborât podul, se lăsă noaptea adâncă. Îi întâmpină şi le ură bun venit un cunoscut al lui Zbyszko, Mikołaj de Długolas, care conducea mâna de cavaleri ce alcătuiau ceata de strajă şi pe cei trei sute de arcaşi neîntrecuţi. Încă de la început, Zbyszko află spre marea sa îngrijorare că prinţesa şi curtea ei nu erau la castel. Vrând să le arate cinstea cuvenită căpeteniilor de la Szczytno şi Jansbork, prinţul pusese la cale o mare vânătoare în adâncurile pădurii, la care, pentru a spori fala spectacolului, o luase şi pe prinţesă împreună cu jupâniţele de la curte. Dintre femeile cunoscute, Zbyszko o găsi numai pe Ofka, văduvă după moartea lui Krzych de Jarząbkówa, care era chelăreasă la castel. Aceasta îi arătase multă bunăvoinţă, întrucât, după întoarcerea de la Cracovia, povestise cui voia sau nu voia să asculte despre dragostea lui pentru Danusia şi întâmplarea cu Lichtenstein. Aceste istorisiri îi câştigaseră prietenia curtenilor mai tineri şi a jupâniţelor, aşa că-i era recunoscătoare lui Zbyszko şi acum se străduia să-l mângâie pe tânărul mâhnit de absenţa Danusiei.

Nici n-o s-o mai recunoşti, îi spuse. Anii trec şi odată cu vârsta încep să-i plesnească şi cusăturile bustului, fiindcă îi creşte şi trupul. Nu mai este gâgâlicea care era şi acum te iubeşte altfel decât înainte. Ajunge să-i şoptească cineva la ureche: „Zbyszko” şi parcă o împunge cineva cu acul. Asta-i soarta noastră, a tuturor femeilor, şi n-avem ce face, pentru că aşa-i porunca lui Dumnezeu. Dar unchiul tău zici că e sănătos? De ce n-a venit şi el? Aşa a fost să fie. Numai femeile să tânjească de dor. Din mila lui Dumnezeu, jupâniţa nu şi-a rupt picioarele fiindcă urcă în fiecare zi în turn să se uite pe drum. Fiecare din noi are nevoie de prietenie.

Numai să-mi odihnesc caii şi am să mă duc la ea, fie şi noaptea, răspunse Zbyszko.

Aşa să faci, numai să iei o călăuză de la castel, să nu te rătăceşti prin pădure.

Într-adevăr, la cina pe care Mikołaj de Długolas o dădu în cinstea musafirilor, Zbyszko îi preveni că va pleca numaidecât după prinţ şi roagă să i se dea o călăuză. Fraţii călugări, osteniţi, se traseră după ospăţ lângă căminele uriaşe, în care ardeau trunchiuri întregi de pin, şi hotărâră să pornească la drum abia a doua zi, după ce se vor odihni bine. Dar de Lorche, întrebând despre ce este vorba, îşi exprimă dorinţa de a pleca odată cu Zbyszko, spunând că altminteri ar putea întârzia la vânătoarea pe care voia s-o vadă neapărat.

După care se apropie de Zbyszko şi întinzându-i mâna, i-o strânse iarăşi de trei ori.

Dar n-aveau să ajungă nici acum să se bată, deoarece Mikołaj de Długolas, aflând de la Jędrek de Kropiwnica care-i pricina, le ceru la amândoi cuvântul că nu se vor lupta fără ştirea prinţului şi a comturilor, iar în caz de împotrivire, îi ameninţă cu închiderea porţilor. Zbyszko voia s-o vadă cât mai repede pe Danusia, aşa că nu cuteză să se împotrivească, iar de Lorche, care se duela cu plăcere oricând era nevoie, deşi nu era un om lacom de vărsare de sânge, jură fără prea multă greutate pe onoarea lui de cavaler că va aştepta îngăduinţa prinţului, cu atât mai mult, cu cât se temea că-l va jigni cu neascultarea lui. Lotaringianul, căruia, ascultând multe cântece despre turniruri, îi plăceau adunările şi serbările fastuoase, prefera să lupte în faţa curţii, a dregătorilor şi a femeilor, pentru că socotea că în acest fel izbânda lui va fi cunoscută de mai multă lume şi-i va aduce mai lesne pintenii de aur. Afară de asta, îşi dorea să cunoască ţara şi oamenii, prin urmare, întârzierea îi convenea de minune, mai ales că Mikołaj de Długolas, care petrecuse mulţi ani în robie la nemţi şi putea să se înţeleagă uşor cu străinii, povestea adevărate minuni despre vânătorile prinţului care ucisese felurite fiare necunoscute în ţările apusene. Aşadar, plecă la miezul nopţii împreună cu Zbyszko spre Przasnysz, având fiecare ceata lui de oşteni şi oameni cu făclii, ca să-i apere de lupi care, adunându-se iarna în haite nenumărate, puteau fi primejdioşi chiar pentru grupuri mai mari de călăreţi, oricât de bine înarmaţi. Nici în această parte a fortăreţei Ciechanów nu lipseau pădurile care, nu departe de Przasnysz, se transformau în uriaşul Codru Kurpie ce se unea spre răsărit cu pădurile nestrăbătute din Polesia şi din Lituania. Nu prea de mult, prin aceste locuri se strecurau de obicei în Mazowsze, ocolind aşezările localnicilor, hoardele sălbatice lituaniene; una dintre ele ajunsese în anul 1337 până la Ciechanów şi distrusese oraşul. De Lorche asculta cu cel mai mare interes povestirile despre acele vremuri ale bătrânei călăuze Maćko de Turoboje, deoarece ardea de dorinţa de a-şi măsura puterile cu lituanienii pe care, ca şi alţi cavaleri apuseni, îi confunda cu sarazinii. Venise pe aceste meleaguri ca un cruciat, vrând să dobândească slava şi mântuirea sufletului; sosind aici, socotea că până şi războiul cu mazurienii, un popor pe jumătate păgân, îi va asigura iertarea păcatelor. Aproape că nu-i venise să-şi creadă ochilor când, intrând în Mazowsze, văzuse biserici prin oraşe, crucile de pe turnuri, duhovnici, cavaleri cu însemnele sfinte pe armuri şi pretutindeni poporeni vajnici, înflăcăraţi şi gata de sfadă şi de luptă, dar creştini şi deloc hrăpăreţi asemenea nemţilor printre care tânărul cavaler trecuse. De aceea, când i se spunea că acest popor se închină de veacuri lui Cristos, nu mai ştia nici el ce să creadă despre cavalerii teutoni, iar când auzise că şi Lituania fusese creştinată de răposata regină de la Cracovia, uimirea şi îngrijorarea lui nu mai cunoscuseră graniţele.

Iată de ce începu să-l iscodească pe Maćko de Turoboje dacă prin pădurile spre care se îndreptau, nu există cel puţin balauri, cărora oamenii nu trebuie să le sacrifice fecioare şi cu care ar fi putut să lupte. Răspunsul lui Maćko, însă, îl dezamăgi cu totul şi de astă dată.

Prin păduri sunt fiare mari ca lupii, bourii, zimbrii şi urşii, cu care avem destul de furcă, răspunse mazurianul. Iar prin mlaştini sunt şi duhuri necurate, dar de balauri n-am auzit, şi chiar dacă ar fi, mai mult ca sigur că nu le-am oferi fecioare, ci ne-am strânge cu toţii şi i-am ataca. Ba, dacă ar fi, pădurenii ar purta de mult cingători din pielea lor.

Ce fel de oameni sunt prin partea locului, n-aş putea oare lupta cu ei? Întrebă de Lorche.

De luptat ai putea să lupţi, dar nu prea e bine, răspunse Maćko, iar pe de altă parte, nu prea se cuvine, fiindcă Domnia Ta eşti cavaler, iar ei sunt un popor de ţărani.

Şi heveţii sunt ţărani, dar oare se închină ei lui Cristos?

Nu mai sunt alţii ca ei în Mazowsze, iar aceştia sunt oamenii mei şi ai prinţului. Doar i-ai văzut pe arcaşii de la castel. Sunt numai din Kurpie, dar alţii mai buni ca ei nu găseşti în toată lumea.

Englezii şi scoţienii, pe care i-am văzut la curtea din Burgundia.

I-am văzut şi eu la Malborg, îl întrerupse mazurianul. Sunt flăcăi zdraveni, dar să-i ferească Dumnezeu să se măsoare cu ai noştri! Aici, un copil de şapte ani nu capătă de mâncare până când nu şi-o doboară cu săgeata din vârful pinului.

Despre ce vorbiţi? Interveni Zbyszko deodată, la urechea căruia ajunsese de câteva ori cuvântul Kurpie.

Despre arcaşii kurpieni şi englezi. Cavalerul acesta susţine că cei englezi şi scoţieni ţintesc cel mai bine.

I-am văzut şi eu la Wilno. Oho, le-am auzit săgeţile zbârnâind pe lângă ureche. Acolo erau şi cavaleri din toate ţările, care pretindeau că ne mănâncă fără sare, dar încercându-ne o dată, de două ori, şi-au pierdut pofta de mâncare.

Maćko izbucni în râs şi-i repetă cuvintele lui Zbyszko cavalerului de Lorche.

Se vorbeşte despre asta la diferite curţi, răspunse lotaringianul. Acolo, este lăudată îndârjirea cavalerilor Domniilor Voastre, care sunt dojeniţi că-i apără pe păgâni împotriva Crucii.

Am apărat un popor care voia să se creştineze împotriva năvălirilor şi a strâmbătăţii. Nemţii vor să-i menţină păgâni, ca să aibă motiv de război.

Dumnezeu îi va judeca, rosti de Lorche.

Poate destul de curând, răspunse Maćko de Turoboje.

Dar lotaringianul, auzind că Zbyszko fusese la Wilno, începu să-l întrebe ce şi cum, deoarece vestea despre luptele şi duelurile cavalereşti care avuseseră loc acolo se dusese în toată lumea. Mai ales duelul în care se provocaseră patru cavaleri polonezi şi patru francezi învâlvorase închipuirea războinicilor apuseni. Astfel că de Lorche începu să nutrească mai mult respect pentru Zbyszko, care luase parte la asemenea lupte vestite şi se bucura în inima lui că nu-şi va încerca puterile cu fitecine.

Călăriră, aşadar, mai departe într-o înţelegere aparentă, arătându-se binevoitori unul cu celălalt la popasuri şi cinstindu-se reciproc cu vinul din care de Lorche avea rezerve însemnate în carele de povară. Dar când din discuţia dintre el şi Maćko de Turoboje se arătă că Ulryka de Elner nu era o jupâniţă, ci o femeie de patruzeci de ani, căsătorită, care avea şase copii, Zbyszko se răzvrăti şi mai mult în sufletul lui că acest străin îndrăzneşte nu doar să compare o „babă” cu Danuśka, dar mai cere şi întâietate pentru ea. Socoti totuşi că putea fi un om cu mintea rătăcită, căruia o încăpere întunecată şi biciul i-ar fi folosit mai mult decât colindatul prin lume, şi acest gând îi mai domoli mânia stârnită dintr-odată.

Domnia Ta, nu crezi, i se adresă lui Maćko, că un duh necurat i-a învălmăşit mintea? Te pomeneşti că în capul lui stă mereu un diavol, ca un vierme într-o nucă, gata să se mute noaptea în vreunul dintre noi. Se cuvine să avem grijă.

Auzind aceasta, Maćko de Turoboje se împotrivi într-adevăr, dar începu să se uite cu anume nelinişte la lotaringian şi, într-un târziu, spuse:

Câteodată, se întâmplă să stea legaţi câte o sută sau chiar mai mulţi, şi din cauza înghesuielii, s-ar bucura să-şi caute loc şi în alţi oameni. Cel mai rău diavol este de obicei cel pe care-l trimite femeia.

După care se întoarse dintr-odată spre cavaler:

Lăudat fie numele lui Cristos!

Lăudat să fie, răspunse de Lorche oarecum uimit.

Maćko de Turoboje se linişti cu totul.

Ei, vezi, Domnia Ta, spuse, dacă duhul rău s-ar afla în el, ar fi făcut spume la gură de îndată sau s-ar fi prăbuşit la pământ, pentru că l-am luat pe nepregătite. Putem să ne continuăm drumul.

Porniră deci mai departe fără teamă. De la Ciechanów până la Przasnysz nu era prea departe şi vara, un olăcar pe un cal bun putea să parcurgă drumul care despărţea cele două oraşe în două ceasuri. Ei însă înaintau mult mai încet din cauza întunericului, a popasurilor şi a troienelor de zăpadă, care năpădiseră pădurea, iar pentru că plecaseră târziu după miezul nopţii, ajunseră abia în revărsatul zorilor la casa de vânătoare a prinţului, care se afla dincolo de Przasnysz, la marginea pădurii. Era o clădire mare, scundă, de lemn, care avea totuşi geamuri la ferestre. Înaintea casei se înălţau cumpenele fântânilor şi două grajduri pentru cai, iar împrejur se vedeau o mulţime de colibe întocmite la repezeală din crengi de pin şi de corturi din piei de animale. În mohoreala zilei care albea, străluceau vioaie în faţa corturilor focurile, iar în jurul lor stăteau hăitaşii în cojoace întoarse pe dos, în şube de vulpe, de lup şi de urs. Cavalerul de Lorche avu impresia că vede fiare ridicate în două labe pe lângă foc, deoarece majoritatea acestor oameni purtau pe cap căciuli făcute din capete de animale. Unii stăteau rezemaţi în suliţe, alţii în arbalete, câţiva erau ocupaţi cu împletirea unor plase uriaşe din frânghii, alţii învârteau deasupra cărbunilor hălci mari de zimbru şi de elan, pregătite se vede pentru mâncarea de dimineaţă. Strălucirea flăcărilor cădea pe zăpadă, luminând totodată siluetele acestea sălbatice, înceţoşate puţin de fumul focurilor, de pâcla răsuflărilor şi de aburii ce se ridicau din carnea friptă. Dincolo de ele se vedeau trunchiurile trandafirii ale pinilor uriaşi şi alte grupuri de oameni, al căror număr mare îl uimi pe lotaringianul neobişnuit cu asemenea privelişti de vânătoare.

Prinţii Domniilor Voastre, spuse, merg la vânătoare ca la război.

Ca să ştiţi, răspunse Maćko de Turoboje, că nu ducem lipsă de cele necesare pentru vânătoare şi nici de oameni. Ăştia sunt hăitaşii prinţului, dar mai sunt şi alţii care vin aici la târg din cotloanele pădurii.

Ce să facem? Îl întrerupse Zbyszko, cei din clădire dorm încă.

Să aşteptăm până când se trezesc, îl lămuri Maćko. Doar n-o să batem la uşa prinţului, stăpânul nostru, şi să-l trezim.

Zicând acestea, îi însoţi la o bobotaie, unde hăitaşii le aşternură piei de zimbri şi de urşi, apoi îi cinstiră din belşug cu carne aburindă, iar când auziră vorbe străine, începură să se adune, ca să-l vadă pe neamţ. Oamenii lui Zbyszko răspândiră îndată vestea că este un cavaler „de dincolo de mare” şi atunci îmbulzeala deveni atât de mare, încât stăpânul de la Turoboje se văzu nevoit să facă uz de puterea lui, ca să-l ferească pe străin de curiozitatea exagerată a oamenilor. De Lorche observă în mulţime şi femei îmbrăcate şi ele în cea mai mare parte în piei, dar rumene ca merele şi neobişnuit de frumoase, aşa că întrebă dacă şi ele participau la vânătoare.

Maćko de Turoboje îl lămuri că ele nu luau parte la vânătoare, dar veneau odată cu hăitaşii din curiozitate femeiască sau la iarmaroc să cumpere mărfuri de la oraş şi să-şi vândă din produsele pădurii. Într-adevăr, aşa şi era; casa prinţului era ca un loc de întâlnire, în jurul căruia, chiar în lipsa prinţului, se cumpărau mereu două mărfuri: de oraş şi de pădure. Hăitaşilor nu le plăcea să-şi părăsească aşezările din codru, fiindcă nu se simţeau prea bine fără foşnetul copacilor deasupra capului, astfel că cei din Przasnysz cărau spre această margine a pădurii berea lor cunoscută, făină măcinată la morile de vânt sau la cele de apă din Węgierka, sarea puţină şi foarte căutată, unelte de fier, curele şi alte asemenea născociri ale iscusinţei omeneşti, luând în schimb piei, blănuri scumpe, ciuperci uscate, nuci, ierburi de leac pentru tot felul de boli sau bucăţi de chihlimbar care se găseau îndestul pe la kurpieni. Din această pricină, în jurul casei prinţului era un veşnic du-te-vino care sporea şi mai mult în timpul vânătorilor, când îndatoririle şi curiozitatea atrăgeau oamenii din bungetele codrului.

De Lorche asculta povestirile lui Maćko, uitându-se cu interes la figurile hăitaşilor care, trăind în aerul sănătos şi îmbibat de răşină şi hrănindu-se, asemenea celor mai mulţi dintre ţăranii de atunci, îndeosebi cu came, îi uimeau până şi pe călătorii străini cu statura şi forţa lor. Aşezat lângă foc, Zbyszko privea încontinuu la uşile şi ferestrele conacului, abia stăpânindu-se să stea locului. Era lumină numai la o fereastră, la cea de la bucătărie, se vede, deoarece fumul ieşea prin crăpăturile geamurilor rău încheiate. Celelalte erau întunecate, lucind doar în zorii zilei care albea tot mai mult cu fiecare clipă, argintând şi pădurea înzăpezită din spatele conacului. În uşa mică, tăiată în peretele lateral al clădirii, apăreau uneori slujitorii îmbrăcaţi în culorile prinţului, cu găleţile în mână sau pe cobiliţă şi alergau după apă la fântână. Întrebaţi dacă cei dinăuntru dorm şi acum, aceşti oameni răspundeau că erau cu toţii trudiţi de vânătoarea de ieri, dar se pregăteşte mâncarea pentru dimineaţă, înainte de a porni din nou.

Într-adevăr, prin fereastra bucătăriei începu să se împrăştie un miros de grăsime şi şofran, care se răspândi până departe printre focuri. În cele din urmă, scârţâi şi se deschise uşa principală, lăsând să se vadă lăuntrul tindei bine luminate şi pe balcon ieşi un om, în care Zbyszko recunoscu de la prima aruncătură de ochi pe unul din cântăreţii pe care îl văzuse mai înainte printre slujitorii prinţesei la Cracovia. La vederea lui, fără să-l mai aştepte pe Maćko de Turoboje şi nici pe de Lorche, Zbyszko se repezi cu asemenea avânt spre uşă, încât lotaringianul întrebă uimit:

Ce i s-a întâmplat acestui tânăr cavaler?

Nu i s-a întâmplat nimic, răspunse Maćko de Turoboje, dar iubeşte o jupâniţă de la curtea prinţesei şi ar fi foarte frumos s-o vadă cât mai repede.

Ah! Oftă de Lorche, ducându-şi amândouă mâinile la inimă.

Şi înălţându-şi ochii spre cer, începu să ofteze jalnic de mai multe ori, făcându-l pe Maćko să ridice din umeri şi să-şi spună în gând: „Să ofteze oare aşa după bătrânica lui? Să-şi fi pierdut cu adevărat minţile?”

În acest timp, îl conduse în curte şi amândoi intrară în tinda încăpătoare, împodobită cu coarne de bouri, zimbri, elani şi cerbi şi luminată de chiutucii uscaţi din căminul uriaş. La mijloc se afla, acoperită de un chilim, o masă cu farfuriile pregătite pentru mâncare. În tindă se găseau doar câţiva curteni, cu care se întreţinea Zbyszko. Maćko de Turoboje le făcu cunoştinţă cu de Lorche, dar pentru că nu ştiau nemţeşte, fu nevoit să rămână mai departe lângă ei. Curtenii se înmulţeau totuşi mereu, în cea mai mare parte flăcăi vânjoşi, aspri încă, dar spătoşi, cu părul blond şi îmbrăcaţi ca pentru pădure. Cei care-l cunoşteau pe Zbyszko şi ştiau de isprăvile lui de la Cracovia, îl întâmpinară ca pe un prieten vechi; se vedea că se bucură de simpatia lor. Ceilalţi priveau la el cu admiraţia cu care te uiţi la un om peste grumazul căruia atârnase securea călăului. Împrejur, se auziră murmure: „În sfârşit, iată că a venit prinţesa şi fiica lui Jurând, o să le vezi îndată, bietul de tine, şi o să mergi la vânătoare cu noi”. Deodată, intrară şi cei doi oaspeţi teutoni, fratele Hugo de Danveld, starostele de Ortelsburg, adică Szczytno, a cărui rudă fusese cândva mareşal, şi Zygfryd de Löwe, şi el dintr-o familie cu mari merite în slujba Ordinului, primar de Jansbork. Cel dintâi, destul de tânăr încă, dar gras, cu faţa unui băutor de bere viclean şi cu buzele groase, umede, al doilea înalt, cu trăsături aspre, dar nobile. Lui Zbyszko i se păru că pe Danveld îl mai văzuse cândva aproape de prinţul Witold, când Henryk, episcopul de Płock, îl doborâse de pe cal în întrecerile cavalereşti, dar amintirile îi fură întrerupte de intrarea prinţului Janusz către care se întoarseră şi i se închinară teutonii şi curtenii. Se apropiară de el de Lorche şi comturii, şi Zbyszko, iar el îi salută cu politeţe şi cu gravitatea întipărită pe faţa-i fără mustaţă de ţăran, înconjurată de părul tăiat scurt deasupra frunţii, care-i cădea în amândouă părţile până pe umeri. Trâmbiţele răsunară numaidecât dincolo de ferestre în semn că prinţul se aşază la masă: sunară o dată, a doua oară şi încă o dată, până când, a treia oară, se deschise larg uşa din partea dreaptă a tindei şi în ea se ivi prinţesa Anna având-o alături pe fetişcana bălaie cu lăuta agăţată de umăr.

Când le văzu, Zbyszko se strecură înainte şi ducându-şi mâinile la gură, îngenunche pe amândoi genunchii într-o atitudine plină de cinstire şi adoraţie.

La această privelişte, se iscară murmure, întrucât fapta lui Zbyszko îi uimi pe mazurieni, iar pe câţiva îi şi supără: „Priviţi, îşi spuseră cei mai în vârstă, sigur că a deprins acest obicei de pe la cavalerii de peste mare, sau chiar de la păgâni, fiindcă nici măcar nemţii nu-l au”. Tinerii, în schimb se gândeau: „Nu-i de mirare, fetei îi datorează viaţa”. Iar prinţesa şi Danusia nu-l recunoscură la început pe Zbyszko, fiindcă îngenunchease cu spatele la foc şi avea faţa în umbră. Prinţesa crezu în prima clipă că vreunul dintre curteni, făcându-se vinovat cu ceva faţă de prinţ, o roagă să-l apere, dar Danusia, care avea privirea mai ageră, ieşi un pas înainte şi aplecându-şi capul bălai, strigă deodată cu glas subţire şi ascuţit:

Zbyszko!

După care, nepăsându-i că întreaga curte şi oaspeţii străini se uită la ea, se repezi ca o căprioară spre tânărul cavaler şi luându-l în braţe, începu să-i sărute ochii, gura, obrajii, strângându-se la pieptul lui şi piuind de bucurie până când mazurienii izbucniră într-un hohot de râs şi până prinţesa o trase de guler lângă ea.

Atunci, se uită împrejur şi speriindu-se grozav, se retrase tot atât de repede în spatele prinţesei, ascunzându-se în faldurile rochiei acesteia, de nu i se mai vedea decât creştetul capului.

Zbyszko îi îmbrăţişă picioarele stăpânei care îl ridică şi începu să-l întrebe de Maćko: dacă murise sau mai trăia, iar dacă mai trăia, dacă venise şi el în Mazowsze? Zbyszko răspunse cam învălmăşit la aceste întrebări, deoarece aplecându-se în amândouă părţile, se străduia s-o vadă în spatele prinţesei pe Danusia care în acest timp aci se iţea de după rochia stăpânei, aci se cufunda în faldurile ei. Mazurienii îşi puneau mâinile-n şolduri la asemenea privelişte, râdea chiar şi prinţul până când, într-un târziu, când aduseră tăvile calde, prinţesa se întoarse înveselită spre Zbyszko şi-l îndemnă:

Slujeşte-ne, slujitor drag, şi cu ajutorul lui Dumnezeu nu numai la masă, ci pentru totdeauna.

Apoi către Danusia:

Iar tu, musculiţă supărată, ieşi din faldurile rochiei, că o să mi-o rupi.

Danusia ieşi de după prinţesă roşie, încurcată, ridicându-şi mereu spre Zbyszko ochii temători, ruşinaţi şi curioşi, atât de minunată că mai că i se topea inima nu doar lui Zbyszko, ci şi celorlalţi bărbaţi. Starostele teutonilor din Szczytno rămânea tot mai des cu mâna pe buzele-i groase, umede, iar de Lorche îşi ridică braţele uimit şi întrebă:

Pe Sfântul Jacob de Compostella, cine-i fecioara asta?

La acestea, starostele de Szczytno, care pe lângă că era gras, mai era şi scund, se ridică în vârful picioarelor şi-i şopti la ureche lotaringianului.

Fiica diavolului.

De Lorche privi la el, clipind din ochi, apoi îşi încruntă sprâncenele şi începu să vorbească pe nas:

Nu-i drept un astfel de cavaler care latră împotriva frumuseţii.

Port pinteni de aur şi sunt călugăr, răspunse cu trufie Hugo de Danveld.

Respectul faţă de cavalerii învestiţi era atât de mare, că lotaringianul îşi plecă fruntea, dar după o clipă răspunse:

Iar eu sunt rudă cu prinţii de Brabant.

Pax! Pax! 45 îl domoli cavalerul teuton. Cinste puternicilor prinţi şi prietenilor Ordinului, din mâna căruia Domnia Ta vei primi în curând pintenii. Nu spun că fata nu-i frumoasă, dar ascultă cine-i tatăl ei.

Dar nu apucă să-i povestească nimic, deoarece, în clipa aceea, prinţul se aşeză la masă şi aflând mai înainte de la primarul de Jansbork despre rudele însemnate ale lui de Lorche, îi făcu semn să se aşeze lângă el. În faţă îşi ocupară locurile prinţesa şi Danusia, iar Zbyszko se plasă, ca odinioară la Cracovia, în spatele scaunelor lor. Danusia îşi ţinea capul cât mai jos deasupra farfuriei, pentru că-i era ruşine de oameni, dar puţin într-o parte, ca Zbyszko să-i poată vedea faţa. El privea cu lăcomie şi încântare la căpşorul ei luminos, la obrăjorii trandafirii, la braţele în veşminte strâmte, care nu mai erau de copilă, şi simţea cum creşte în el dragostea, asemenea unui râu, care-i inundă tot pieptul. Îi mai simţea şi acum pe ochi, pe gură şi pe faţă sărutările ei proaspete. Odinioară i le dăduse ca o soră, iar el le primise ca de la un copil drag. Acum, la amintirea lor proaspătă, se întâmpla cu el ce se întâmplase şi alături de Jagienka: îl treceau fiorii şi-l cuprindea moleşeala sub care se ascundea jarul care mocnea în focul acoperit de cenuşă. Danusia i se părea o jupâniţă destul de mare, pentru că mai crescuse într-adevăr, şi înflorise. Pe de altă parte, atâta se vorbea în prezenţa ei despre dragoste, încât aşa cum bumbul de floare, care, încălzit de soare, creşte şi se face tot mai frumos, apoi se deschide treptat, şi ochii ei se deschideau spre dragoste. De aceea, acum vedea în ea ceva ce nu mai văzuse mai demult, un soi de frumuseţe, nu numai de copilă, ci şi o atracţie îmbătătoare, pe care o răspândea cum îşi răspândeşte flacăra căldura şi trandafirul mireasma.

Asta simţea şi Zbyszko, dar nu-şi dădea seama, deoarece uitase de sine. Uitase până şi că trebuia să le slujească la masă. Nu mai vedea că împrejur curtenii se uită la el şi îşi dau coate, că arată spre el şi spre Danusia şi râd. Nu observă nici faţa încremenită de mirare a cavalerului de Lorche, nici ochii holbaţi ai starostelui teuton de Szczytno, care erau pironiţi pe Danusia şi răsfrângând flacăra focului din cămin, păreau atât de roşii şi de strălucitori ca de lup. Îşi reveni abia când trâmbiţele răsunară din nou, dând de veste că e timpul să plece în pădure, şi când prinţesa Anna Danuta, întorcându-se spre el, îi zise:

O să mergi alături de noi, ca să ai parte de bucurie şi să-i poţi vorbi jupâniţei despre dragoste, lucruri pe care şi eu am să le ascult cu plăcere.

Spunând acestea, ieşi cu Danusia să se îmbrace pentru călărie. Zbyszko dădu fuga în curte, unde se aduseseră caii, care sforăiau acoperiţi de promoroacă, pentru prinţ, oaspeţi şi curteni. În curte, nu mai era atâta forfotă ca mai înainte, întrucât hăitaşii ieşiseră cei dintâi cu plasele şi dispăruseră în pădure. Focurile se stingeau, ziua se lumina treptat, era ger şi zăpada scârţâia sub picioare, iar din copacii mişcaţi de adierea uşoară se cernea chida uscată, scânteietoare. În curând, ieşi şi încălecă şi prinţul, însoţit de un copil de casă, cu arbaleta şi cu o suliţă atât de lungă şi grea, că puţini erau în stare s-o mânuiască; prinţul o mânuia totuşi cu uşurinţă, deoarece, ca şi ceilalţi Piaşti mazovieni, avea o putere neobişnuită. În acest neam, erau şi femei care, căsătorindu-se cu prinţi străini învârteau cu iuţeală pe la nunţi tesace late de fier46. Aproape de prinţ călăreau încă doi bărbaţi, gata oricând să-i sară în ajutor, aleşi dintre şlahticii din ţinuturile Varşoviei şi Ciechanów, înfricoşători la vedere şi cu braţele ca nişte trunchiuri de copaci din pădure, la care privea cu admiraţie de Lorche, oaspetele venit de departe.

În acest timp, ieşi şi prinţesa cu Danusia, amândouă purtând glugi din piei de nevăstuică. Asemenea femeilor din neamul ei, fiica lui Kiejstut ştia mai bine să împroaşte cu săgeţile din arc decât să coase cu acul, aşa că avea şi ea la îndemâna o arbaletă înflorată puţin mai uşoară decât cele obişnuite. Îngenunchind pe zăpadă, Zbyszko îşi întinse palma, pe care prinţesa îşi puse piciorul când încălecă, după care o ridică pe Danusia, cum făcuse şi cu Jagienka la Bogdaniec, şi porniră. Alaiul se alungi ca un şarpe uriaş; coti la dreapta de la conac, făcând ape-ape la marginea pădurii, ca tivul colorat al unei stofe, apoi începu să dispară printre copaci.

Intraseră destul de adânc în codru, când prinţesa, întorcându-se spre Zbyszko, îl întrebă:

De ce nu spui nimic? Hai, vorbeşte cu ea.

Deşi încurajat în acest fel, Zbyszko continuă să tacă un răstimp, deoarece îl stăpânea timiditatea, şi abia după cât ai spune două rugăciuni, îngăimă:

Danuśka!

Ce-i, Zbyszko?

Îmi eşti atât de dragă.

Aici, se poticni, căutându-şi cuvintele care-i veneau cu greu, pentru că, deşi îngenunchease ca un cavaler străin înaintea jupâniţei, deşi îi arătase în fel şi chip respectul cuvenit, străduindu-se să nu folosească expresii nepotrivite cu rangul ei, se silea zadarnic să se poarte ca un curtean; având sufletul deschis, se pricepea şi să spună lucrurilor pe nume.

Aşa procedă şi acum:

Îmi eşti atât de dragă, că mi se taie răsuflarea!

Ea, însă, îşi înălţa capul spre el de sub gluguţa de nevăstuică, ochişorii şi faţa rumenită de aerul rece din pădure.

Şi tu mie, Zbyszko! Răspunse parcă în grabă.

După care, îşi acoperi îndată ochii cu genele, fiindcă acum ştia ce înseamnă dragostea.

Ei, comoara mea! Hei, jupâniţa mea! Exclamă Zbyszko. Ehei!

Şi iarăşi tăcu de fericire şi de emoţie, dar buna şi totodată curioasa prinţesă le veni pentru a doua oară în ajutor:

Spune-i, îl sfătui, cum ţi-a fost dor de ea şi, dacă se nimereşte să trecem prin vreun tufiş, măcar acolo poţi s-o săruţi pe gură, eu nu mă voi supăra, pentru că numai aşa poţi să-ţi arăţi dragostea.

Aşa că începu să povestească în amănunt, „cum îi fusese dor de ea” şi la Bogdaniec, când îl îngrijise pe Maćko, şi prin vecini. Numai despre Jagienka nu aminti nimic, fofilându-se cu „viclenie”, cu toate că era sincer, fiindcă în această clipă era atât de fermecat de minunata Danusia, încât îi venea s-o ia în braţe, s-o urce pe calul lui şi s-o strângă la piept.

Nu se încumetă totuşi s-o facă; în schimb, când primul tufiş îi despărţi de curtenii şi oaspeţii care îi urmau, se aplecă spre ea, o îmbrăţişă şi îşi înfundă faţa în gluga de nevăstuică, mărturisindu-şi în acest fel dragostea.

Dar pentru că iarna tufişurile de alun n-au frunze, îl văzură Hugo de Danveld, de Lorche şi ceilalţi curteni şi începură să vorbească între ei:

S-au sărutat lângă prinţesă! O să le facă nunta numai-decât.

Flăcăul nu pierde vremea, dar şi ea are sângele iute, ca Jurând!

Cum e cremenea, şi amnarul, deşi fata pare tare neajutorată. O să iasă scântei de aici, n-ai grijă! S-a lipit de ea ca o căpuşă!

Astfel tăifăsuiau, râzând, dar starostele de Szczytno îşi întoarse faţa-i libidinoasă de ţap către de Lorche şi-l întrebă:

Domnia Ta, n-ai vrea ca vreun Merlin47 să te preschimbe cu puterea lui de vrăjitor în tânărul cavaler de acolo?

Dar Domnia Ta? Îi întoarse de Lorche întrebarea.

La acestea, teutonul, în care se vede că fierbeau gelozia şi poftele, îşi struni nervos calul şi strigă:

Pe sufletul meu!

Dar se stăpâni numaidecât şi înclinându-şi capul, răspunse:

Sunt călugăr şi am jurat să-mi păstrez curăţenia.

Şi-l privi în ochi pe lotaringian, de teamă să nu-i vadă zâmbetul de pe faţă, întrucât, din acest punct de vedere, Ordinul avea o faimă proastă în lume, iar Hugo de Danveld cea mai deocheată printre călugări. Cu câţiva ani în urmă, fusese ajutorul primarului de Sambia şi acolo plângerile împotriva lui ajunseseră atât de cunoscute, încât, cu toată îngăduinţa cu care erau privite asemenea treburi la Malborg, fuseseră nevoiţi să-l mute căpetenie peste garnizoana de la Szczytno. Venind în ultimele zile cu porunci tainice la curtea prinţului şi văzând-o pe minunata fiică a lui Jurând, îl cuprinsese vâlvoarea poftelor, pentru care vârsta Danusiei nu însemna nici o piedică, fiindcă în acea vreme se căsătoreau şi altele mai mici decât ea. Dar pentru că Danveld cunoştea în acelaşi timp şi neamul jupâniţei, iar numele lui Jurând se lega de o întâmplare înspăimântătoare în amintirea lui, poftele lui crescuseră pe temeiul urii sălbatice.

De Lorche se apucă să-l întrebe tocmai despre aceste vremuri.

Domnia Ta, mi-ai spus că această jupâniţă fermecătoare este fiica unui diavol; din ce pricină?

Danveld începu să-i povestească istoria de la Złotoryja; cum în timpul reconstruirii castelului au dus cu bine la capăt răpirea prinţului cu toată curtea sa şi cum în această întâmplare de năprasnă a pierit mama Danusiei, pentru care Jurând s-a tot răzbunat de atunci pe toţi cavalerii călugări. Ura clocotea ca o flacără în teuton în timp ce povestea, pentru că avea şi unele motive personale. El însuşi se întâlnise cu doi ani în urmă cu Jurând, dar atunci la vederea înfricoşătorului „Mistreţ de la Spychów”, pentru prima dată în viaţă curajul îi pierise cu totul, încât îşi părăsise două dintre rudele lui, oamenii, prada şi fugise o zi întreagă ca un smintit până la Szczytno, unde bolise vreme îndelungată de spaimă. Când se însănătoşise, marele mareşal al Ordinului îl predase judecăţii cavalerilor, a căror sentinţă îl scosese nevinovat într-adevăr, după ce Danveld jurase pe cruce şi onoare că fugarul speriat îl îndepărtase de pe câmpul de luptă, dar îi închisese drumul către marile dregătorii ale Ordinului. E drept, teutonul trecu acum sub tăcere aceste fapte în faţa lui de Lorche, în schimb îi înşiră atâtea plângeri despre cruzimea lui Jurând şi trufia întregului popor polonez, că abia încăpură toate în capul lotaringianului.

Totuşi, noi, adăugă după o clipă, ne aflăm în Mazowsze, nu în Polonia?

Asta-i un principat separat, dar face parte din acelaşi popor, răspunse starostele, aceeaşi neruşinare şi aceeaşi înverşunare îi însufleţesc pe toţi împotriva Ordinului. Să dea Dumnezeu ca paloşul nemţesc să şteargă de pe faţa pământului toată această seminţie!

Vorbeşti cu dreptate, Domnia Ta: pentru că dacă acest prinţ, care pare cumsecade, a îndrăznit să ridice acel castel împotriva teutonilor pe pământul lor, despre asemenea fărădelege n-am mai auzit nici printre păgâni.

Castelul acela l-a ridicat împotriva noastră, dar Zlotoryja se află în ţinutul lui, nu pe pământul nostru.

Slavă Domnului că v-a dat izbândă asupra lui. Cum s-a sfârşit războiul?

Atunci, nu era război.

Dar izbânda Domniei Voastre de la Zlotoryja?

Tocmai prin asta ne-a binecuvântat Dumnezeu, că prinţul nu avea oastea cu el, ci numai curtea şi femeile.

La acestea, de Lorche privi uluit la teuton.

Cum aşa? Aşadar, în timp de pace aţi năvălit asupra femeilor şi a prinţului care îşi construia un castel pe propriul pământ?

Când este vorba de faima Ordinului şi a creştinităţii, nu există fapte de ruşine.

Şi cavalerul acela caută să se răzbune numai pentru tânăra-i soţie ucisă de Domniile Voastre în timp de pace?

Cine ridică mâna împotriva unui cavaler teuton, este fiul întunericului.

De Lorche căzu pe gânduri, auzind aceste cuvinte, dar nu mai avu când să-i răspundă lui Danveld, deoarece ieşiră într-o poiană largă acoperită cu stuf înzăpezit, unde prinţul descălecă de pe cal, urmat de ceilalţi care începură să coboare şi ei de pe cai.