Capitolul XVIII.

Maćko aşteptă răbdător câteva zile vreo veste de la Zgorzelice sau ca abatele să se îmbuneze, până când i se urî cu nesiguranţa şi aşteptarea şi se hotărî să se ducă el la Zych. Toate câte se petrecuseră, avuseseră loc fără voia lui. Dorea totuşi să ştie dacă Zych nu-i poartă pică şi lui, fiindcă în ce-l privea pe abate, era sigur că mânia lui se va îndrepta şi împotriva lui Zbyszko, şi a lui.

Voia totuşi să facă tot ce-i sta în putinţă ca să-i scadă supărarea, aşa că pe drum chibzui şi plănui în minte ce să facă şi ce să spună la Zgorzelice pentru a păstra prietenia acestui vecin cumsecade. Dar gândurile i se alcătuiau cu greu, astfel că fu foarte bucuros găsind-o acasă numai pe Jagienka. Fata îl întâmpină ca altădată şi sărutându-i mâna, adică prieteneşte, dar şi tristă întrucâtva.

Tata nu-i acasă? O întrebă.

Ba da, numai că a plecat cu abatele la vânătoare. O să se întoarcă repede.

Spunând acestea, îl pofti în casă, unde, după ce se aşezară, rămaseră tăcuţi un răstimp mai lung, după care fata întrebă cea dintâi:

Nu ţi se urăşte, Domnia Ta, singur la Bogdaniec?

Ba mi se urăşte, răspunse Maćko. Aşadar, ştii că Zbyszko a plecat?

Jagienka oftă încet:

Ştiu. Am aflat din aceeaşi zi, şi credeam că va trece pe aici să-mi spună măcar o vorbă bună, dar n-a venit.

Cum era să treacă! Se miră Maćko, abatele l-ar fi făcut bucăţi, iar tatăl tău n-ar fi fost nici el prea bucuros de oaspeţi.

Fata clătină din cap şi răspunse:

Ei! N-aş fi lăsat pe nimeni să-i facă vreun rău.

La acestea, Maćko, deşi avea inima oţelită, fu mişcat de tristeţea ei şi, trăgând-o pe fată spre el, îi spuse:

Dumnezeu să te ajute, fetiţa mea! Tu eşti mâhnită, dar nici mie nu-mi e bine, pentru că află de la mine că nici abatele şi nici tatăl tău nu ţin mai mult la tine. Mai bine muream de rana de care m-ai vindecat, numai să se fi însoţit cu tine, nu cu alta.

Jagienka fu cuprinsă de atâta dor şi părere de rău, încât nu mai putu tăinui nimic în inima ei:

N-am să-l mai văd niciodată, iar dac-o să-l văd, o să fie cu fiica lui Jurând. Mai bine să mi se scurgă ochii înainte de atâta plâns.

Şi ridicând poala şorţului, şi-i acoperi, ca să nu-i vadă lacrimile.

Iar Maćko:

Hai, linişteşte-te! De plecat, a plecat, dar pe viul Dumnezeu, n-o să se întoarcă nici cu fata lui Jurând.

De ce să nu se întoarcă? Îngână Jagienka de sub şorţ.

Pentru că Jurând nu vrea să i-o dea.

Jagienka îşi descoperi faţa deodată şi întorcându-se spre Maćko, îl întrebă repede:

Aşa mi-a spus şi mie, dar este oare adevărat?

Adevărat, aşa cum este un Dumnezeu în cer.

Şi de ce?

Cine să-l ştie. Vreun jurământ ceva, iar cu jurămintele nu e de glumă! I-a plăcut Zbyszko, care s-a şi oferit să-l ajute, dar nici asta n-a folosit la nimic. Nu l-a înduplecat nici cererea prinţesei Anna. Toate rugăminţile, sfaturile şi poruncile s-au dovedit zadarnice, Jurând n-a vrut să asculte de nimic. A spus doar că nu stă în puterea lui. Şi, se vede că are un motiv care-l împiedică. Jurând este un om hotărât care nu-şi calcă niciodată cuvântul. Tu, fată dragă, nu-ţi pierde nădejdea şi întăreşte-ţi inima. La drept vorbind, trebuia să plece, fiindcă a jurat în biserică să aducă penele de păun. Iar fata i-a acoperit capul cu năframa, în semn că îl ia de bărbat, că era cât pe ce să-i taie capul, iar pentru asta el i-a rămas dator, ce să mai vorbim. Ea nu va fi a lui, dacă aşa vrea Dumnezeu, dar după dreptate, el este al ei. Zych s-a supărat pe el, abatele sigur că-l vorbeşte de rău de ţi se face pielea de găină, şi nici mie nu-mi e bine, dar să stăm strâmb şi să judecăm drept, ce mai putea face, bietul băiat? De vreme ce s-a legat faţă de cealaltă, era nevoit să plece. Doar este şlahtic. Află de la mine că dacă nemţii nu-i vor veni de hac acolo unde s-a dus, o să se întoarcă tot aşa cum a plecat. Şi nu va veni numai la mine, un om bătrân, nu numai la Bogdaniec, ci şi la tine, pentru că era tare bucuros când te vedea.

Cum putea el să se bucure când mă vedea? Îl iscodi Jagienka.

În acelaşi timp, însă, se apropie de Maćko şi înghiontindu-l cu cotul, îl întrebă:

De unde ştii, Domnia Ta? Nu poate fi adevărat, nu-i aşa?

De unde ştiu? Răspunse Maćko. L-am văzut doar cât de greu îi era să plece. Când s-a hotărât să plece, l-am întrebat: „Ţie nu-ţi pare rău de Jagienka?” Iar el mi-a zis: „Să-i dea Dumnezeu sănătate şi tot ce-i mai bun!” Şi unde n-a început să ofteze, de parcă avea foalele fierarului în piept.

Sigur că nu-i adevărat! Repetă Jagienka şi mai încet, dar mai spune, hai.

Pe Dumnezeul meu, e adevărat! Cealaltă n-o să-i mai placă după tine, pentru că ştii şi tu că o fată mai frumoasă nu va găsi în toată lumea. Simte că voia lui Dumnezeu îl atrage spre tine, n-ai teamă, poate chiar mai mult decât pe tine spre el.

Măcar de-ar fi aşa! Strigă Jagienka.

Dar gândindu-se la ce spusese la repezeală, îşi acoperi faţa roşie ca focul cu mâneca, iar Maćko zâmbi, îşi mângâie mustaţa şi zise:

Ehei! Dac-aş mai fi eu tânăr! Dar tu fii tare, că parcă şi văd ce se va întâmpla: se va duce, va dobândi pintenii la curtea mazoviană, fiindcă acolo hotarul este aproape şi nu-i va fi greu să găsească teutoni. Ştiu şi eu că printre nemţi sunt cavaleri destoinici, iar fierul nu este respins nici de pielea lui, dar cred că nu oricine este în stare să-l biruie, deoarece neastâmpăratul e tare îndemânatic la luptă. Vezi şi tu că pe Cztan de Rogów şi pe Wilk de Brzozowa i-a doborât într-o clipă, deşi se spune că sunt flăcăi straşnici şi puternici ca nişte urşi. O să-şi aducă penele de păun, dar pe fata lui Jurând n-o s-o ia, întrucât am vorbit şi eu cu Jurând şi ştiu ce fel de om este. Şi pe urmă, ce-o să facă? O să se întoarcă aici, unde-o să se ducă?

Şi când o să se întoarcă?

Ei, dacă nu mai poţi să rabzi, n-o să fii în pierdere. Dar până una alta, să le spui abatelui şi lui Zych să nu mai fie chiar atât de supăraţi pe Zbyszko.

Cum pot să le spun? Tăicuţa e mai mult îngrijorat decât supărat, dar abatele este atât de mânios, încât e primejdios să-i aminteşti de el. Ne-a dojenit şi pe mine şi pe tăicuţa pentru slujitorul pe care l-am trimis la Zbyszko.

Care slujitor?

Îl cunoşti şi Domnia Ta. Era la noi un ceh pe care tăicuţa l-a luat prins la Boleslawiec, un slujitor de treabă şi credincios. Îl chema Hlawa. Tăicuţa mi l-a dat să mă slujească, fiindcă era bun gospodar, iar eu i-am dat o platoşă pe cinste şi l-am trimis la Zbyszko, să-l slujească pe el, să-l ajute la ananghie şi Doamne fereşte, în caz de ceva, să ne dea de ştire. I-am mai dat şi un chimir cu bani pentru drum, iar el mi-a jurat pe mântuirea sufletului că-l va sluji pe Zbyszko până la moarte.

Ce fată bună! Să te răsplătească Dumnezeu, şi Zych nu s-a împotrivit?

De ce să se împotrivească? La început, nu m-a lăsat, dar când i-am îmbrăţişat picioarele, mi-a făcut pe voie. Cu tăicuţa n-am nici o grijă, dar când a aflat abatele de la slugile lui, a început să ne certe şi tăicuţa a fugit în şură. Abia seara s-a milostivit abatele de lacrimile mele şi mi-a dăruit şi un şirag de mărgele. Eu, însă, eram bucuroasă să sufăr, numai Zbyszko să aibă mai mulţi însoţitori.

Pe viul Dumnezeu, nu mai ştiu nici eu la cine ţin mai mult, la el sau la tine, dar şi aşa el are însoţitori destui, i-am dat şi bani, deşi nu voia să-i primească. Hm! Mazowsze nu-i doar peste mare.

Fură întrerupţi de lătratul câinilor, strigătele şi sunetele trâmbiţelor de alamă în faţa casei. Auzindu-le, Jagienka spuse:

Tăicuţa şi abatele s-au întors de la vânătoare. Să mergem în cerdac, e mai bine ca abatele să te vadă pe Domnia Ta mai întâi de departe, nu în odaie pe neaşteptate.

Cu aceste cuvinte, îl conduse pe Maćko în cerdac, de unde văzură în curtea acoperită de zăpadă o ceată de oameni, cai, câini şi totodată, ucişi de suliţe sau de arbalete, elanii şi lupii fără viaţă. Când îl zări pe Maćko, înainte de a descăleca, abatele aruncă suliţa spre el, e drept nu ca să-l nimerească, ci ca să-şi arate mânia împotriva celor de la Bogdaniec. Maćko i se închină de departe cu căciula în mână, ca şi când n-ar fi văzut nimic, iar Jagienka nu văzuse într-adevăr, deoarece era uimită de prezenţa celor doi pretendenţi ai ei printre însoţitorii abatelui.

Sunt Cztan şi Wilk! Se miră fata, cred că s-au întâlnit în pădure cu tăicuţa.

La vederea lor, însă, pe Maćko parcă-l împunse ceva în rana vindecată. Într-o clipă, prin minte îi trecu gândul că unul dintre ei ar putea s-o dobândească pe Jagienka şi odată cu ea Moczydoły, pământurile abatelui, pădurile şi banii. Părerea de rău şi furia îi strânseră inima, mai ales că în curând mai văzu şi altceva. Wilk de Brzozowa, cu toate că nu prea de mult tatăl lui voise să se bată cu abatele, se repezi acum la scara lui, să-l ajute să descalece, iar acesta se sprijini prietenos de umărul tânărului şlahtic.

„Abatele se va împăca negreşit cu bătrânul Wilk, îşi spuse Maćko, astfel că odată cu fata îi va da înapoi pădurea şi pământul”.

Gândurile negre îi fură întrerupte de glasul Jagienkăi, care tocmai spunea:

S-au vindecat după bătaia cu Zbyszko, dar deşi au venit aici în fiecare zi, să-i ia dracul!

Maćko se uită la ea – faţa fetei se îmbujorase de mânie şi de frig, iar ochii albaştri îi scânteiau, cu toate că ştia că Wilk şi Cztan fuseseră bătuţi la han numai din cauza ei.

Aşa că Maćko o întrebă:

Ei, şi o să faci ce-ţi va porunci abatele?

Jagienka îi răspunse pe dată:

Abatele o să facă ce vreau eu.

„Dumnezeule milostiv! Cugetă Maćko, şi prostul ăsta de Zbyszko a lăsat să-i scape o fată ca asta!”