Capitolul XX.

Îndrumaţi de starostele de vânătoare, pădurari îndemânatici începură să-i rânduiască pe vânători într-un şirag lung la marginea poienii astfel încât, ei fiind nevăzuţi, să aibă înaintea lor un spaţiu gol, ca să poate slobozi săgeţile din arbalete şi arcuri. Laturile mai scurte ale poienii erau mărginite de plase, îndărătul cărora se ascundeau pădurarii „gonaci”. Îndatorirea lor era să îndrepte animalul către arcaşi ori, în caz că nu se speria şi se încurca în plase, să-l ucidă cu suliţele. Nenumărate grupuri de kurpieni, aşezaţi cu pricepere în aşa-numitul ocol, aveau să gonească tot ce era viu în adâncul pădurii spre poiană. În spatele arcaşilor se mai afla încă o plasă pentru ca sălbăticiunea care se strecura printre ei să se prindă în ea şi să fie omorâtă.

Prinţul se găsea în mijlocul şirului într-o mică adâncitură care străbătea întreaga poiană. Starostele de vânătoare, Mrokota de Mocarzew, îi alesese acest loc ştiind că tocmai pe aici vor fugi cele mai mari animale din pădure. Însuşi prinţul ţinea în mână o arbaletă, având lângă el, mai la o parte, rezemată de un copac, o suliţă grea, iar puţin mai în spate se aţineau cei doi „apărători” cu baltagele pe umeri, uriaşi, semănând cu două trunchiuri de copaci, care afară de baltage, mai aveau la îndemână şi arbalete încordate, ca să i le dea prinţului la nevoie. Prinţesa şi fiica lui Jurând nu descălecaseră, deoarece prinţul nu le îngăduia s-o facă niciodată, având în vedere primejdia bourilor şi a zimbrilor, de turbarea cărora era mai uşor să scape călare, decât pe jos. De Lorche, deşi poftit de prinţ să-şi ocupe locul în partea din dreapta, îl rugase să-i îngăduie să rămână pe cal pentru apărarea jupâneselor, aşa că stătea aproape de prinţesă, semănând cu un piron lung, cu lancea de cavaler, de care râdeau pe înfundate mazurienii, socotind-o o armă nu prea folositoare la vânătoare. În schimb, Zbyszko îşi înfipsese suliţa în zăpadă, îşi răsucise arbaleta pe spinare şi stând lângă calul Danusiei, îşi înălţa capul spre ea, aci spunându-i ceva în şoaptă, aci îmbrăţişându-i picioarele şi sărutându-i genunchii, pentru că nu-şi mai ascundea dragostea de nimeni. Se linişti abia atunci când Mrokota de Mocarzew, care îşi permitea în pădure să-l certe şi pe prinţ, îi porunci ameninţător să păstreze tăcerea.

În acest timp, hăt! Departe în adâncul pădurii răsunară cornurile kurpiene, cărora le răspunse scurt şi ascuţit o trâmbiţă din poiană, după care se aşternu tăcerea deplină. Abia la răstimpuri câte o gaiţă ţipa prin vârfurile pinilor, iar oamenii din ocol imitau croncănitul corbilor. Vânătorii îşi încordau privirile peste întinderea albă şi pustie, unde vântul legăna papura acoperită de promoroacă şi tufele de răchită fără frunze. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă primul animal care se va năpusti în poiană; se aşteptau la o vânătoare bogată, deoarece codrul mişuna de zimbri, bouri şi mistreţi. Kurpienii goniseră din bârloguri şi câţiva urşi care, treziţi în acest fel, umblau prin tufişuri înfuriaţi, flămânzi şi cu urechea la pândă, parcă ghicind că în curând vor trebui să lupte nu pentru somnul lor liniştit de iarnă, ci pentru propria viaţă.

Fură nevoiţi totuşi să aştepte destul de mult, fiindcă oamenii care împingeau animalele spre deschizătura ocolului şi spre poiană, ocupaseră o bucată uriaşă de pădure şi veneau atât de departe, încât la urechile vânătorilor nu ajungea nici măcar lătratul câinilor care fuseseră sloboziţi din lese imediat după sunetul trâmbiţelor. Unul dintre ei, eliberat se vede prea de-vreme sau care se ţinuse după hăitaşi, apăru în poiană şi străbătând-o cu nasul în pământ, trecu printre vânători. Şi iarăşi locul deveni pustiu şi tăcut, doar gonacii croncăneau întruna, dând astfel de ştire că în curând avea să înceapă treaba, într-adevăr, după cât ţi-ar trebui ca să spui câteva rugăciuni, la marginea luminişului apărură lupii care, fiind cele mai sperioase fiare, se străduiau să iasă din încercuire. Nu erau prea mulţi. Dar ieşind în poiană şi adulmecând oameni împrejur, dispărură iarăşi în pădure, căutând, se pare, altă ieşire. După aceea, mistreţii, iţindu-se din desiş, începură să alerge într-un lanţ lung, negru prin poiana înzăpezită, semănând de departe cu un cârd de porci domestici care, la chemarea nevestei unui gospodar, se îndreaptă ciulindu-şi urechile spre casă. Dar şi lanţul acesta se opri, ascultă, adulmecă, apoi se întoarse şi din nou ascultă; coti spre plase şi simţind gonacii, se îndreptă iarăşi către vânători sforăind, apropiindu-se cu tot mai multă grijă, dar tot mai mult, până când se auzi scrâşnetul piedicilor arbaletelor, şuieratul săgeţilor şi până când primele picături de sânge pătară aşternutul alb de zăpadă.

Atunci se auzi un strigăt şi cârdul se împrăştie ca lovit de trăsnet; unii se repeziră orbeşte drept înainte, alţii se năpustiră spre plase câte unul sau în grup, câţiva amestecându-se cu celelalte animale care umpluseră poiana. Acum, se auzeau limpede şi sunetele de corn, lătratul câinilor şi larma depărtată a oamenilor care veneau din adâncul pădurii să închidă ocolul. Animalele pădurii, alungate din amândouă părţile de aripile larg desfăcute ale cercului de hăitaşi, umpleau tot mai mult luminişul. Nimic asemănător nu se mai putea vedea nu numai în ţările străine, dar chiar şi prin alte ţinuturi din Polonia, unde se mai găseau păduri atât de mari ca în Mazowsze. Cavalerii teutoni, cu toate că fuseseră în Lituania, unde câteodată se întâmpla ca zimbrii să le atace oastea şi să producă învălmăşeală48, erau nespus de miraţi de numărul mare de animale, dar cel mai mult se minuna de Lorche. Stând alături de prinţesă şi jupâniţe de strajă, asemenea cumpenei unei fântâni, şi neputând vorbi cu niciuna, începuse să se plictisească, îngheţând în armura-i de fier şi socotind că vânătoarea dăduse greş. Dar iată că deodată zări înaintea lui o turmă de căprioare iuţi de picior, cerbi şi elani cu capetele împodobite cu coarne rămuroase, alergând învălmăşit prin poiană, orbite de spaimă şi căutând în zadar ieşirea. Prinţesa, în care la această privelişte se trezi sângele lui Kiejstut, tatăl ei, slobozea săgeată după săgeată în acea îmbulzeală pestriţă, ţipând de bucurie de fiecare dată când un cerb rănit sau un elan urca în goană, apoi se prăvălea greoi scurmând pământul cu picioarele. Celelalte jupâniţe îşi aplecau şi ele capetele peste arbalete, deoarece toate erau cuprinse de înflăcărarea vânătorii. Doar Zbyszko nu se gândea la vânătoare şi, rezemându-şi coatele pe genunchii Danusiei, iar capul în palme, se uita în ochii ei, în vreme ce ea, pe jumătate râzând, pe jumătate ruşinată, încerca să-i închidă pleoapele cu degetele, chipurile neputând să-i susţină privirea.

Atenţia lui de Lorche îi fu atrasă de un urs uriaş, cărunt pe grumaz şi pe spinare, care se ivi pe neaşteptate din stufăriş în apropierea vânătorilor. Prinţul trase cu arbaleta în el, apoi se repezi cu suliţa spre el, iar când fiara se ridică mormăind pe picioarele dinapoi, îl străpunse în ochii întregii curţi cu atâta îndemânare şi atât de repede, că niciunul dintre cei doi „apărători” nu trebui să folosească baltagul. Atunci, tânărul lotaringian se gândi că totuşi nu prea mulţi dintre cavalerii pe la curţile cărora trecuse în drumul lui s-ar fi încumetat să se joace astfel cu propria viaţă. Cu asemenea prinţi şi cu un astfel de popor, Ordinul s-ar putea să aibă cândva mult de furcă şi să treacă prin clipe grele. Dar mai apoi, îi văzu şi pe ceilalţi vânători străpungând în acelaşi fel mistreţi înfiorători cu colţii albi, uriaşi, mult mai mari şi mai înverşunaţi decât cei vânaţi prin pădurile Lotaringiei de Jos şi prin codrii din Germania. Vânători atât de îndemânatici şi de încrezători în puterea braţului şi asemenea lovituri cu suliţa nu mai văzuse de Lorche nicăieri, lucru pe care, ca un om umblat şi-l explica prin aceea că toţi aceşti oameni, care trăiau prin păduri, se obişnuiesc de mici să mânuiască arbaleta şi suliţa, pe care de aceea le şi folosesc cu mai multă iscusinţă decât alţii.

În cele din urmă, poiana aproape că se aşternu cu tot felul de animale ucise, dar vânătoarea era departe de a se fi încheiat. Din contră, partea cea mai interesantă şi mai primejdioasă abia avea să urmeze, fiindcă hăitaşii tocmai goneau în ocol mai mulţi zimbri şi bouri. Cu toate că în pădure trăiau de obicei singuri, acum alergau de-a valma, dar nicidecum orbiţi de spaimă, ci mai degrabă ameninţători decât speriaţi. Nu fugeau nici prea repede, parcă siguri că forţa lor grozavă va rupe orice zăgazuri şi vor trece; pământul începu totuşi să duduie sub greutatea lor. Taurii bărboşi, care mergeau în fruntea grupului cu capetele în pământ, se opreau uneori, chibzuind parcă în ce parte s-o apuce. Din plămânii lor monstruoşi se slobozea un muget surd, asemănător cu un tunet de sub pământ, pe nări scoteau fuioare de aburi şi scurmând zăpada cu picioarele, păreau să caute pe sub coamă cu privirea ochilor însângeraţi duşmanul ascuns.

În acest timp, izbucniră strigătele puternice ale gonacilor, la care dădură răspuns dinspre mijlocul şi aripile cercului de hăitaşi sute de glasuri tunătoare; răsunară cornurile şi fluierele; codrul se cutremură până hăt! În cele mai depărtate cotloane şi în acelaşi timp, se năpustiră în poiană lărmuind pe urma lor câinii kurpieni. Vederea lor îngrozi junincile cu viţei. Înaintând alene până aici, cireada se risipi într-o goană nebună în toată poiana. Unul dintre bouri, vineţiu, uriaş, un taur fioros, mai mare decât un zimbru, se năpusti în sărituri greoaie spre şirul de arcaşi, coti spre dreapta poienii, după care, văzând la câteva zeci de paşi caii printre copaci, se opri şi mugind, începu să are pământul cu coarnele, parcă luându-şi avânt să sară şi să lupte.

La această privelişte înfricoşătoare, gonacii începură să strige şi mai puternic, iar în rândul vânătorilor se auziră ţipete îngrozitoare: „Prinţesa, prinţesa! Scăpaţi-o pe prinţesă!” Zbyszko smulse suliţa înfiptă în zăpadă şi se repezi la marginea pădurii, urmat de câţiva lituanieni gata să-şi dea viaţa în apărarea fiicei lui Kiejstut. Deodată, scrâşni arbaleta mânuită de prinţesă, săgeata zbârnâi şi zburând peste capul plecat al animalului, se înfipse în grumazul lui.

L-am nimerit! Strigă prinţesa, o să cadă.

Dar celelalte cuvinte îi fură înăbuşite de un muget atât de înspăimântător, că până şi caii se ridicară în două picioare. Bourul se năpusti ca o furtună asupra prinţesei, dar deodată, aproape tot atât de repede, ieşi dintre copaci viteazul de Lorche şi aplecat pe cal, ţâşni drept spre fiară.

Cei de faţă zăriră cât ai clipi din ochi suliţa înfiptă în grumazul taurului, care se îndoi îndată şi se frânse în mai multe bucăţi, după care, capul uriaş cu coame dispăru cu totul sub burta calului lui de Lorche şi înainte ca cineva dintre cei prezenţi să apuce să strige, cal şi călăreţ zburară în aer ca din praştie.

Prăbuşindu-se pe o parte, calul începu să zvâcnească din picioare în spasmele dinaintea morţii, încurcându-se în propriile măruntaie. De Lorche zăcea nemişcat în apropiere, aidoma unui drug de fier pe zăpadă, iar bourul păru să ezite o clipă, să treacă pe lângă ei şi să atace alţi cai, dar având aceste prime victime înaintea lui, se întoarse din nou către ei şi începu să împungă înverşunat cu coarnele bietul telegar şi să-i sfârtece burta.

Oamenii din pădure dădură fuga în ajutorul cavalerului străin. Zbyszko, care voia să le apere pe prinţesă şi pe Danusia, ajunse cel dintâi şi împlântă vârful suliţei sub spata fiarei. Izbi, însă, cu atâta avânt, că suliţa, când bourul se răsuci brusc, i se frânse în mână, iar el căzu cu faţa în zăpadă. „A murit! A murit!” răsunară glasurile mazurienilor care-i veneau în ajutor. În acest timp, capul taurului îl acoperi pe Zbyszko şi-l apăsă în zăpadă. Dinspre prinţ, se apropiau cei doi „apărători”. Ar fi venit totuşi în zadar, dacă nu le-ar fi luat-o înainte cehul Hlawa, dăruit lui Zbyszko de Jagienka. Acesta ajunse înaintea lor şi înălţând securea lată, lovi în grumazul aplecat al bourului în spatele coarnelor.

Izbitura fu atât de năprasnică, încât animalul se prăbuşi ca lovit de trăsnet cu capul despicat aproape până la jumătate; în cădere, însă, îl strivi pe Zbyszko. Cei doi „apărători” traseră într-o clipită leşul înfiorător, iar în acest timp, prinţesa şi Danusia, descălecând repede, sosiră în fugă, amuţite de groază, lângă tânărul rănit.

Palid, mânjit tot cu sângele propriu şi al bourului, Zbyszko se săltă puţin, încercă să se ridice, dar se clătină şi sprijinindu-se într-o mână, izbuti să îngaime un singur cuvânt:

Danuśka.

După care sângele îi ţâşni pe gură şi întunericul îi cuprinse mintea. Danusia îl apucă de braţe, dar neputând să-l ţină, începu să strige după ajutor. Într-adevăr, îl înconjurară din toate părţile, îl frecară cu zăpadă, îi turnară vin în gură, în sfârşit, Mrokota de Mocarzew, starostele de vânătoare, porunci să fie întins pe o mantie şi să-i oprească sângele cu ajutorul unor ciuperci de pădure.

O să trăiască, numai să nu-şi fi rupt şira spinării, ci doar câteva coaste, rosti, întorcându-se către prinţesă.

Celelalte jupâniţe, ajutate de vânători, se ocupară şi ele de Lorche. Îl întoarseră pe toate părţile, căutând găuri în armură sau îndoituri făcute de coarnele taurului, dar afară de urmele de zăpadă, care pătrunsese pe la încheieturile plăcilor, nu mai găsiră nimic. Bourul se răzbunase în primul rând pe cal, care zăcea alături fără suflare, acoperindu-şi cu burta măruntaiele împrăştiate, iar de Lorche nu era rănit deloc. Acum, însă, când îi scoaseră coiful şi îi turnară vin în gură, deschise ochii numaidecât, îşi veni în fire şi văzând deasupra lui feţele îngrijorate ale celor două jupâniţe chipeşe, întrebă în limba nemţilor:

Se vede că am şi ajuns în rai şi mă străjuiesc îngerii.

Jupâniţele nu înţeleseră, de bună seamă, ce le spuse cavalerul, dar bucuroase că îşi recăpătase cunoştinţa şi vorbise, începură să-i zâmbească şi cu ajutorul vânătorilor, îl ridicară de jos, iar el, simţind că-l doare mâna dreaptă, şi-o rezemă pe cea strângă de braţul unuia dintre „îngeri” şi o vreme rămase nemişcat, temându-se să facă vreun pas, fiindcă nu prea era sigur pe picioare. După care îşi făcu privirea roată: văzu leşul vineţiu al bourului, care de aproape părea îngrozitor de mare, o văzu pe Danusia frângându-şi mâinile deasupra lui Zbyszko şi, în sfârşit, chiar pe acesta întins pe mantie.

Cavalerul acesta mi-a sărit în ajutor? Întrebă. Trăieşte?

E rănit grav, îi răspunse unul dintre curtenii care ştiau nemţeşte.

N-o să mă bat cu el, ci pentru el! Spuse lotaringianul.

Atunci, însă, prinţul care mai înainte stătuse nu departe de Zbyszko, se apropie de cavaler şi începu să-l laude: că prin fapta lui îndrăzneaţă le scăpase de o mare primejdie pe prinţesă şi pe celelalte jupâniţe, salvându-le poate chiar viaţa, ispravă pentru care, afară de răsplata cavalerească, i se va răspândi faima printre oamenii care trăiesc acum şi urmaşii lor. În vremurile moleşite de astăzi, spuse, tot mai puţini cavaleri adevăraţi umblă prin lume, fii deci oaspetele meu cât mai multă vreme sau rămâi pentru totdeauna în Mazowsze, unde ai dobândit mărinimia mea şi la fel de lesne vei câştiga şi dragostea oamenilor prin faptele Domniei Tale!

Inima dornică de faimă a cavalerului de Lorche se umplu de bucurie, iar când se gândi la fapta-i cavalerească pe care o săvârşise şi la asemenea vorbe de laudă, de care avusese parte în aceste ţinuturi îndepărtate din Polonia, despre care se povesteau atâtea lucruri ciudate în Apus, nu mai simţi aproape deloc durerea în braţul scrântit. Îşi dădu seama că un cavaler care va putea povesti la curtea din Brabant sau din Burgundia că salvase viaţa prinţesei de Mazowsze la vânătoare, va fi aureolat de slavă ca de lumina soarelui. Sub impresia acestor gânduri, vru să se ducă numaidecât la prinţesă şi să-i jure credinţă în genunchi, dar şi ea, şi Danusia erau ocupate cu Zbyszko. Acesta îşi recăpătase iarăşi cunoştinţa pentru o clipă, dar după ce-i zâmbi Danusiei, îşi duse mâna la fruntea acoperită de o sudoare rece şi leşină din nou. Vânătorii cu experienţă, văzând cum i se încleştară pumnii şi rămase cu gura deschisă, îşi spuseră că nu va trăi, dar kurpienii, şi mai pricepuţi, dintre care nu puţini purtau pe trup urmele ghearelor de urs, ale colţilor de mistreţi sau ale coarnelor de zimbri, fură de altă părere, susţinând că bourul îşi înfipsese cornul între coastele cavalerului, că e cu putinţă ca una sau două din ele să fie frânte, dar şira spinării este întreagă, pentru că altminteri tânărul n-ar fi putut să se ridice nici o clipă. Mai arătară că în locul unde căzuse Zbyszko, zăpada se troienise şi tocmai asta îl salvase, deoarece animalul, împungându-l cu partea dintre coarne, nu izbutise să-i strivească de tot nici pieptul şi nici şira spinării.

Din nenorocire, doctorul prinţului, preotul Wyszoniek de Dziewanna, nu lua parte la vânătoare, deşi de obicei venea şi el, fiindcă acum era ocupat să coacă turtele pentru împărtăşanie la conac. Aflând aceasta, cehul plecă să-l aducă, dar între timp, kurpienii îl duseră pe Zbyszko pe mantie la curtea prinţului. Danusia voia să meargă pe jos pe lângă el, dar prinţesa se împotrivi, pentru că drumul era lung şi prin râpele pădurii se aşternuse zăpada adâncă, iar ei trebuiau să se grăbească. Starostele teuton, Hugo de Danveld, o ajută pe jupâniţă să încalece pe cal, apoi călărind alături de ea, în urma oamenilor care-l duceau pe Zbyszko, îi spuse în limba polonă cu glasul înăbuşit, ca să-l audă numai ea:

La Szczytno, am un balsam ce vindecă de minune, pe care l-am căpătat de la un pustnic din pădurea Hercina şi pe care l-aş putea aduce în trei zile.

Dumnezeu să te răsplătească, Domnia Ta! Îi mulţumi Danusia.

Dumnezeu scrie la catastif fiecare faptă milostivă, dar pot să mă aştept la răsplată şi de la Domnia Ta?

Cum aş putea să te răsplătesc eu?

Teutonul îşi apropie şi mai mult calul, se vede că voia să-i spună ceva, dar stătea în cumpănă şi abia după o clipă rosti:

În Ordin, afară de fraţi, sunt şi surori. Una dintre ele îţi va aduce balsamul vindecător, iar atunci o să vorbim şi despre răsplată.