Capitolul XVI.

Ajungându-i din urmă pe Zych şi pe Jagienka care-i însoţeau pe abate şi pe clerici la Krześnia, li se alătură şi merseră împreună, întrucât voia să-i dovedească abatelui că nu se teme nici de Wilk de Brzozowa, nici de Cztan de Rogów şi n-are de gând să se ferească din calea lor. La început, se minună iarăşi de frumuseţea Jagienkăi, pentru că, deşi o văzuse de multe ori la Zgorzelice şi la Bogdaniec îmbrăcată ca pentru oaspeţi, niciodată nu arătase ca acum, când se ducea la biserică. Avea veşminte din pânză roşie căptuşită cu hermină, mănuşi roşii şi o glugă tot de hermină cusută cu fir de aur pe cap, de sub care îi cădeau pe umeri două cozi. Nu mai stătea în şa ca un bărbat, ci pe o şa înaltă cu rezemătoare şi lăvicioară sub picioarele care abia se vedeau de sub fusta lungă cu falduri egale. Zych, care-i îngăduise fetei să se îmbrace acasă într-un cojocel şi să se încalţe în cizme de viţel, voia ca oricine să vadă că în faţa bisericii nu venise fata vreunui prăpădit de şlahtic sau fitecine, ci o jupâniţă dintr-un neam de cavaleri. În acest scop, calul ei era ţinut de doi copilandri îmbrăcaţi în pantaloni strâmţi pe picior şi cu haine largi la piept, cum purtau de obicei pajii. Patru oameni de la curte veneau în spate urmaţi de clericii abatelui cu săbiile şi lăutele la brâu. Lui Zbyszko îi plăcea mult întreaga suită, dar în mod deosebit o admira pe Jagienka, care arăta ca o icoană, şi pe abate care, în sutana roşie cu mânecile foarte largi, i se părea că seamănă cu un prinţ. Cel mai modest îmbrăcat dintre toţi era Zych, care avusese grijă ca toţi ceilalţi să arate bine, lui rămânându-i numai veselia şi cântatul.

Abatele, Jagienka, Zbyszko şi Zych mergeau într-un rând. La început, abatele le porunci „neciopliţilor” lui să cânte melodii cuvioase, dar mai târziu, plictisindu-se, începu să vorbească numai cu Zbyszko, care se uita la sabia lui grea la fel de mare ca spadele nemţeşti pentru două mâini.

Văd, rosti cu gravitate, că eşti uimit de paloşul meu; află deci să sinoadele le îngăduie duhovnicilor să poarte paloşe, ba chiar baliste şi catapulte când călătoresc, iar noi ne aflăm acum în călătorie. În sfârşit, atunci când Sfântul Părinte nu le-a mai îngăduit preoţilor să poarte paloşe şi veşminte roşii, mai mult ca sigur că s-a gândit la oamenii din stările de jos, deoarece Dumnezeu l-a creat pe şlahtic pentru armă, astfel că oricine-ar vrea să i-o ia, acela s-ar împotrivi poruncilor Lui veşnice.

L-am văzut pe prinţul Henryk de Mazowsze duelându-se în arenă, răspunse Zbyszko.

Nu i se reproşează că s-a bătut în duel, zise abatele, ridicând un deget în sus, ci că şi-a luat soţie, şi încă una nepotrivită, fornicariam37 şi bibulam38 mulierem, care, cum vorbeşte lumea, Bacchum adorabat din tinereţe, iar pe deasupra a mai fost şi adulteră, lucru din care nu putea să iasă nimic bun.

Aici, mai că-şi opri calul şi începu să-l povăţuiască şi mai serios:

Pentru că dacă vrei să te căsătoreşti, adică să-ţi iei uxorem39 ai grijă să fie pioasă, bună gospodină, curată şi cu obiceiuri bune, toate lucruri de care, afară de Părinţii Bisericii, ne învaţă şi un înţelept păgân pe nume Seneca40. Şi cum ai să-ţi dai seama că ai nimerit bine, dacă nu cunoşti cuibul din care-ţi alegi tovarăşa până la moarte? Fiindcă alt învăţat al lui Dumnezeu zice: Pomus non cadit absque arbore41. Cum e boul, aşa-i şi pielea, cum e mama, aşa-i şi fiica. Aşadar, învaţă, omule plin de păcate, să nu-ţi cauţi soaţa prea departe, deoarece dacă ai să găseşti una rea şi uşuratică, ai să plângi deseori, cum a plâns şi filosoful acela, a cărui nevastă rea de gură îi turna în cap aquam sordidam42, când se supăra.

În saecula saeculorum, amin! Tunară într-un glas clericii rătăcitori care, răspunzându-i abatelui întotdeauna în acest fel, nu se îngrijeau dacă răspund ce trebuie.

Toţi ascultară cu luare-aminte vorbele abatelui, admirându-i priceperea şi ştiinţa de carte, iar el, povăţuindu-l chipurile pe Zbyszko, li se adresa mai ales lui Zych şi Jagienkăi, de parcă pe ei voia să-i încurajeze. Jagienka înţelegea totuşi despre ce este vorba, pentru că se uita cu atenţie de sub genele-i lungi la flăcăul care-şi încruntase sprâncenele şi îşi plecase capul, cumpănind adânc la tot ce auzea.

După un răstimp, suita porni mai departe, dar în tăcere; abia când se văzu Krześnia, abatele îşi pipăi cingătoarea, se întoarse cu faţa înainte, astfel ca să-i fie uşor să apuce mânerul paloşului, şi zise:

E cu putinţă ca bătrânul Wilk de Brzozowa să vină şi el cu o suită pe cinste.

Se înţelege, încuviinţă Zych, dar i-am auzit vorbind pe slujitori că s-a îmbolnăvit.

Iar unul dintre clericii mei a auzit că ne va ataca înaintea hanului după liturghie.

N-ar face una ca asta fără să ne provoace şi îndeosebi după slujbă.

Dumnezeu să-i bage minţile în cap. Eu nu caut gâlceavă cu nimeni şi îndur cu răbdare nedreptatea.

Aici, se uită la neciopliţii lui şi le porunci:

Să nu scoateţi săbiile şi să nu uitaţi că sunteţi slugile Domnului. Să-i loviţi abia după ce le vor scoate ei cei dintâi.

În schimb, Zbyszko, care călărea alături de Jagienka, o întreba de ce-l interesa mai mult pe el.

Pe Cztan şi pe tânărul Wilk o să-i găsim negreşit la Krześnia, îi spuse. Să mi-i arăţi de departe, ca să ştiu care sunt.

Bine, Zbyszko, acceptă Jagienka.

O să vă întâlniţi înainte şi după slujbă. Ce fac atunci?

Mă slujesc, cum se pricep şi ei.

Astăzi, n-o să te mai slujească, înţelegi?

Iar fata-i răspunse din nou aproape cu umilinţă:

Bine, Zbyszko.

Îi întrerupse toaca de lemn, deoarece la Krześnia nu erau clopote. Ajunseră îndată. Din mulţimea celor care aşteptau să înceapă slujba înaintea bisericii, ieşiră numaidecât în faţă tânărul Wilk şi Cztan de Rogów, dar Zbyszko le-o luă înainte, sări din şa înainte ca ei să se apropie şi luând-o de mijloc pe Jagienka, o dădu jos de pe şa, după care o apucă de mână şi uitându-se sfidător la ei, o conduse în biserică.

În tindă, avură parte de o nouă dezamăgire. Amândoi se repeziră spre agheasmatar şi înmuindu-şi mâinile în apă, le întinseră spre fată. Dar acelaşi lucru îl făcu şi Zbyszko, iar ea îi atinse degetele lui, apoi se închină şi intrară împreună în biserică. Atunci nu numai tânărul Wilk, dar şi Cztan de Rogów, deşi nu era prea dezgheţat, înţelese că toate acestea erau făcute înadins şi amândoi fură cuprinşi de o mânie atât de năprasnică, încât părul începu să li se zburlească sub plasele de pe cap. Îşi mai păstrară totuşi stăpânirea de sine într-atâta, încât, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu, nu vrură să intre furioşi în biserică; Wilk, însă, se năpusti afară din pridvor şi alergă ca un smintit prin cimitir printre copaci, neştiind nici el încotro. Cztan se ţinu după el fără să ştie de ce o face.

Se opriră abia la colţul gardului viu, unde se aflau pietrele pregătite pentru temelia clopotniţei pe care voiau s-o zidească la Krześnia. Acolo Wilk, vrând să scape de mânia care-i clocotea în piept, înşfăcă un pietroi şi începu să-l zgâlţâie din toate puterile, iar Cztan îi urmă pilda şi după o clipă începură amândoi să-l rostogolească înverşunaţi prin tot cimitirul până aproape de poarta bisericii.

Oamenii priveau la ei cu mirare, crezând că făcuseră vreun legământ să contribuie astfel la ridicarea clopotniţei. Efortul le mai potoli mânia, astfel că îşi veniră amândoi în fire şi se opriră vlăguiţi, răsuflând greu şi uitându-se unul la altul cu priviri şovăitoare.

Cel dintâi întrerupse tăcerea Cztan de Rogów:

Ei, şi acum? Întrebă.

Adică? Răspunse Wilk.

Îl atacăm chiar acum?

Cum o să-l ataci în biserică?

Nu în biserică, ci după slujbă.

E cu Zych şi cu abatele. Ai uitat ce ne-a spus Zych, că dacă ne batem, o să ne alunge de la Zgorzelice? Dacă nu era ameninţarea asta, de mult ţi-aş fi rupt coastele.

Sau eu ţie! Se oţărî Cztan, încleştându-şi pumnii uriaşi.

Şi ochii începură să le scânteieze ameninţători la amândoi, dar îşi luară seama numaidecât că acum aveau mai multă nevoie ca oricând de înţelegere. Se încăieraseră nu o dată, dar se împăcaseră întotdeauna după aceea, întrucât, cu toate că îi despărţea dragostea pentru Jagienka, nu puteau trăi prea mult unul fără celălalt şi de fiecare dată se apropiau din nou. Iar acum, aveau un duşman comun şi simţeau amândoi că de astă dată era vorba de unul foarte primejdios.

După o vreme, Cztan întrebă:

Ce să facem? Poate să-i trimitem o provocare la Bogdaniec?

Wilk, care era mai înţelept, nu ştia nici el deocamdată ce să facă. Spre norocul lui, îi veni în ajutor toaca de lemn, care se auzi din nou în semn că începe slujba. Aşa că propuse:

Ce să facem? Să mergem la slujbă, apoi fie ce-o da Dumnezeu.

Cztan de Rogów se bucură auzind acest răspuns cumpănit.

Poate că Domnul Iisus o să ne trimită gândul cel bun, încuviinţă.

Şi ne va binecuvânta, adaugă Wilk.

Aşa se şi cuvine.

Şi intrară în biserică, unde, ascultând slujba cu evlavie, îşi recăpătară curajul. Nu-şi pierdură capul nici atunci când Jagienka, după liturghie, primi din nou în pridvor apa sfinţită din mâna lui Zbyszko. La cimitir, lângă poartă, se ploconiră înaintea lui Zych, a Jagienkăi şi chiar a abatelui, deşi acesta se duşmănea cu bătrânul Wilk de Brzozowa. La Zbyszko se mulţumiră doar să se uite pe sub sprâncene, dar niciunul nu îndrăzni să murmure, cu toate că inimile le scânceau în piept de durere, mânie şi invidie, pentru că Jagienka, nu le păruse niciodată atât de frumoasă, încât semăna cu o regină. Abia când alaiul porni înapoi şi când ajunse până la ei de departe cântecul vesel al clericilor călători, Cztan începu să-şi şteargă sudoarea de pe obrajii dolofani şi să sforăie ca un cal. Iar Wilk rosti scrâşnind din dinţi:

La han! La han! Vai mie!

După care, aducându-şi aminte cum îşi ogoiseră suferinţa mai înainte, luară pietroiul şi-l rostogoliră iarăşi pe locul lui.

În acest timp, Zbyszko călărea alături de Jagienka, ascultând cântecele neciopliţilor abatelui, dar după ce făcuseră cinci sau şase stadii43, opri calul dintr-odată şi zise:

Voiam să plătesc o liturghie, pentru sănătatea unchiului, dar am uitat, mă întorc îndată.

Nu te mai întoarce! Îl sfătui Jagienka, o să trimit pe cineva de la Zgorzelice.

Ba mă întorc, dar voi nu mă mai aşteptaţi pe mine. Cu bine!

Cu bine! Zise abatele. Du-te!

Şi chipul i se înveseli, iar când Zbyszko pieri din ochii lor, îl înghionti pe Zych pe furiş şi-l întrebă:

Înţelegi, Domnia Ta?

Ce să înţeleg?

O să se bată la Krześnia cu Wilk şi Cztan, cum mă vezi şi cum te văd, dar tocmai asta voiam şi la asta doream să se ajungă.

Sunt nişte flăcăi zdraveni! S-ar putea să-l rănească şi ce folos?

Cum adică ce folos? Dacă o să se bată pentru Jagienka, cum o să se mai gândească pe urmă la fata lui Jurând? Jagienka o să fie jupâniţa lui, nu cealaltă; asta şi vreau pentru că e rudă cu mine şi mi-a plăcut!

Bine, dar jurământul?

O să-l dezleg eu înainte! N-aţi auzit când i-am făgăduit?

Mintea Domniei Tale le ştie pe toate, răspunse Zych.

Abatele se bucură de laudă, după care se apropie de Jagienka şi o întrebă:

De ce eşti atât de îngrijorată?

Ea se aplecă în şa şi apucându-i mâna abatelui, o duse la buze:

Nănaşule, poate n-ar fi rău să trimiţi câţiva „neciopliţi” la Krześnia.

La ce bun? O să mi se îmbete la han, mare scofală.

S-ar putea totuşi să împiedice vreo încăierare.

Abatele o privi drept în ochi şi spuse deodată cu asprime:

N-au decât să-l şi omoare!

Atunci, să mă omoare şi pe mine! Se împotrivi Jagienka.

Şi amărăciunea care se amestecase cu părerea de rău în pieptul ei de când vorbise cu Zbyszko, răbufni acum în şiroaie de lacrimi. Văzând aceasta, abatele o cuprinse cu braţul, acoperind-o aproape toată cu mâneca lui uriaşă şi începu să-i spună:

Nu te teme, fetiţa mea! Sfada s-ar putea să ne prindă bine, căci doar şi ceilalţi sunt şlahtici, aşa că n-o să se năpustească toţi asupra lui, ci o să se provoace la luptă ca nişte cavaleri. O să se descurce el, chiar dacă ar lupta cu amândoi odată. Cât despre fiica lui Jurând, de care ai auzit, află numai că lemnul pentru patul mirilor nu creşte încă în nici o pădure.

De vreme ce cealaltă îi este mai dragă, atunci nu-mi pasă nici mie de el! Răspunse Jagienka printre lacrimi.

Şi de ce suspini?

Pentru că mă tem pentru el.

Poftim, judecată de femeie! Spuse abatele râzând.

Apoi aplecându-se spre urechea Jagienkăi, continuă:

Stăpâneşte-te, fetiţo! Chiar dacă te va lua pe tine, o să se mai bată de multe ori în duel, că de-aia e şlahtic.

Aici, se apropie şi mai mult şi adăugă:

Şi o să te ia în curând, aşa cum există un Dumnezeu în cer!

Măcar de m-ar lua! Răspunse Jagienka.

În acelaşi timp, începu să zâmbească printre lacrimi şi să privească la abate, vrând parcă să-l întrebe de unde ştie el.

Între timp, Zbyszko, întorcându-se la Krześnia, se duse drept la preot, fiindcă voia într-adevăr să plătească o slujbă pentru sănătatea lui Maćko; după ce sfârşi ce avea de făcut, se grăbi să ajungă la hanul, în care se aştepta să-i găsească pe tânărul Wilk de Brzozowa şi pe Cztan de Rogów.

Îi găsi, de bună seamă pe amândoi laolaltă cu o mulţime de oameni; şlahtici, oşteni, ţărani şi câţiva „măscărici” care se grozăveau făcând tot felul de tumbe nemţeşti. În primul moment, nu recunoscu pe nimeni, pentru că ferestrele crâşmei, cu beşici de bou, lăsau să treacă prea puţină lumină şi abia când un slujitor aruncă pe vatră o mână de uscături de pin, desluşi într-un colţ în spatele unor stacane de bere mutra păroasă a lui Cztan şi faţa aspră, învâlvorată a lui Wilk de Brzozowa.

Atunci porni încet către ei înghiontind pe cei care-i stăteau în cale şi ajungând în faţa lor, izbi cu pumnul în masă, de răsună în toată încăperea.

Cei doi zvâcniră în picioare şi începură să-şi pipăie cingătorile de piele, dar înainte să pună mâna pe săbii, Zbyszko le aruncă mănuşa pe masă şi vorbind pe nas, cum au obiceiul cavalerii când provoacă la duel, rosti următoarele cuvinte la care nu se aşteptau.

În caz că vreunul din voi doi sau oricare dintre cavalerii care se află în această încăpere nu va accepta că cea mai frumoasă şi cea mai virtuoasă fată din lume este jupâniţă Danuta, fiica lui Jurând de Spychów, pe acela îl provoc la luptă călare sau pe jos până la prima îngenunchere sau până la ultima suflare.

Wilk şi Cztan încremeniră, cum s-ar fi întâmplat şi cu abatele dacă ar fi auzit ceva asemănător, şi o vreme nu fură în stare să îngâne un cuvânt. Cine era jupâniţă asta? Pe ei îi interesa numai Jagienka, dar nu era vorba de ea. Iar dacă râsul ăsta zburlit nu se gândea la Jagienka, ce treabă avea cu ei? De ce-i umilise înaintea bisericii? De ce venise aici şi de ce caută cearta cu lumânarea? Din cauza atâtor întrebări învălmăşite, rămaseră cu gura căscată, iar Cztan îşi holbă ochii de parcă nu era un om, ci în faţa lui se afla cine ştie ce pocitanie nemţească.

Wilk, însă, mai ager, care cunoştea puţin obiceiurile cavalereşti şi ştia că marii războinici le fac jurăminte de credinţă unor femei şi se căsătoresc cu altele, se gândi că şi de astă dată era vorba de aşa ceva, prin urmare, dacă se ivise prilejul să-i ia apărarea Jagienkăi, se cuvenea să profite îndată de el.

Aşa că ieşi de după masă şi apropiindu-se cu chipul ameninţător de Zbyszko, îl întrebă:

Cum adică, fecior de câine, nu Jagienka, fata lui Zych, este cea mai frumoasă?

După el, înaintă şi Cztan, iar oamenii începură să se strângă în jurul lor, fiindcă ştiau cu toţii că se va sfârşi cu bătaie.