Capitolul XVII.

Întorcându-se acasă, Jagienka trimise numaidecât un argat la Krześnia să afle dacă la han nu a avut loc vreo încăierare sau dacă a fost cineva provocat la duel. Acesta, însă, căpătând doi groşi de argint pentru drum, începu să bea cu slugile preotului şi nu se mai gândi la întoarcere. Al doilea, repezit de la Bogdaniec, care trebuia să-l prevină pe Maćko de sosirea abatelui, reveni îndeplinindu-şi porunca, şi vesti totodată că-l văzuse pe Zbyszko jucând zaruri cu un şlahtic mai vârstnic.

Asta o mai linişti întrucâtva pe Jagienka, deoarece cunoscând experienţa şi îndemânarea lui Zbyszko, nu se temea atâta pentru duelul lui, cât de vreo bătaie sângeroasă la crâşmă. Avea chef să meargă împreună cu abatele la Bogdaniec, dar acesta se împotrivi, deoarece voia să stea de vorbă cu Maćko despre zălog şi despre altceva mult mai important, la care nu dorea s-o aibă de martor pe Jagienka.

De altminteri, se gândea să-şi petreacă noaptea acolo. Aflând că Zbyszko se întorsese teafăr, îşi recăpătă umorul şi le porunci clericilor săi rătăcitori să cânte şi să chefuiască de răsuna pădurea, iar la Bogdaniec, ţăranii ieşiră de prin case să vadă dacă arde undeva sau a năvălit vrăjmaşul. Dar un pelerin care mergea înainte cu ciomagul lui încovoiat, îi linişti, lămurindu-i că trece un prelat de rang înalt, aşa că i se închinară şi câţiva îşi făcură semnul crucii. Văzând cât de respectat era, abatele călărea îngândurat şi bucuros, arătându-se plin de bunăvoinţă faţă de oameni.

Maćko şi Zbyszko, auzind cântece şi strigăte, ieşiră până la poartă să-l întâmpine. Unii dintre clerici mai fuseseră cu abatele la Bogdaniec, alţii, însă, care abia se alăturaseră însoţitorilor lui, nu-l mai văzuseră niciodată. Acestora le scăzu înflăcărarea la vederea aşezării sărăcăcioase, care nu se putea compara cu gospodăria arătoasă de la Zgorzelice. Le veni, însă, inima la loc, văzând fumul care ieşea prin acoperişul de paie şi mai ales când, după ce intrară înăuntru, simţind mirosul de şofran şi mai multe feluri de carne, observând în acelaşi timp cele două mese pline de farfurii de cositor, goale încă, dar atât de mari că toţi ochii se înveseliră la vederea lor. Pe o masă mai mică, strălucea un taler de argint, pregătit pentru abate şi o lingură tot atât de frumos sculptată, dobândită, odată cu alte lucruri scumpe, de la frizieni.

Maćko şi Zbyszko îi poftiră de îndată la masă, dar abatele, care mâncase bine înainte de a pleca de la Zgorzelice, nu se lăsă convins, mai ales că-l preocupa altceva. Chiar de la sosire, se uita cu luare-aminte şi neliniştit totodată la Zbyszko, de parcă voia să vadă pe el urmele încăierării, văzând, însă, faţa senină a tânărului, îşi pierdu răbdarea şi nemaiputând să se stăpânească îi propuse:

Să mergem în iatac, să vorbim despre zălog. Nu vă împotriviţi, că mă înfurii!

Aici, se întoarse către clerici şi tună:

Iar voi, să staţi liniştiţi şi să nu ascultaţi la uşă!

Spunând acestea, deschise uşa de la iatac, prin care abia putu să treacă, şi intră urmat de Zbyszko şi de Maćko. Acolo, după ce se aşezară pe lăzile cu lucruri, abatele i se adresă tânărului cavaler:

Ei, ai fost la Krześnia?

Am fost.

Ei şi?

Am plătit slujba pentru sănătatea unchiului şi m-am întors.

Abatele se foi neliniştit pe ladă.

„Ha! Se gândi, nu s-a întâlnit nici cu Cztan, nici cu Wilk; poate că nu erau acolo sau poate că nu i-a căutat. M-am înşelat!”

Dar era supărat că se înşelase şi socoteala lui se dovedise greşită, aşa că obrajii îi deveniră stacojii şi începu să gâfâie.

Hai să vorbim despre zălog! Spuse după o clipă. Aveţi banii? Că dacă nu-i aveţi, pământu-i al meu!

La acestea, Maćko care ştia cum să se poarte cu el, se ridică în tăcere, deschise cufărul pe care şedea, scoase din el un săculeţ cu grivne şi zise:

Suntem oameni sărmani, dar avem bani şi cele de cuviinţă, aşa că o să plătim cum scrie pe „hârtie” şi cum eu însumi am iscălit cu semnul crucii. Dacă Domnia Ta mai vrei şi ceva pe deasupra pentru supraveghere şi câştig, n-o să ne împotrivim şi o să plătim ce ne pretinzi, îmbrăţişându-ţi picioarele, binefăcătorule.

Spunând acestea, îi căzu la picioare, iar Zbyszko făcu şi el la fel. Abatele, care se aştepta să se certe şi să se târguiască, rămase surprins de asemenea purtare, ba chiar se supără întrucâtva, fiindcă voia să-şi impună condiţiile lui în timpul negocierilor şi când colo, pierduse prilejul.

Astfel că, înapoindu-le „hârtia”, adică înţelegerea scrisă pe care Maćko o iscălise cu semnul crucii, întrebă:

Despre ce fel de bani pe deasupra este vorba?

Nu vrem să primim de pomană, răspunse Maćko viclean, ştiind că în acest caz, cu cât se va împotrivi mai mult, cu atât va fi câştigul mai mare.

Uitaţi-vă la ei! Nu vor să primească pomană de la o rudă! Prea multă pâine creşte trufia! N-am luat un loc pustiu, nu-l înapoiez nici eu pustiu, iar dacă-mi place, am să arunc cât colo şi săculeţul ăsta!

Să nu faci una ca asta! Strigă Maćko.

Să n-o fac? Poftim zălogul, luaţi-vă şi grivnele înapoi! Vi le dăruiesc, fiindcă aşa mi-e voia şi chiar dacă le-aş fi aruncat pe drum, asta nu vă priveşte pe voi. E treaba mea!

Odată cu aceste cuvinte, apucă săculeţul de legătură şi-l aruncă pe podea, de se împrăştiară monedele pe jos prin pânza ruptă.

Dumnezeu să te răsplătească, părintele şi binefăcătorul nostru! Începu să strige Maćko care atâta aştepta. De la altcineva n-aş fi primit, dar de la ruda şi duhovnicul meu, am să primesc.

Abatele se uită o vreme ameninţător când la el, când la Zbyszko, apoi rosti:

Eu ştiu ce fac, chiar dacă mă supăr; de aceea păstraţi ce-aţi căpătat, pentru că vă previn că n-o să mai vedeţi nici o para.

Nici nu ne-am aşteptat.

Aflaţi, însă, că tot ce-i al meu îi va rămâne Jagienkăi.

Şi pământul? Întrebă Maćko naiv.

Şi pământul! Răcni abatele.

Faţa lui Maćko se alungi, dar se stăpâni şi zise:

Ei, ce rost are să ne gândim la moarte! Să-ţi dea Domnul Iisus o sută de ani şi chiar mai mult, iar înainte să ajungi în scaunul de episcop.

Măcar de-aş ajunge! Ce, eu sunt mai prejos decât alţii? Răspunse abatele.

Nu eşti mai prejos, ci mai presus.

Aceste cuvinte avură darul să-l domolească pe abate, deoarece mânia lui era doar foc de paie.

Hm, reluă, voi sunteţi rudele mele, iar ea e numai fina mea, dar ţin la ea şi la Zych mai de mult. Un om mai bun ca Zych nu se află pe lume şi nici o fată mai frumoasă ca Jagienka! Poate cineva să spună ceva rău de ei?

Şi începu să-şi rotească privirea provocatoare, dar Maćko nu numai că nu se arăta împotrivă, ci se grăbi să încuviinţeze că un vecin mai cumsecade ai căuta în zadar în tot regatul.

Cât despre fată, adăugă, n-aş ţine mai mult nici la fiica mea. M-am însănătoşit cu ajutorul ei şi asta n-o s-o uit pân-oi muri.

Veţi fi blestemaţi şi unul, şi celălalt, dacă veţi uita, spuse abatele, şi eu vă voi blestema cel dintâi. Eu nu vreau nedreptatea voastră, pentru că sunteţi rudele mele şi de aceea am ticluit lucrurile ca tot ce va rămâne după mine, să fie al Jagienkăi şi al vostru, înţelegeţi?

Să dea Dumnezeu aşa să se întâmple! Se rugă Maćko. Iisuse milostiv! M-aş duce pe jos până la mormântul reginei de la Cracovia şi până la Łysa Góra, ca să mă închin lemnului din Sfânta Cruce.

Abatele se bucură de sinceritatea lui Maćko, zâmbi şi spuse:

Fata are drept să aleagă, deoarece este frumoasă, are zestre bună şi e de neam bun! Cztan sau Wilk nu sunt nimic pe lângă ea, ar merita şi un fiu de voievod. Dar dacă o s-o peţesc eu pentru cineva, chiar fără să mai aleg, l-ar lua de bărbat, fiindcă ţine la mine şi ştie că n-o sfătuiesc de rău.

Bine-o să-i mai fie celui pentru care o vei peţi se bucură Maćko.

Dar abatele se întoarse spre Zbyszko.

Şi tu ce zici?

Păi, eu gândesc ca şi unchiul meu.

Chipul grav al abatelui se lumină şi mai mult; îl bătu pe Zbyszko cu palma pe spate, de răsună iatacul, şi întrebă:

De ce la biserică nu i-ai lăsat să se apropie de Jagienka nici pe Cztan, nici pe Wilk? Ai?

Ca să nu creadă că mă tem de ei şi să nu-ţi închipui nici Domnia Ta.

I-ai dat şi apă sfinţită.

I-am dat.

Abatele îl bătu încă o dată pe spate:

Atunci. Ia-o!

Ia-o! Strigă Maćko ca un ecou.

La acestea, Zbyszko îşi băgă părul sub plasă şi răspunse liniştit:

Cum s-o iau când la Tyniec, în faţa altarului, i-am jurat credinţă Danusiei, fiica lui Jurând?

I-ai făgăduit penele de păun, n-ai decât să le cauţi, dar pe Jagienka ia-o numaidecât.

Nu pot, răspunse Zbyszko, după aceea, când mi-a acoperit capul cu năframa, i-am jurat că o voi lua de soţie.

Faţa abatelui începu să roşească: urechile i se învineţiră, iar ochii îi ieşiră din orbite: se apropie de Zbyszko şi spuse cu glasul înăbuşit de mânie:

Jurămintele tale sunt pleavă-n vânt, pricepi! Poftim!

Şi-i suflă cu atâta putere în cap, încât îi căzu plasa şi părul i se împrăştie în neorânduială pe umeri şi pe spate. Atunci Zbyszko îşi încruntă sprâncenele şi privindu-l drept în ochi pe abate, îi zise:

Legământul meu înseamnă onoarea mea, al cărei paznic eu sunt!

Auzind acestea, neobişnuit cu împotrivirea, abatelui mai că i se tăie răsuflarea şi amuţi. Se aşternu o tăcere ameninţătoare, pe care o întrerupse Maćko:

Zbyszko! Îl certă, vino-ţi în fire! Ce ţi s-a întâmplat?

În acest timp, abatele ridică braţul şi arătând spre tânăr, se porni să strige:

Ce are? Ştiu eu ce are: n-are suflet de cavaler şi de şlahtic, ci de iepure. Îi este frică de Cztan şi de Wilk!

Zbyszko, însă, care nu-şi pierduse nici o clipă sângele-rece, ridică nepăsător din umeri şi răspunse:

Oho, le-am spart capetele la Krześnia.

Ai frică de Dumnezeu! Exclamă Maćko.

Abatele se uită un răstimp la Zbyszko cu ochii larg deschişi. Mânia lupta în inima lui cu admiraţia, dar în acelaşi timp, mintea ageră îi aduse aminte că din chelfăneala de care avuseseră parte Wilk şi Cztan, poate să aibă folos pentru planurile lui.

Aşa că, venindu-şi în fire, ţipă la Zbyszko:

De ce nu mi-ai spus nimic?

Pentru că mi-a fost ruşine. Am crezut că o să mă provoace la luptă călare sau pe jos, cum se cuvenea unor cavaleri, dar amândoi sunt doar nişte tâlhari, nu cavaleri. Wilk a rupt cel dintâi o scândură de la masă, Cztan a făcut la fel cu cealaltă, şi s-a aruncat asupra mea! Ce era să fac? Am înşfăcat şi eu laviţa. Şi. Ştii cum e!

Sunt în viaţă? Se interesă Maćko.

Întocmai, dar sunt puţin ameţiţi. Au început să-şi revină când încă mai eram acolo.

Abatele ascultă, îşi şterse fruntea de sudoare, apoi zvâcni deodată de pe lada pe care se aşezase mai înainte, ca să se gândească mai bine, şi răcni:

Stai puţin! Că vreau să-ţi spun ceva!

Ce să-mi spui? Întrebă Zbyszko.

O să-ţi spun că dacă te-ai bătut pentru Jagienka şi le-ai spart capetele oamenilor din cauza ei, tu eşti adevăratul ei cavaler, nu altcineva, şi trebuie să te căsătoreşti cu ea.

Spunând acestea, îşi puse mâinile în şolduri şi se uită triumfător la Zbyszko, dar acesta zâmbi şi răspunse:

Ehei, ştiam eu prea bine de ce voiai să mă asmuţi împotriva lor, dar ţi-ai greşit socotelile.

Cum adică am greşit? Vorbeşte!

Pentru că eu le-am cerut să încuviinţeze că cea mai frumoasă şi cea mai virtuoasă fată de pe lume este Danuśka Jurând, iar ei au pretins că este Jagienka, de aceea ne-am şi luptat.

Abatele rămase o clipă pironit locului, ca împietrit şi numai după clipirea ochilor se putea vedea că trăieşte. Deodată, se răsuci pe călcâie, doborî uşa de la intrare izbind-o cu piciorul, intră în odaie, acolo smulse toiagul îndoit din mâna pelerinului şi începu să-şi altoiască „neciopliţii”, mugind ca un bour rănit.

Pe cai, nepricopsiţilor! Pe cai, câinilor. Piciorul meu nu va mai călca niciodată în casa asta! Pe cai!

Şi trântind iarăşi uşa, ieşi în curte, urmat de clericii rătăcitori. Îndreptându-se cu toţii spre şopron, se grăbiră să pună şeile pe cai. În zadar alergă Maćko după el, în zadar îl rugă şi-l imploră, jurându-se că el n-are nici o vină, că tot nu ajută la nimic. Abatele blestemă casa, oamenii şi câmpurile, iar când îi aduseră calul, încălecă fără scară şi porni în galop cu mânecile fluturând în vânt, asemenea unei uriaşe păsări roşii. Clericii zburau în urma lui îngroziţi, ca un stol care-şi urmează conducătorul.

Maćko privi un răstimp după ei până când dispărură în pădure, apoi reveni încet în casă şi îi spuse posomorât lui Zbyszko clătinând din cap:

Ai făcut-o de oaie!

Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă plecam mai înainte, totu-i numai din cauza Domniei Tale.

Cum aşa?

Pentru că n-am vrut să te las bolnav acasă.

Şi acum, ce facem?

Acum, o să plec.

Încotro?

În Mazowsze, la Danuśka. Şi să caut penele de păun printre nemţi.

Maćko tăcu o clipă, după care zise: „Hârtia” mi-a dat-o înapoi, dar zălogul este înscris şi la judecătorie, în registru. Acum abatele n-o să ne mai ierte de nici un sfanţ.

N-are decât. Bani ai, iar eu n-am nevoie pentru drum. O să mă primească bine pretutindeni şi caii o să aibă nutreţ îndestul; numai să am platoşa pe mine şi sabia în mână, încolo nu-mi pasă de nimic.

Maćko căzu pe gânduri şi începu să cumpănească asupra celor întâmplate. Nimic nu-i ieşise pe voia şi inima lui. El însuşi şi-o dorise din tot sufletul pe Jagienka pentru Zbyszko; înţelegea totuşi că nu mai putea face ciorbă din apa asta şi că faţă de mânia abatelui, faţă de Zych şi de Jagienka, în sfârşit, de încăierarea cu Cztan şi Wilk, este mai bine ca Zbyszko să plece, în loc să aibă mereu motiv de ceartă.

Hm! Rosti în cele din urmă, şi aşa, capete de teutoni tot trebuie să cauţi, aşadar, de vreme ce nu mai e nimic de făcut, e mai bine să pleci. Facă-se voia Domnului Iisus. Eu, însă, musai să mă reped îndată la Zgorzelice; poate îi împac cumva pe Zych şi pe abate. Îmi pare rău mai ales de Zych.

Aici, îl privi în ochi pe Zbyszko şi întrebă deodată:

Ţie nu-ţi pare rău de Jagienka?

Să-i dea Dumnezeu sănătate şi tot ce-i mai bun! Răspunse Zbyszko.