Capitolul XXI.

Preotul Wyszoniek îi bandajă rănile lui Zbyszko, văzu că este ruptă numai o coastă, dar în prima zi nu dădu asigurări că se va însănătoşi, întrucât nu ştia dacă nu se răsucise inima în bolnav sau nu i se rupsese ficatul. Pe de Lorche îl cuprinse spre seară o slăbiciune atât de mare, încât se văzu nevoit să se întindă în pat, iar a doua zi nu-şi mai putu mişca nici mâna, nici piciorul; îl dureau toate oasele. Prinţesa şi Danusia, laolaltă cu celelalte jupâniţe, îi îngrijeau pe bolnavi şi fierbeau pentru ei după reţetele preotului Wyszoniek tot felul de alifii şi ierburi de leac. Totuşi Zbyszko era rănit mai grav şi din când în când vărsa sânge pe gură, ceea ce-l neliniştea foarte mult pe preotul Wyszoniek. Era, însă, conştient şi în ziua următoare, deşi vlăguit, aflând de la Danusia cui îi datora viaţa, îl chemă pe cehul lui să-i mulţumească şi să-l răsplătească. Cu acest prilej, se văzu silit să-şi spună că îl avea de la Jagienka şi dacă n-ar fi fost inima ei bună, ar fi pierit. Gândul acesta era apăsător, pentru că simţea că nu-i va plăti niciodată binele cu bine şi va fi pentru ea mereu numai motiv de supărare şi de tristeţe adâncă. De bună seamă, îşi spuse numaidecât: „Doar în două n-o să mă spintec”, dar în fundul sufletului îi rămânea parcă reproşul conştiinţei, iar cehul îi scormoni şi mai rău neliniştea lăuntrică.

I-am jurat stăpânei mele, mărturisi, pe onoarea mea de şlahtic că te voi păzi şi asta o să şi fac, fără nici o răsplată. Ei îi eşti dator, nu mie, că te-am salvat.

Zbyszko nu-i răspunse, dar începu să răsufle greu, iar cehul tăcu un răstimp, după care adăugă:

Dacă mi-ai porunci să mă reped până la Bogdaniec, m-aş repezi! Poate că te-ai bucura să-l vezi pe stăpânul cel bătrân, că numai bunul Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu Domnia Ta.

Dar preotul Wyszoniek ce zice? Întrebă Zbyszko.

Preotul Wyszoniek zice că vom afla când va ieşi Luna nouă, iar până atunci mai sunt patru zile.

Ehei, nu mai trebuie să te duci la Bogdaniec. Până atunci ori am să-mi dau duhul înainte ca unchiul să ajungă până aici, sau am să mă fac bine.

Trimite măcar o scrisoare la Bogdaniec. O s-o scrie Sanderus pe curat. Aşa, cel puţin, o să afle ce faci şi poate că o să plătească o slujbă la biserică.

Acum, lasă-mă în pace, că sunt tare slăbit. Dacă o să mor, te întorci la Zgorzelice şi le spui cum s-a întâmplat, atunci o să plătească liturghia. Iar pe mine, o să mă îngroape aici ori la Ciechanów.

Cred că la Ciechanów sau la Przasnysz, pentru că numai kurpienii se îngroapă în pădure, s-audă lupii urlând deasupra. I-am mai auzit vorbind pe slujitori că prinţul pleacă peste două zile cu curtea la Ciechanów, iar după aceea se întoarce la Varşovia.

E, doar n-o să mă lase aici, îl linişti Zbyszko.

Aşa se şi întâmplă, deoarece prinţesa se duse în aceeaşi zi la prinţ cu rugămintea de a-i îngădui să rămână la conacul din pădure împreună cu Danusia, jupâniţele ce o slujeau şi preotul Wyszoniek care se împotrivea mutării imediate a lui Zbyszko la Przasnysz. Cavalerul de Lorche se simţi mult mai bine după două zile, aşa că începu să se dea jos din pat, aflând totuşi că femeile rămân, rămase şi el, ca să le însoţească pe drumul de întoarcere şi să le apere în caz că le atacau sarazinii. De unde aveau să vină sarazinii aceia, viteazul lotaringian nu se întrebă; într-adevăr, aşa erau numiţi lituanienii în Apusul îndepărtat, dar din partea lor nu putea s-o ameninţe nici o primejdie pe fiica lui Kiejstut, soră bună cu Witold şi vara puternicului „rege de la Cracovia”, Jagiełło. De Lorche petrecuse prea multă vreme printre cavalerii teutoni şi auzise vorbindu-se destul în Mazowsze şi despre creştinarea Lituaniei, şi despre unirea celor două coroane pe capul unui singur monarh, ca să nu presupună că de la lituanieni se putea aştepta întotdeauna numai la rău. Aşa spuneau teutonii, iar el încă nu-şi pierduse cu totul încrederea în ei.

Dar în acest timp, avu loc o întâmplare care se aşeză ca o umbră între oaspeţii teutoni şi prinţul Janusz. Cu o zi înainte de plecarea curţii, sosiră fraţii Gottfryd şi Rotgier, care rămăseseră la Ciechanów, iar cu ei veni şi un oarecare de Fourcy, aducător al unei veşti proaste pentru teutoni.

Se întâmplase anume ca musafirii străini, aflaţi la starostele neamţ din Lubawa, aşadar, el, de Fourcy, apoi de Bergow şi Majneger, amândoi din familii cu merite în slujba Ordinului, auzind veştile despre Jurând de Spychów, nu numai că nu se înfricoşaseră, dar se hotărâseră să-l atragă în capcană pe vestitul războinic, ca să se convingă dacă era într-adevăr atât de grozav, cum se spunea. Starostele se împotrivise, e drept, aducând în sprijin pacea dintre Ordin şi ţinuturile mazoviene. În cele din urmă totuşi, poate nădăjduind că astfel va scăpa de vecinul ameninţător, nu numai că hotărâse să privească printre degete la încercarea celorlalţi, dar le îngăduise şi oştenilor să participe. Cavalerii îi trimiseseră provocarea lui Jurând, care se grăbise s-o primească de îndată, cu condiţia că se vor despărţi de oamenii lor şi vor veni singuri, însoţiţi de doi cavaleri, să se bată cu el chiar pe hotarul dintre Prusia şi Spychów. Întrucât nu se despărţiseră de oşteni şi nu voiseră să părăsească ţinutul Spychów, Jurând năvălise asupra lor, îi nimicise pe oşteni, îl împunsese cumplit cu suliţa pe însuşi Majneger, iar pe de Bergow îl luase prins şi-l închisese în pivniţele de la Spychów. Scăpase numai de Fourcy şi după ce rătăcise trei zile prin pădurile din Mazowsze, aflând de la nişte păcurari că la Ciechanów se aflau câţiva fraţi călugări, se strecurase până la ei, ca împreună să facă plângere la prinţ şi să-l roage să-l pedepsească pe Jurând şi să-i poruncească să-i dea drumul lui de Bergow.

Aceste veşti tulburară bunele legături dintre prinţ şi oaspeţii lui, deoarece nu numai cei doi fraţi, ci şi Hugo de Danveld, şi Zygfryd de Löwe începură să-i ceară să facă dreptate Ordinului, scăpând hotarul de o pasăre de pradă, şi pedepsindu-l pe vinovat. Mai ales Hugo de Danveld, care avea socoteli mai vechi cu Jurând, a căror amintire îl umplea de durere şi ruşine, se arăta foarte îndârjit şi aproape ameninţător.

Plângerea va ajunge la marele maestru, spuse, şi dacă Luminăţia Ta nu ne vei face dreptate, o va face el, de-ar fi ca pe tâlhar să-l apere întreaga Mazowsze.

Dar prinţul, deşi blând din fire, se mânie şi rosti:

Ce dreptate îmi cereţi? Dacă Jurând ar fi năvălit cel dintâi asupra voastră, ar fi ars satele, v-ar fi luat vitele şi v-ar fi ucis oamenii, sigur că l-aş fi chemat în judecată şi l-aş fi osândit. Dar ai voştri l-au atacat pe el. Starostele vostru le-a dat oştenii, pe când Jurând, v-a primit provocarea şi v-a cerut doar ca oamenii voştri să plece. Cum să-l pedepsesc sau să-l chem în judecată? Aţi căutat gâlceavă cu un bărbat vajnic, de care se teme toată lumea şi aţi atras de bunăvoie nenorocirea asupra capetelor voastre, aşadar ce mai vreţi? Să-i poruncesc să nu se apere când veţi avea Domniile Voastre chef să-l atacaţi?

Nu l-a atacat Ordinul teuton, ci oaspeţii, cavalerii străini, răspunse Hugo.

Pentru ei răspunde Ordinul, dar i-au însoţit şi oştenii garnizoanei din Lubawa.

Să-şi fi trimis oare starostele musafirii la moarte sigură?

La acestea, prinţul se întoarse către Zygfryd şi remarcă:

Ia te uită cum arată dreptatea în gura Domniei Tale! Vezi ca vicleniile Domniei Tale să nu-l supere pe Dumnezeu!

Dar Zygfryd îi răspunse cu asprime:

Cavalerul de Bergow trebuie să fie eliberat din temniţă, fiindcă bărbaţii din neamul lui au fost căpetenii în Ordin şi i-au adus mari servicii.

Iar moartea lui Majneger trebuie răzbunată, adăugă Hugo de Danveld.

Când auzi aceste cuvinte, prinţul îşi despărţi părul în amândouă părţile şi ridicându-se de pe laviţă, începu să se apropie de nemţi cu faţa ameninţătoare, dar după o clipă se vede că-şi aduse amiante că sunt oaspeţii lui, aşa că se stăpâni şi încă o dată îşi puse mâna pe umărul lui Zygfryd şi zise:

Ascultă-mă, staroste: porţi crucea pe mantie, aşadar răspunde cum te îndeamnă conştiinţa, pe crucea asta! A avut dreptate Jurând sau n-a avut?

Cavalerul de Bergow musai să fie eliberat, repetă Zygfryd de Löwe.

Se aşternu o clipă de tăcere, apoi prinţul rosti:

Dă-mi, Doamne, răbdare.

Zygfryd îşi continuă vorba cu glasul ascuţit, asemănător cu o tăietură de paloş:

Strâmbătatea de care am avut parte prin oaspeţii noştri, ne oferă un nou prilej de plângere. De când este Ordinul Ordin, niciodată, nici în Palestina, nici în Transilvania, nici până acum în Lituania păgână, un singur bărbat nu ne-a făcut atâta rău ca acest tâlhar de la Spychów. Luminăţia Ta, prinţe! Noi cerem dreptate şi pedeapsă nu pentru o strâmbătate, ci pentru o mie, nu pentru o bătălie, ci pentru cincizeci, nu pentru sângele vărsat o dată, ci pentru ani întregi de asemenea nelegiuiri, pentru care focul iadului s-ar cuveni să ardă acest cuibar păgân de răutate şi cruzime. Ale cui gemete cer răzbunarea lui Dumnezeu? Ale noastre! Ale cui lacrimi? Ale noastre! În zadar am umblat cu plângeri, în zadar am cerut judecată. Nu ni s-a făcut dreptate niciodată!

Auzind acestea, prinţul Janusz începu să clatine din cap şi răspunse:

Ehei, odinioară nu puţini erau teutonii care veneau în ospeţie la Spychów, iar Jurând nu era duşmanul vostru, atâta timp cât soaţa îndrăgită nu şi-a dat sufletul în frânghia voastră. De câte ori nu i-aţi căutat ceartă cu lumânarea, vrând să-l nimiciţi, ca şi acum, pentru că v-a provocat la duel şi i-a învins pe cavalerii voştri? De câte ori n-aţi tocmit tâlhari să-l omoare sau aţi tras în el din pădure cu arbaleta? V-a încălcat pământul, aşa-i, fiindcă îl împingea dorinţa de răzbunare, dar oare voi sau cavalerii care se află în ţinuturile voastre n-aţi năvălit asupra oamenilor paşnici din Mazowsze, n-aţi jefuit, n-aţi aprins satele, n-aţi ucis bărbaţii, femeile şi copiii? Iar când m-am plâns marelui maestru la Malborg, mi-a răspuns: „Samavolnicii ca la orice hotar!” Lăsaţi-mă în pace! Nu vă stă bine să vă plângeţi, tocmai vouă care m-aţi luat prins chiar pe mine, fără arme, în timp de pace şi pe pământul meu şi, dacă nu vă era frică de mânia regelui de la Cracovia, poate că aş fi gemut şi acum în temniţele voastre. Aşa m-aţi răsplătit pe mine, care descind din neamul binefăcătorilor voştri. Daţi-mi pace, că nu voi se cuvine să vorbiţi despre dreptate!

La aceste cuvinte, cavalerii teutoni priviră unii la alţii, pierzându-şi răbdarea, pentru că nu le plăcea şi le era ruşine că prinţul amintea despre întâmplarea de la Zlotoryja faţă de cavalerul de Fourcy, astfel că Hugo de Danveld, vrând să pună capăt discuţiei şi să schimbe vorba, zise:

Cu Luminăţia Ta a fost o greşeală pe care n-am îndreptat-o de frica regelui de la Cracovia, ci pentru dreptate, iar pentru samavolniciile de la hotar, căpetenia noastră nu poate să răspundă, pentru că la marginea tuturor regatelor de pe lume se întâmplă la fel.

Asta o spui chiar Domnia Ta, care-mi ceri să-l judec pe Jurând? Ce vreţi?

Dreptate şi pedeapsă.

Prinţul îşi strânse pumnii osoşi şi repetă:

Dă-mi, Doamne, răbdare!

Luminăţia Ta aminteşte, vorbi mai departe Danveld, şi că samavolnicii noştri îi nedreptăţesc numai pe laici şi pe cei care nu fac parte din poporul nostru, pe când ai voştri ridică mâna asupra Ordinului, adică îl profanează pe Mântuitor. Păi, ce chinuri şi pedepse li se cuvin celor ce nedreptăţesc Crucea?

Ascultă! Se răsti prinţul. Nu mai vorbi de Dumnezeu, că pe El nu-l păcăleşti!

Şi punându-şi mâinile pe umerii teutonului, îl scutură cu putere, iar acesta îşi reveni repede şi începu cu glasul mai blând:

Dacă-i adevărat că oaspeţii l-au atacat cei dintâi pe Jurând şi că nu s-au despărţit de oamenii lor, nu-i laud pentru asta, dar oare Jurând a primit într-adevăr provocarea?

Cu aceste cuvinte, începu să se uite la de Fourcy, clipind din ochi pe furiş, de parcă voia să-l îndemne să nege, dar acesta, neputând sau nevrând să-l asculte, răspunse:

A încuviinţat să trimitem oamenii înainte şi să ne batem singuri cu el.

Eşti sigur, Domnia Ta?

Pe onoarea mea! Eu şi de Bergow am fost de acord, dar Majneger n-a vrut.

Deodată, prinţul îl întrerupse:

Staroste de Szczytno! Domnia Ta ştii mai bine decât ceilalţi că Jurând n-a respins provocarea.

Aici se întoarse către toţi şi îi întrebă:

Care dintre voi ar vrea să-l provoace la lupta călare sau pe jos, eu i-o îngădui. Dacă Jurând va fi omorât sau luat prins, de Bergow va fi eliberat din robie fără răscumpărare. Mai mult să nu-mi cereţi, că nu veţi căpăta.

Dar după aceste cuvinte, se lăsă o linişte adâncă. Şi Hugo de Danveld, şi Zygfryd de Löwe, şi fratele Rotgier, şi fratele Gottfryd, deşi luptători curajoşi, îl cunoşteau prea bine pe straşnicul stăpân de la Spychów, ca oricare dintre ei să lupte cu el pe viaţă şi pe moarte. Ar fi putut s-o facă doar un om străin, venit de pe alte meleaguri, ca de Lorche sau Fourcy, dar de Lorche nu era de faţă la această înţelegere, iar de Fourcy era prea înspăimântat.

O dată l-am văzut, murmură abia auzit, şi-mi ajunge.

Iar Zygfryd de Löwe refuză şi el:

Călugărilor nu le este îngăduit să lupte de unul singur, poate doar cu îngăduinţa marelui maestru şi a mareşalului, noi, însă, nu cerem îngăduinţa de a lupta, ci numai ca de Bergow să scape de temniţă, iar Jurând să fie condamnat la moarte.

Nu voi sunteţi legea în acest ţinut.

Pentru că am suportat cu răbdare o vecinătate dificilă. Dar maestrul nostru va şti să facă dreptate.

Nici căpetenia voastră şi nici Domniile Voastre n-aveţi nici un drept în Mazowsze!

Maestrul îi are în spate pe nemţi şi pe împăratul Romei.

Iar eu pe regele Poloniei, care domneşte peste mai mult ţări şi popoare.

Oare, Luminăţia Ta doreşti război cu Ordinul?

Dacă voiam război, nu vă aşteptam în Mazowsze, ci aş fi venit la voi, dar nici tu să nu mă ameninţi, că nu mă tem de tine.

Ce să-i spun marelui maestru?

Maestrul vostru nu m-a întrebat nimic. Spune-i ce vrei.

Atunci, o să ne răzbunăm şi o să pedepsim singuri.

La acestea, prinţul întinse braţul şi începu să-l ameninţe cu degetul, aproape de faţa teutonului.

Tacă-ţi gura! Rosti cu glasul înăbuşit de mânie, tacă-ţi gura! Eu ţi-am dat voie să-l provoci pe Jurând, dar dacă vei pătrunde în ţara mea cu oastea de călugări, atunci te voi lovi pe tine şi oaspetele va deveni prins.

Şi era limpede că îşi pierduse răbdarea, fiindcă dădu din toate puterile cu căciula de masă şi ieşi din încăpere trântind uşa. Teutonii păliră de turbare, iar de Fourcy se uită la ei de parcă i se învălmăşise mintea.

Aşadar, ce facem? Întrebă cel dintâi fratele Rotgier.

Hugo de Danveld aproape că se repezi cu pumnii la de Fourcy.

De ce-ai spus că voi l-aţi atacat pe Jurând?

Pentru că ăsta-i adevărul!

Trebuia să minţi.

Eu n-am venit aici să mint, ci să mă lupt.

Grozav te-ai mai bătut, n-am ce zice!

Dar tu n-ai luat-o la sănătoasa dinaintea lui Jurând până la Szczytno?

Pax! Rosti de Löwe. Acest cavaler este oaspetele Ordinului.

Şi indiferent ce-a zis, interveni fratele Gottfryd. Jurând n-ar fi pedepsit fără judecată, iar la judecată ar fi ieşit totul la iveală.

Deci ce facem? Repetă fratele Rotgier.

Se lăsă tăcerea un răstimp, după care luă cuvântul asprul şi înverşunatul Zygfryd de Löwe:

Trebuie să sfârşim odată cu câinele ăsta sângeros! De Bergow trebuie scos din temniţă. Strângem garnizoanele de la Szczytno, de la Insburk şi de la Lubawa, îi chemăm şi pe şlahticii de la Chelmno şi-l lovim pe Jurând. E timpul să sfârşim cu el!

Dar vicleanul Danveld, care ştia să cumpănească orice lucru pe amândouă feţele, îşi duse mâinile la cap, îşi încruntă sprâncenele şi după un timp, spuse:

Nu se poate fără îngăduinţa maestrului.

Dacă vom izbuti, maestrul ne va lăuda! Zise fratele Gottfryd.

Dar dacă nu va fi aşa? Dacă prinţul îşi adună suliţaşii şi ne va ataca?

Între el şi Ordin este pace; n-o să ne atace!

Întocmai! Este pace, dar noi vom năvăli asupra lui. Garnizoanele noastre nu ajung împotriva mazurienilor.

Atunci, maestrul va ţine cu noi şi va fi război.

Danveld se încruntă din nou şi căzu pe gânduri.

Nu! Nu! Spuse după o clipă. Dacă vom izbândi, maestrul se va bucura în sinea lui. Va trimite soli la prinţ, vor avea loc negocieri şi vom scăpa nepedepsiţi. Numai în caz de înfrângere, Ordinul nu ne va ţine partea şi nu-i va declara război prinţului. Pentru asta, ar fi nevoie de alt maestru. Cu prinţul se află regele polon, iar cu el maestrul nu se va pune în poară.

Oricum, am luat ţinutul Dobrzynului şi asta dovedeşte că nu ne temem de Cracovia.

Pentru că aşa au impus aparenţele. Ludwik de Opole. Am primit chipurile zălog, dar şi asta.

Aici, privi împrejur şi adăugă cu glas coborât:

La Malborg, am auzit că dacă ne-ar ameninţa cu război, numai ca să le întoarcem zălogul, i l-am oferi, doar ca să ni-l dea înapoi.

Ah! Oftă fratele Rotgier, dacă s-ar afla printre noi Markwart Salzbach sau Szomberg care i-a strâns de gât căţeii lui Witold, ei s-ar descurca şi cu Jurând. Witold este înlocuitorul lui Jagiełło! Mare cneaz şi cu toate acestea, Szomberg n-a păţit nimic. I-a omorât copiii lui Witold şi nu i-au făcut nimic! Adevărat, ne lipsesc oamenii care să se descurce în orice situaţie.

Auzind acestea, Hugo de Danveld îşi rezemă coatele de masă şi se cufundă în gânduri. Deodată, i se luminară ochii, îşi şterse buzele groase cu dosul palmei, cum avea obiceiul, şi zise:

Binecuvântată fie clipa, cuvioase frate, când ai amintit numele viteazului frate Szomberg.

Din ce pricină? Nu cumva ai născocit ceva? Întrebă Zygfryd de Löwe.

Spune repede, Domnia Ta! Strigară fraţii Rotgier şi Gottfryd.

Luaţi aminte, îi linişti Hugo. Jurând are aici o fiică, singurul lui copil, la care ţine ca la ochii din cap.

Are! O cunoaştem. Îi este dragă şi prinţesei Anna Danuta.

Adevărat. Dacă am răpi această jupâniţă, Jurând l-ar da în schimbul ei nu numai pe Bergow, ci pe toţi prinşii, pe el însuşi şi Spychów pe deasupra!

Pe sângele Sfântului Bonifaciu vărsat la Dochum! Exclamă fratele Gottfryd, chiar aşa ar face precum spui.

După care tăcură parcă înfricoşaţi de cutezanţa lor şi de greutăţile întreprinderii. Abia după un răstimp, fratele Rotgier i se adresă lui Zygfryd de Löwe:

Înţelepciunea şi experienţa Domniei Tale sunt egale cu vitejia; ce părere ai?

Eu cred că e un lucru la care trebuie să ne gândim.

Pentru că, vorbi Rotgier mai departe, fata este jupâniţa prinţesei, ba, chiar mai mult, fiindcă o iubeşte ca pe fiica ei. Gândiţi-vă, cuvioşi fraţi, ce zarvă se va isca.

Hugo de Danveld începu să râdă:

Domnia Ta ai spus că Szomberg i-a otrăvit sau i-a strâns de gât căţeluşii lui Witold şi ce-a păţit? Ei fac gălăgie din orice, dar dacă i l-am trimite maestrului pe Jurând în lanţuri, ne-ar aştepta mai degrabă răsplata decât pedeapsa.

Negreşit, încuviinţă de Löwe, împrejurările ne sunt prielnice. Prinţul pleacă şi Anna Danuta rămâne aici numai cu jupâniţele de la curte. Cu toate acestea, atacarea conacului prinţului în timp de pace, nu-i treabă uşoară. Curtea prinţului nu e Spychów. Totul seamănă cu Złotoryja! Iarăşi vor ajunge plângeri la toate curţile regale şi la papă împotriva ticăloşiilor Ordinului; iarăşi ne va ameninţa blestematul de Jagiełło, iar maestrul – îl cunoaşteţi, doar – va înşfăca tot ce se poate, dar nu va încuviinţa războiul cu Jagiełło. Aşa-i, se va isca zarvă în toate ţinuturile din Mazowsze şi din Polonia.

Iar în acest timp, oasele lui Jurând vor albi în cârlig, adăugă fratele Hugo. Cine vă spune s-o răpiţi chiar de lângă prinţesă?

Că doar nu de la Ciechanów, unde afară de şlahtici, mai sunt şi trei sute de arcaşi.

Nu, dar Jurând nu poate să se îmbolnăvească şi să-şi trimită oamenii după fiică? Atunci prinţesa o va lăsa să plece, iar dacă Danusia va dispărea pe drum cine-o să spună că noi am răpit-o?

Da, răspunse de Löwe nerăbdător, faceţi în aşa fel ca Jurând să se îmbolnăvească şi să-şi cheme fiica la el.

La acestea, Hugo zâmbi triumfător şi zise:

Eu am la mine un aurar care a fost alungat pentru hoţie de la Malborg şi s-a stabilit la Szczytno şi care se pricepe să imite orice pecete; am şi oameni care, deşi sunt supuşii noştri, provin dintre mazurieni. Nici acum nu mă înţelegeţi?

Cum de nu? Strigă cu înflăcărare fratele Gottfryd.

Iar Rotgier îşi ridică braţele şi îl binecuvântă:

Să-ţi dea Dumnezeu noroc, cuvioase frate, căci nici Markwart Salzbach, nici Szomberg n-ar fi ticluit-o mai bine.

După care îşi miji ochii, de parcă voia să vadă ceva de departe.

Îl şi văd pe Jurând, zise, cum stă cu ştreangul de gât la poarta Gdańsk din Malborg şi cum oştenii noştri îl împung cu suliţa.

Iar fata va ajunge slujitoarea Ordinului, adăugă Hugo.

Auzind acestea, de Löwe îşi îndreptă privirile spre Danveld, dar acesta îşi lovi iarăşi gura cu dosul palmei şi spuse:

Acum, să mergem cât mai repede la Szczytno!